Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!

De-a lungul timpului am învăţat că într-adevăr nimic nu îmi aparţine, nimic nu pot face singur; până şi puţina forţă pe care o am este un dar, de care eu doar mă folosesc, cu recunoştinţă. A.

Întreabă un om, la trecerea dintre ani, la o aniversare sau în momentele de răscruce ale vieţii, ce îşi doreşte cel mai mult, şi printre răspunsurile lui vei găsi cu siguranţă cuvinte ca: sănătate, fericire, dragoste. Sănătate – ce ne-am face fără ea? Şi totuşi ce facem cu ea atunci când o avem? O preţuim cu adevărat? Suntem conştienţi de valoarea ei în trecerea noastră prin viaţă ?

Te-ai gândit vreodată cum ar fi să nu mai ai mâini sau picioare, să nu mai poţi alerga, să nu mai poţi atinge, să nu mai poţi juca fotbal sau volei pentru că… nu mai ai cu ce? În vreme ce unii dintre noi poate ne gândim la asta, alţii se gândesc: oare cum ar fi să ai mâini? Picioare?

Există lucruri pe care nu ni le putem explica de fiecare dată. Uneori se întâmplă să nu primim răspunsuri la întrebări. În astfel de momente, singura soluţie viabilă ar fi să mergi înainte. Aşa a făcut şi Albert, unul dintre cei a cărui viaţă se învârte în scaunul cu rotile. Nu a fost un accident, nici măcar o boală care să-l pună la pat… aşa s-a născut. Poate te gândeşti că toată viaţa lui este compromisă şi că nu a avut nimic altceva de făcut decât să se resemneze şi să accepte că nu se poate altfel. Deşi, chiar nu se poate altfel, este una dintre cele mai vesele şi mai pline de viaţă persoane care le-am cunoscut. Fiind conştient de handicapul său, îşi trăieşte viaţa din plin. Probabil te gândeşti cum poate cineva să se bucure când… este pur şi simplu „închis” în roţi? Uimitor, dar se poate, atunci când alegi să te preţuieşti.

Albert e conştient că este diferit de cei de lângă el, dar pentru el, a fi diferit nu înseamnă ceva rău. Chiar dacă are mult de luptat, chiar dacă zilnic trebuie să înfrunte priviri compătimitoare sau să audă cum este poreclit în diverse feluri, ştie că poate să aleagă să-şi plângă de milă şi să stea închis în casă tot restul vieţii sau să meargă înainte cu zâmbetul pe buze şi să arate oamenilor că nu este cu nimic mai diferit decât ei.

Fiecare avem într-un fel handicapul nostru, singura diferenţă este că al meu e vizibil, spune el zâmbind.

Sprijinul familiei a contat foarte mult. I-a dat putere şi curaj. Educaţia pe care a primit-o, în temere de Dumnezeu, simpatia pentru Domnul Isus, pe care bunica l-a ajutat să o dezvolte, i-au schimbat resemnarea în recunoştinţă. Şi, ca orice adolescent, şi-a pus ţinte, scopuri în viaţă. Vreau să ajung om mare, spune el cu acelaşi zâmbet ştrengar. Ce înseamnă pentru el acest lucru? Vreau ca oamenii să-şi aducă aminte de mine nu ca „omul în roţi”, ci ca „omul care a biruit imposibilul”… şi cred că înţelegem fiecare ce înseamnă acest „imposibil” pentru el.

Nu îi este mereu uşor să se trezească şi să fie conştient că şi acea zi trebuie să o petreacă în scaunul său cu rotile. Nu îi este mereu uşor să adoarmă, ştiind că visul lui încă nu s-a împlinit, dar pentru că este un mic om puternic, cu dorinţă şi voinţă, are speranţa vindecării, pe care o hrăneşte cu gânduri optimiste, zâmbet şi exerciţiu.

Deşi locuieşte într-un oraş care are multe de oferit, viaţa la ţară îi aduce o linişte aparte. Acolo a învăţat să se bucure de copilărie, acolo a găsit prieteni adevăraţi, oameni simpli, dar cu o inimă mare, care au putut să vadă dincolo de roţi. Acolo bunica l-a învăţat despre Isus şi despre minunile şi vindecările pe care El le făcea. Albert a vrut să înveţe cât mai multe despre El, de aceea fiecare vacanţă şi-a petrecut-o la bunica, pe care o şi ajuta cum putea el, în gospodărie. Serile de vară erau încununate cu câte o poveste despre Domnul Isus, iar pentru el aceste momente erau deosebite. Astfel, adormea cu gândul la Acela care, poate, într-o bună zi îl va vindeca şi pe el.

Ştiu că Domnul Isus mă iubeşte, şi pentru că El mă iubeşte, nu pot să mă urăsc sau să fiu supărat pentru ceea ce sunt. Nu caut să văd ce nu am, ci ce am. Iar la ceea ce am, să dau valoare.

Poate că eşti dezamăgit de propria persoană, poate că ai fi vrut să fii şi tu asemeni colegului sau colegei tale, şi, privindu-te în oglindă, îţi găseşti numai defecte. E timpul să lupţi cu „handicapul” tău. Nu te mai uita la ce are celălalt, ci priveşte ce ai tu bun în tine. Nu te mai compara cu cel de lângă tine, ci foloseşte ceea ce ai, pentru a face lucruri mari. Dumnezeu a pus în tine o valoare, El ştie unde eşti şi ştie unde poţi să ajungi. Lasă-te condus de El şi nu uita: preţuieşte-te! :)

O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele

Era una dintre acele zile obişnuite în care lumea păşea grăbită prin oraşul aglomerat şi gri. Claxoanele, zgomotul maşinilor, lătratul câinilor şi murmurul oamenilor umpleau aerul. Nu demult, s-a mutat în noul oraş, la bunica. Un oraş mare, poate prea mare pentru un copil. Obişnuită să exploreze locurile şi să descopere mereu ceva interesant în vechiul ei orăşel, aici totul i se părea uriaş, iar secolul vitezei o sufla parcă din loc.

Avea doar zece ani când a descoperit cu tristeţe mizeria în care se poate trăi, într-un oraş plin de oportunităţi şi extreme. Dar niciodată nu s-a dat bătută. Gândul că cineva trebuie să facă ceva şi pentru oamenii atât de trişti pe care-i vedea a crescut odată cu ea, frumos şi puternic.

Aştepta împreună cu bunica tramvaiul care o ducea spre noua ei şcoală. Cu vocea ei limpede, povestea entuziasmată despre locul natal şi despre tot ce descoperise acolo, împreună cu prietenii ei. O întreagă aventură. Niciodată nu era prea obosită să se oprească din joaca ei. Pe când aventura se precipita, a sosit şi tramvaiul. N-a mai mers demult cu el şi abia aştepta să exploreze. Era destul de plin şi, deşi pe unii s-ar putea să îi fi deranjat aglomeraţia aceasta, ea era cu atât mai încântată. Putea să-i privească pe oameni, să le vadă chipurile şi să se întrebe: oare care mai e şi povestea lor? A trecut o zi, au trecut două, s-au adunat şi călătoriile ei cu tramvaiul şi, împreună cu acestea, în inimioara ei de copil a început să încolţească un gând: de ce oamenii ei au feţele atât de triste, zi de zi?

I se întâmpla să fixeze pe cineva, uitând de tot ce era în jurul ei, şi aştepta ca acesta să simtă privirea ei şi să se întoarcă. Iar ea să-i dăruiască atunci… un zâmbet de-al ei. Poate aşa, îl va determina să zâmbească. Dar parcă faţa străină era mai posomorâtă şi deranjată dacă era surprinsă făcând astfel. Şi… nimeni nu dorea să îi întoarcă nici măcar un zâmbet.

Bunica era singurul om mai familiar cu modul ei de a fi. Şi cu ea, pe stradă, se simţea bine. Dar nu voia doar atât. Veselia ardea în ea şi voia să fie răspândită oriunde mergea. Era doar o fetiţă, dar cu o ţintă mare.

Te aştepţi să povestesc cum a lucrat Dumnezeu în viaţa ei? Ce experienţe i-a oferit pentru a se apropia mai mult de El? Nu, de data asta, ea însăşi este o experienţă pentru cei din jurul ei. Dumnezeu s-a folosit de ea pentru a lucra în vieţile altora.

Să-i spunem Lidia. Curând a devenit cel mai bun prieten al unui bătrân arţăgos. Medicamentul pentru dispariţia norilor din inima lui. Pentru cerşetorul de la colţul străzii, ea era bucata zilnică de pâine. Niciodată nu s-a dat înapoi să-i ofere din cornul ei. Ceea ce pentru ea era doar o gustare, pentru el era supravieţuire. Părinţii fetiţei obraznice de lângă casa bunicii au găsit în ea o porţie de seninătate. Lidia s-a împrietenit cu fetiţa lor, a încurajat-o să fie mai bună şi împreună au început să exploreze cartierul în căutare de noi feţe triste, pe care să le vindece. Pentru ea era ca o joacă, dar o joacă de om mare pentru că spunea: am o responsabilitate de dus, aşa ca un om mare, şi nu pot să greşesc.

Pentru unii, următoarea întâmplare poate fi socotită drept ghinion, dar pentru ea a fost o mare binecuvântare. Într-o zi, pe când se întorcea de la şcoală cu prietenele ei, bucuroase şi pline de viaţă, s-a întâmplat un lucru mai puţin plăcut. Dorind să treacă strada pentru a ajunge la un magazin, a fost îndemnată de colege să traverseze nu pe unde era indicat, ci să se strecoare printre maşinile care veneau în goană. Lidia a fost accidentată şi a trebuit să fie internată pentru o perioadă în spital.

Deşi Dumnezeu este Cel care are răspuns la miile de întrebări pe care şi le pun oamenii, Lidia ştia şi ea de ce i se întâmplase asta. Şi-a asumat vina, însă în loc să îşi petreacă prea mult timp văitându-se şi plângând pentru fapta făcută, a profitat de ocazie şi a explorat locurile în căutarea de feţe triste. A dat nas în nas cu una, chiar în camera în care fusese internată, lângă patul ei. Nu mai întâlnise niciodată o astfel de persoană. Parcă toate persoanele triste întâlnite până atunci se adunaseră într-una singură.

Tanti Marta era invalidă. Şi ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, acum era internată pentru alte probleme care apăruseră între timp. Toată viaţa ei fusese o persoană ranchiunoasă, căreia nimeni nu reuşise să-i ajungă la suflet, astfel că acum era singură: fără familie şi fără prieteni. Nu dorea să fie deranjată de nimeni. Lidia, cu spiritul ei vesel şi mereu dornică să povestească, o irita şi mai tare. Micuţei Lidia îi era greu să supravieţuiască într-o astfel de situaţie, pentru că nu putea să stea tăcută şi fără să zâmbească. Dar, din dorinţa de a face o schimbare în viaţa Martei, nu a încetat cu încercările ei de a se strecura pe nesimţite în sufletul ei. Aşa că, în linişte, a început să scrie. Tanti Marta, dormind majoritatea timpului, nu avea să observe cine era autorul misterios al scrisorilor pe care începuse să le primească, de la o vreme încoace, prin asistenta medicală.

La început, nici nu a vrut să le primească. Ei nu-i scrisese nimeni niciodată. Pentru a scăpa de insistenţele fetiţei, a primit-o. Dar nici nu a desfăcut plicul. Aşa a făcut şi cu a doua, şi cu a treia…, cu toate scrisorile primite. A venit şi ziua în care micuţa a trebuit să fie externată. Cu părere de rău, a mers la tanti Marta şi, plină de emoţii, i-a mărturisit că ea a fost cea care i-a trimis scrisorile şi că i-ar face mare plăcere dacă în cele din urmă le-ar citi. La final, i-a dat repede o îmbrăţişare şi a fugit.

Au trecut zile, săptămâni, luni. În tot acest timp, micuţa nu a încetat să se roage pentru tanti Marta, în speranţa că va afla ceva de dânsa. În ultima scrisoare, îi lăsase şi adresa ei, dorind să primească vreun răspuns.

Lidia a crescut şi aproape că uitase de acea întâmplare, când într-o zi a primit o scrisoare. Plină de emoţii şi cu lacrimi în ochi, a citit rând după rând, iar când a terminat, pe faţa ei se odihnea cel mai mare zâmbet. Era de la tanti Marta. Marta ei cea mohorâtă îi scria acum pentru a-i mulţumi că a îndrăznit să o scoată din ranchiunele ei. Scrisorile micuţei şi-au pus amprenta pe sufletul ei. Deşi nemulţumită şi neîncrezătoare la început pentru că tot ce spunea părea prea frumos, prea a poveşti de copil pentru a fi adevărat, a continuat să citească. Lucrurile scrise de Lidia le-a descoperit mai târziu prin altă cale şi a început să se gândească mai profund la cele scrise.

Erau frânturi din Biblie, rânduri pline de speranţă, de vindecare şi de o viaţă nouă, fără suferinţă, boală sau chin. Astfel, Marta s-a schimbat şi a început să citească şi din Biblie, şi nu a mai putut să o lase deoparte. De ce? Pentru că sufletul ei era însetat.

Trec pe lângă noi zi de zi oameni al căror chip este prada tristeţii… Ce te costă să zâmbeşti? Nu ai curaj? Poate cineva chiar are nevoie de zâmbetul tău. De ce nu ai încerca?

Ultimele două secole au adus asupra populaţiei pământului schimbări majore în privinţa percepţiei de sine: n-a existat niciodată o acumulare de informaţie vizuală mai mare ca acum. Peste tot unde întorci privirea, ochii se umplu de imagini ale corpului omenesc: reviste, afişe, postere. Pielea este un magnet al publicităţii, care arată tot mai mult şi în linii tot mai atrăgătoare. Iată de ce oglinda ne devine, în fiecare zi, icoană sau obiect de tortură, fie că este în baia personală, în poşetă sau în vitrinele magazinelor de pretutindeni. Şi, deşi femeile sunt mai preocupate de aspectul fizic decât bărbaţii, mania aparenţei nu iartă nici sexul puternic.

Veţi spune: desigur, a te îngriji de aspectul fizic este firesc şi indicat. Dar unde este delimitarea extremelor? Unde începe Frumuseţea să ne joace feste, urâţindu-ne sufletele?

Puţină istorie

În Grecia Antică, idealul estetic era asociat calităţilor sufleteşti. Oracolul din Delfi, la întrebarea referitoare la criteriul de apreciere a frumuseţii, a răspuns: „Cel mai drept e cel mai frumos.” Aşadar, dreptatea era una dintre calităţile asociate omului frumos.

În timp, concepţia despre simetrie şi proporţie s-a modificat. Corpul a început să fie privit ca o parte detaşată a sinelui, descoperirile secolului XX permiţând modificări şi îngrijiri neîntâlnite până atunci. Femeile au început să conşientizeze că pot lucra asupra propriului corp, schimbându-i forma sau măsurile.

Apărută în spitalele militare, introdusă în 1919 în Franţa de doctorul Raymond Passot, chirurgia estetică s-a dezvoltat rapid. Liftingul, eliminarea ridurilor din jurul ochilor, netezirea frunţii, a pielii gâtului, a pleoapelor, chirurgia sânilor, a abdomenului au devenit posibile într-un cabinet medical.

Motive

Dar care e motivul real pentru care o persoană îşi doreşte să arate bine din punct de vedere fizic? Doctorul Ardeshir Vahidi, specialist în chirurgie plastică şi microchirurgie reconstructivă la Spitalul de Urgenţă Floreasca, numeşte ca motiv principal forma informaţională. Cu alte cuvinte, mărimea şi forma anumitor părţi ale corpului uman transmit semnale percepute de sexul opus. Linia corpului comportă informaţie şi, tocmai de aceea, cu cât ochii, sprâncenele, fruntea, buzele, sânii, talia sunt mai aproape de standardele impuse de societatea în care trăim, cu atât semnalele transmise de femeie sunt mai puternice. Ambele sexe sunt afectate şi influenţate de propriul corp, dar şi de semnalele primite din partea celorlalţi. În ceea ce priveşte femeile, specialiştii explică: dacă semnalele corpului unei femei nu sunt suficient de puternice pentru a fi recepţionate de bărbaţi sau sunt alte femei care atrag mai multe priviri, atunci femeia consideră că are o problemă, iar una dintre căile de rezolvare este chirurgia estetică.

O viziune sănătoasă asupra frumuseţii

E sfârşit de an şi poate îţi pui întrebări legate de cât de multe ai realizat în anul care a trecut. Dacă nu ştiai până acum, află că reuşita actiunilor tale depinde în foarte mare măsură de gradul de încredere pe care o ai în tine. Dumnezeu creează oameni plini de potenţial. Iar când aspectul fizic te nemulţumeşte, aminteşte-ţi următoarele:

1. Priveşte-te în oglindă şi zâmbeşte! Conştientizează-ţi punctele forte. E temă pentru 2010!

2. Ascultă şi complimentele, nu doar criticile.

3. Adoptă un stil de viaţă sănătos: o dietă echilibrată, exerciţiu regulat, consum de apă, odihnă la ore potrivite. Cunoşti multe din aceste principii, e cazul să le pui în aplicare! Nivelul de încredere de sine va creşte simţitor.

4. Când te copleşesc imaginile ideale difuzate la televizor sau aduse privirii prin intermediul revistelor, dă o fugă în natură. Mai puţin concentrat asupra ta şi mai mult asupra lucrării lui Dumnezeu, vei reuşi să evaluezi corect realitatea şi să te intereseze mai puţin frumuseţea fizică şi acceptarea din partea celorlalţi.

5. Roagă-te! Atunci când te cuprinde simţământul nimicniciei, gândeşte-te la naşterea lui Iisus Hristos, într-o iesle, pentru tine.

Începe noul an cu mai multă încredere. Iar până la următorul articol, îţi dau următoarea temă la care să meditezi: „Promisiunile mele realiste pentru noul an.” Spor la treabă şi…„La Mulţi Ani!”

Ce este parodontopatia?

Este o afecţiune nedureroasă care se instalează treptat.
Afectează populaţia între 25 şi 70 de ani.
Îşi face apariţia prin aşa-numita gingivită, de asemenea nedureroasă şi prezentă într-un procent ridicat în populaţie, diagnosticată prin inflamarea gingiilor sau sângerarea lor la periere.
Conduce la formarea unui spaţiu între dinte si gingie, spaţiu care va deveni sediu al numeroaselor bacterii.
Este cauza majoră a pierderii premature a dinţilor la persoanele afectate.
În stadiile incipiente, boala parodontală este reversibilă, aşa că tratată la timp poate dispărea.
Poate afecta un grup restrâns de dinţi, o arcadă dentară sau toţi dinţii.
Afectează trei structuri importante, care menţin dintele:

În stadiile avansate este ireversibilă, dar poate fi stopată prin igiena corectă şi vizite la stomatolog.

Tipuri de boală parodontală

Gingivita – este forma cea mai uşoară a bolii, când gingiile se înroşesc, se inflamează şi sângerează la atingeri uşoare. Este forma reversibilă în urma detartrajului, a tratamentului gingival şi a unei igiene corespunzătoare.

Parodontita acută – dacă gingivita nu este tratată, urmează această etapă, caracterizată prin formarea aşa-numitelor pungi parodontale, spaţiul dintre dinte şi gingie unde se adună microbii.

Parodontita cronică – mobilitate avansată şi căderea dinţilor. Dinţii se mişcă foarte tare, iar în final cad.

10 simptome ale bolii parodontale:

Gingii care sângerează la periaj sau la folosirea aţei dentare
Gingii roşii, inflamate, moi
Gingiile se îndepărtează de dinte, se retrag, şi astfel sunt vizibile rădăcinile dinţilor
Infecţie, incluzând puroi între dinţi şi gingii
Dinţi care se separă, iar apoi se pierd
Respiraţie urât mirositoare
Dinţi sensibili la variaţiile de temperatură

Factori incriminaţi în etiologia acestei boli

Tartrul – este factorul cel mai important. Tartrul se ataşează de-a lungul gingiei
sau chiar subgingival. În cazul în care tartrul nu este îndepărtat şi gingivita se menţine, inflamaţia se extinde şi poate evolua de-a lungul rădăcinii dintelui, distrugând fibrele parodontale care menţin dintele. Se formează astfel o pungă între suprafaţa dintelui şi gingie.

Factorii genetici – în unele cazuri poate fi o boală ereditară. În ceea ce priveşte calitatea structurii dinţilor, aceasta se transmite de la părinţi la copii.

Igiena bucală insuficientă sau un periaj incorect.

Periajul corect

Un periaj corect se realizează într-un interval de minimum 3 minute, prin perierea dinţilor de sus în jos, la dinţii superiori, şi de jos în sus, la dinţii inferiori (mereu dinspre gingie spre dinte).

Se periază prin mişcări circulare toate suprafeţele dinţilor: partea dinspre obraji, cea dinspre interiorul cavităţii bucale, dar şi partea cu care mestecăm.
Pentru suprafeţele interdentare, cele în care periuţa de dinţi nu are acces, folosim aţa dentară, înainte sau după periaj.

Apa de gură nu trebuie să lipsească din igiena bucală, ea având efect antibacterian şi calitatea de a stopa sângerarea gingiilor.
Periuţa de dinţi se schimbă la cel mult 3 luni de utilizare. Folosirea periuţei de dinţi, de 3 ori pe zi sau după fiecare masă, reduce riscul apariţiei cariilor dentare, dar şi a bolii parodontale. De asemenea, folosirea gumei de mestecat, în special cea care conţine xilitol, stimulează secreţia salivară şi reduce formarea proceselor carioase.

Dacă placa dentară nu este îndepărtată, bacteriile de la nivelul ei produc toxine care irită şi inflamează gingia producând spaţii asemănătoare „buzunarului” unei haine. În acest „buzunar” ajung bacterii şi procesul continuă până când întregul suport de susţinere al dintelui se distruge.

Unele medicamente – cum ar fi cele antidepresive şi unele medicamente care scad
cantitatea de salivă, aceasta din urmă având efect protector asupra gingiilor.

Tratamentul bolii parodontale

Tratamentul efectuat de către pacient – corectarea igienei bucale:
- însuşirea unor tehnici corecte de periaj
- folosirea aţei dentare şi apei de gură.
Tratament efectuat de către medic – detartraj de 2, 3 sau chiar de 4 ori pe an, în funcţie de caz; trebuie curăţaţi şi dinţii care au început să se mişte din cauza bolii.
- periaj profesional
- tratament antimicrobian si antiinflamator
- tratament medicamentos – infecţiile tratate cu tetraciclină
Aşadar, dacă simţiţi gingiile inflamate, roşii sau vă sângerează atunci când vă periaţi dinţii sau când folosiţi aţa dentară, nu întârziaţi să treceţi pe la medicul dumneavoastră dentist pentru a preveni apariţia acestei boli devastatoare!

Doresc fiecărui cititor ca zâmbetul lui să fie unul de invidiat, sănătos şi strălucitor!