Adu-ţi aminte de zilele din vechime, socoteşte anii, vârstă de oameni după vârstă de oameni, întreabă pe tatăl tău, şi te va învăţa, pe bătrânii tăi, şi îţi vor spune. Când Cel Preaînalt a dat o moştenire neamurilor, când a despărţit pe copiii oamenilor, a pus hotare popoarelor…

Un studiu atent al istoriei demult apuse a celor ce au trăit la nord de Dunăre îţi va permite să descoperi grija specială pe care Dumnezeu a purtat-o poporului român şi strămoşilor lui, geto-dacii. Cu aproape 500 de ani înainte de naşterea lui Isus, reformele religioase realizate de Zamolxis, şi mai apoi de Deceneu, au marcat începutul pregătirii spirituale, morale şi culturale a geto-dacilor. Ei au primit învăţătura „daimonului” lor, au acceptat monoteismul şi au intrat în legământ cu Dumnezeul cerurilor, care nu era reprezentat prin imagini sau chipuri. Aceste schimbări au apărut după reforma lui Zamolxis. Dar cine a fost acest Zamolxis?

Despre el, istoricul Strabon vorbeşte cu multă limpezime: „Un get, numit Zamolxis, a fost servul reputatului Pitagora”. L-a însoţit pe ilustrul filozof în toate peregrinările sale prin lumea Orientului, de unde s-a întors cu informaţii preţioase despre fenomenele cereşti, despre spiritul uman, despre geometrie, filozofie şi medicină. Revenit în Dacia – liber, iniţiat şi bogat – Zamolxis a câştigat rapid respectul poporului.
Un alt istoric strălucit al antichităţii, Herodot, vine cu alte amănunte: „Înainte de Zamolxis, geto-dacii trăiau într-o cumplită sărăcie, fiind lipsiţi de învăţătură… Zamolxis a adus poporului său moravuri mai înalte…”.
Socrate vorbeşte despre Zamolxis într-unul din faimoasele „Dialoguri” platoniciene, în termeni mai mult decât admirativi: „Zamolxis învaţă…, că tot aşa cum nu se cuvine să încercăm a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără să tratăm trupul, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim sufletul”.

Conform St. Hyppolytus (secolul III), Zamolxis a fost şi învăţătorul religios al celţilor: „Zalmoxes a fost cel dintâi care a răspândit doctrina … printre druizii celţi.”(Dan Olteanu – Religia Dacilor – colecţia Mythos, pag. 11)

Din toate fragmentele antice aduse în discuţie, se poate intui că, iniţial, Zamolxis a fost preotul divinităţii cerului, iar după moarte i s-a oferit titulatura de daimon. Strabon confirmă lucrul acesta: ,,Zamolxis a primit legile de esenţă divină…” Ideea unei legi divine apare şi în fragmentele lui Heraclit şi capătă o mare amploare la Platon.

Hierocles scria că „Legea este neschimbătoarea putere a lui Dumnezeu, aplicată la organizarea lumii, la crearea fiinţelor divine şi la veşnica şi imuabila lor rânduială.” (Versurile de aur, versul nr.1) Conform mărturiilor lui Iordanes, dacii se conduceau după legi de esenţă divină.

Un alt aspect interesant legat de viaţa urmaşilor credincioşi ai lui Zamolxis ar fi următorul, surprins şi de Pesidoniu: ,,… se feresc, din cucernicie, a mânca vietăţi; şi iată, deci, motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit – pentru care pricină au fost numiţi theosebi şi kapnobatai.” (Geografia,7,3,3)

Strabon, la sfârşitul primei sale relatări despre Zamolxis şi Deceneus, face o afirmaţie pe care o putem încadra în lungul şir al afirmaţiilor cu grad de unicitate pe care acest autor ni le oferă: „A dăinuit la geţi obiceiul adus lor de Zamolxis, de a nu se atinge de carnea animalelor.” (Geografia, 7,3,5).

Erau vegetarieni, însă abstinenţa lor alimentară nu era deplină. Jertfele animale erau făcute de preoţi, iar carnea acestor jertfe era consumată într-un festin ceremonial.

După reformele lui Zamolxis, geto-dacii care s-au lăsat influenţaţi de învăţătura monoteistă au devenit aşa cum afirma Strabon (63 î.Ch.): „Este un lucru de care nimeni nu se poate îndoi şi care răsare din toată istoria dacilor; râvna religioasă a fost, de când lumea, caracterul precumpănitor al firii lor.” (Ion Ionescu – Începuturile creştinismului românesc daco-roman – Editura Universităţii din Bucureşti, pag. 6-7)

Rămâi fascinat în faţa istoriei noastre care descoperă urmele paşilor lui Dumnezeu în viaţa străbunilor noştri. Aceasta ar trebui să ofere legitimitate şi demnitate tinerei generaţii de credincioşi, ca unora care au rădăcini adânci în dragostea lui Dumnzeu şi în planurile Sale.

,,… Nu avem a ne teme de nimic altceva pentru viitor, decât de a uita cumva drumul pe care ne-a condus Domnul Dumnezeu până în clipa de faţă, cum şi lecţia pe care El doreşte ca noi s-o învăţăm, ca biserică, din trecutul istoriei noastre.” (E.G. White – L.S.-196)

Este uimitor să descoperi felul în care Dumnezeu, cu aproape 500 de ani înainte de naşterea lui Isus, a început pregătirea spirituală şi moral-culturală a geto-dacilor, prin reformele religioase ale lui Zamolxis şi, mai târziu, ale lui Deceneu. Geto-dacii au primit învăţătura daimonului lor şi, odată cu ea, monoteismul; au intrat în legământ cu Dumnezeul cerurilor, care nu putea fi reprezentat prin imagini. Dacă cereai unui dac să-ţi arate chipul Zeului său, îţi arăta cerul albastru şi îţi spunea că acolo e locuinţa Lui. Asemenea evreilor, ei nu-şi reprezentau Dumnezeul prin chipuri sau picturi. Dacii aveau să fie printre primele popoare care au adoptat religia creştină apostolică. Sub îndrumarea învăţăturii apostolice, cei ce primeau credinţa începeau să trăiască bucuria revenirii lui Isus, văzând în fiecare eveniment semnele revenirii Sale. În acelaş timp, în societatea polietnică în care trăiau, se caracterizau printr-un spirit paşnic, ospitalier şi blând. Ei trăiau învăţăturile lor spirituale, mult mai bogate decât se crede, fapt pe care arheologicii noştri l-au demonstrat convingător în repetate rânduri, pe baza descoperirilor făcute după cel de-al Doilea Război Mondial. Documentele istorice atestă la nivelul lor o producţie redusă de arme şi, în general, lipsa spiritului de agresivitate şi a dorinţei de a se înfrupta din bunurile materiale ale vecinilor.

Te încearcă o senzaţie tulburătoare când stai în faţa celui de-al şaptelea templu de la Sarmizegetusa şi te întrebi de ce al şaptelea stâlp este culcat… Când vezi cum i-a folosit Domnul pe romani ca să pregătească un loc de refugiu, la nord de Danubiu, pentru creştinii persecutaţi de Diocleţian… Cum au fost creştinate pe rând marile popoare nomade, poposite de o parte şi de alta a Carpaţilor, de către oamenii Domnului adunaţi din Imperiu în fosta Dacie Romană. Este fascinant să vezi felul în care Dumnezeu s-a ocupat de tot acest proces de formare a poporului român, de parcă acesta ar fi apărut cu misiunea exactă de a le vorbi despre El popoarelor migratoare ce mărşăluiau prin Asia Centrală şi de Nord. Este uluitor să vezi cum aceştia veneau aici sălbatici şi plecau mai departe cunoscându-l pe Isus. Veneau cu sabia şi erau întâmpinaţi cu Evanghelia, cu speranţa revenirii lui Isus şi invitaţi să guste odihna Sabatului. Şi toate aceste lucruri le-a pregătit Domnul pas cu pas ca şi drumul lui Saul spre Damasc!

…Şi lucrurile nu se termină aici, căci rămâi mut de uimire văzând lupta creştinilor nord-dunăreni din primele secole împotriva ereziilor dezvoltate la Roma şi la Constantinopol. Rămâneau încrâncenaţi în liturghia apostolică, aşteptarea revenirii lui Isus şi păzirea poruncilor lui Dumnezeu.

Mă surprinde constatarea istoricului Vasile Pîrvan, care scria prin 1911 următoarele: „Se ştie însă când a fost înlocuit dies Solis cu dies dominicus (în limba vulgară dies dominica): în ultimii ani ai secolului al IV-lea, într-un edict din 17 April 392 se găseşte încă dies Solis); de la 27 August 399 înainte, nu mai găsim însă decât dies dominicus” (Codex Theodosianus, II, 8, 20)

„În popor, termenul s-a răspândit apoi treptat-treptat în cursul secolului al V-lea şi al Vl-lea. – Această creştinizare a sărbătorii săptămânale stă în legătură cu întreaga mişcare creştină împotriva păgânismului şi cu edictele imperiale….” (Contribuţii Epigrafice, V. Pîrvan).

Dacă până în secolele IV-V românii nici nu cunoşteau termenul de „duminică”, ce zi de odihnă aveau şi cum se numea ea?

Te întrebi serios de ce au fost obligaţi istoricii romani să şteargă numele de Dacia şi dac din lucrările lor şi ce a vrut să spună Eminescu în versurile Rugăciunea unui dac? După cum afirmă istoricul Mircea Păcurariu, ceva s-a întâmplat de nu găsim prezenţi la conciliile ecumenice delegaţi ai creştinilor de la nord de Dunăre. De ce nu s-au aliat ei cu restul creştinismului în plin fenomen apostazic?

La ce ţineau ei atât de mult, încât erau dispuşi să suporte marginalizarea cu toate consecinţele ei? De ce obişnuiau românii să întrebe: „Tu de ce Lege eşti?”, în timp ce creştinii ceilalţi întrebau: „Ce credinţă ai?” Nu întâmplător limba română este singura limbă de origine latină în care cuvântul relege (de unde provine religie) este substituit cu forma lege. A fi creştin pentru români însemna până nu demult a fi de lege şi nu de religie creştină.

Mi-aduc aminte din copilărie de frica ce-o simţeam când cei născuţi mai demult mă ameninţau cu „Fii cuminte că-ţi taie popa limba!”. De unde îşi avea legitimitatea această ameninţare şi ce legătură are ea cu creştinismul advent? Ce a însemnat perioada „boscorodirii” şi de ce îşi înjură românul „anafura”…? Cine i-a provocat pe bulgari să treacă la nord de Dunăre şi să distrugă erezia creştină? Şi ce însemna această erezie? De ce nu a procedat Bizanţul sau Roma ca şi în cazul celorlalte curente eretice? Ce ar fi fost creştinismul răsăritean fără invazia turcă? Şi de ce n-a transformat sultanul cele două principate româneşti în paşalâc turcesc? De ce l-au ucis pe Chiril Lucaris? Şi ce a însemnat Mişcarea Sabatariană de pe Valea Târnavelor pentru adventismul românesc?

Toate aceste întrebări sunt tot atâtea taine ale istoriei copiilor lui Dumnezeu, care, atunci când sunt descifrate, poartă în ele binecuvântare şi fascinaţie. Astfel înţelegem de unde venim şi încotro mergem. Cei ce înaintează în viitor poartă cu ei fascinaţia şi miracolul trecutului. Dacă Dumnezeu ne va îngădui, începând cu numărul viitor vom analiza mai în detaliu aceste ferestre ale trecutului. Iar eu te rog să te întrebi serios: Cine eşti? De unde vii? Şi cu ce scop mergi în direcţia aleasă?