Răspuns:

Este adevărat că fiecare este responsabil pentru alegerea făcută, dar tot la fel de adevărat este şi faptul că fiecare este responsabil de influenţa pe care o transmite. Cred că aici sunt bune sfaturile din Psalm 1:1 şi Matei 18: 6,7. Aşadar, dacă eu pot deveni prin ocupaţia mea un factor moral care influenţează pe cineva în rău, atunci vinovăţia mea este mai mare în ochii lui Dumnezeu. Cred că un creştin este chemat să semene seminţele luminii… De aceea, prin credinţă trebuie să aleg o slujbă care mă ajută să mă feresc de „tot ce se pare rău”.

Când eram elev, cea mai mare bucurie era să fiu întors de pe drumul spre şcoală pe motiv de… GREVĂ. A fi „liber” pentru câteva zile sau chiar şi pentru una singură era un mare prilej de veselie pentru mine şi colegii mei. Însă… bucuria trecea repede. Părinţii profitau de „concediul” nostru şi ne dădeau de lucru prin casă. Şi, ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, când reîncepea şcoala, eram anunţaţi că vom avea incluse în program zile de recuperare. Şi totuşi, cât de scurtă, bucuria de a te şti „liber”, de a te putea juca (sinonim pentru recreere la acea vârstă) fără a fi constrâns de niciun fel de program, nu putea fi umbrită de nimic.

Când Dumnezeu ne-a creat, cred că s-a gândit şi la agitaţia şi viteza cu care suntem obişnuiţi astăzi. S-ar putea ca uneori să ne gândim că am avea mai mult timp liber dacă ziua sau săptămâna ar fi mai lungi. Cred însă că cele şapte zile a câte 24 h sunt suficiente. În perioada Revoluţiei Franceze, conducătorii au încercat să implementeze săptămâna de… zece zile. Urmarea? Oamenii au început să se îmbolnăvească, iar animalele mureau în brazdă.

Dumnezeu a ştiut de ce ne-a dat doar şapte zile, dintre care una pentru odihnă. Programul fiecărei zile are la bază în viziunea noastră nevoile cele mai importante şi mai urgente. Te-ai gândit însă vreodată cine îţi face programul şi cine îţi spune ce ar trebui să rezolvi mai întâi? Tu şi atât. Nimeni altcineva. Unii îşi pun deoparte un timp de recreere în fiecare zi. Alţii… doar visează la el.

Nu sunt student la medicină ca să îţi propun un program fix, pe ore, pentru recreere şi nu sunt nici vreun expert în domeniul organizării. De aceea am să mă limitez la a-ţi lansa câteva provocări.

Te-ai gândit să faci din recreere un timp în care nu doar să uiţi de toate, ci în care să-ţi încarci şi bateriile? Un timp pe care să-l foloseşti nu doar pentru tine, ci şi pentru alţii? Un timp în care să-i ajuţi şi pe ceilalţi să se simtă bine şi să se dezvolte?

Dumnezeu lansează o provocare pentru recreere prin intermediul împăratului Solomon: Bucură-te tinere în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi… Sună frumos, nu-i aşa? Şi poate că în contextul de astăzi ar fi sunat şi mai bine dacă s-ar fi oprit aici. Dar el continuă: dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată (Eclesiastul 11:9).

Ia-ţi timp să te bucuri în fiecare zi! Şi ia-ţi o zi în fiecare săptămână! Ia-ţi o pauză la sfârşitul căreia să fii gata să te apuci de învăţat, citit, scris, socotit… cu un elan cel puţin la fel de mare ca cel cu care ai început! Şi asigură-te că în ceea ce faci, Dumnezeu va fi bucuros să se recreeze împreună cu tine!

Cu toate acestea, iată-te citind un material care „se vinde” tocmai cu ajutorul unei negaţii: „nu rentează să fii ipocrit”. Cam mulţi termeni economici pentru un articol de psihologie, nu?

Vreau să ştiu ce îmi iese

Într-o societate capitalistă îmbuibată de dorinţa permanentă de consum, dar care îşi menţine silueta alergând după bani, a judeca relaţiile sociale prin prisma profitabilităţii nu pare deloc deplasat. Ce-mi dai dacă spăl eu vasele în locul tău? Mie ce-mi iese dacă îţi calc o cămaşă? Mă duc să cumpăr cartofi, dar numai dacă îmi dai şi mie bani să-mi iau biscuiţi. Nimic nou sub soare. Legea lui „mie ce-mi iese?” nu este altceva decât o altă haină a unui egoism neînvechit de milenii, iar Dumnezeu a avertizat omenirea întreagă că orice formă de egoism înseamnă faliment sigur.

Vertiginos către faliment

Calculând tacticos avantajele şi dezavantajele, omul se avântă în strategii de autopromovare, menite să-i asigure profitul în toate. La nevoie, foloseşte şi minciuna.

Ipocritul este un egoist care foloseşte cu predilecţie minciuna pentru a obţine ceva de la celălalt, conştient fiind că oamenii au tendinţa să fie mai darnici (sub numeroase aspecte) cu cei care sunt de acord cu ei.

Deşi în proprii ochi pretinde contrariul, ipocritul este un manager ineficient al relaţiilor sale pentru că omite 5 indicatori semnificativi pentru „piaţa” pe care activează.

1) Ipocritul ignoră cotaţiile acţiunilor sale la Bursa Universului. „Nimeni să nu fie cu vicleşug şi cu nedreptate în treburi fată de fratele său; pentru că Domnul pedepseşte toate aceste lucruri” (1 Tesaloniceni 4:6). „În lăcomia lor vor căuta ca, prin cuvântări înşelătoare, să aibă un câştig de la voi. Dar osânda îi paşte de multă vreme, şi pierzarea lor nu dormitează” (2 Petru 2:3).

2) Ipocrizia costă scump! „În afacerile noastre, oricare ar fi ele, trebuie să fim întru totul oneşti, direcţi şi concişi. Noi nu ne putem permite să încălcăm niciuna dintre poruncile lui Dumnezeu pentru vreun câştig lumesc” (Ellen G. White – Minte, caracter, personalitate, vol. 2, pag. 70).

3) Ipocrizia e un credit cu dobândă nelimitată, pentru care îţi ipotechezi onoarea. „Un nume bun este mai de dorit decât o bogăţie mare, şi a fi iubit preţuieşte mai mult decât argintul şi aurul” (Proverbe 22:1).

4) Ipocrizia nu este o investiţie sustenabilă. „Pâinea minciunii este dulce omului, dar mai pe urmă gura îi este plină de pietriş” (Proverbe 20:17).

„Comorile câştigate cu o limbă mincinoasă sunt o deşertăciune care fuge, şi ele duc la moarte” (Proverbe 21:6).

„Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Matei 6:21).

5) Ipocrizia este o permanentă retragere în numerar din contul caracterului. „Fiecare faptă a vieţii, oricât de lipsită de importanţă ar fi, îşi are propria ei influenţă în formarea caracterului” (Ellen G. White – Minte, caracter, personalitate, vol. 2, pag. 179).

Ca manifestare a egoismului, ipocrizia reduce capacităţile intelectuale. Odată satisfăcute, pretenţiile egoismului „devin o putere care ne domină, reduce capacităţile noastre intelectuale, ne împietreşte inimile şi slăbeşte puterea morală. Apoi, urmează dezamăgirile. Omul care Îi întoarce spatele lui Dumnezeu şi se dedică unor obiective lipsite de valoare nu poate fi fericit, deoarece îşi pierde respectul de sine” (Ellen G. White – Minte, caracter, personalitate, vol. 1, pag. 275).

„Poate o femeie s

Lecţia de viaţă din această lună vine din partea lui Aurel, un tânăr care a simţit dragostea Tatălui ceresc, din momentul naşterii. Lipsit de afecţiunea părinţilor nativi, care l-au abandonat, a trecut prin multe încercări, lipsuri şi dezamăgiri. În ciuda acestora, a descoperit că nu este singur pe lume şi a mers înainte, având un Tată al cărui sprijin l-a intuit în orice încercare.

„Totul se întâmplă din dragoste, dar dragostea celui care a iubit-o pe mama nu a fost una responsabilă, şi odată cu apariţia mea totul s-a spulberat. Mama, o femeie simplă şi fără niciun sprijin moral din partea părinţilor, a trebuit să pună în balanţă ce să facă cu mine. A cântărit totul, iar hotărârea a fost ca eu să fiu dat în grija statului, aşa cum a făcut şi cu fratele meu. Nu am înţeles niciodată această lipsă de dragoste, dar tot răul a fost spre bine.”

Născut în Râmnicu Vâlcea, Aurel a şi copilărit în acelaşi oraş, sub stricta supraveghere a statului. La cămin dragostea lipsea cu desăvârşire, fapt resimţit de toţi copiii. Odată cu începerea şcolii, lucrurile au dobândit un alt sens pentru el. Ocazia de a sta mai mult timp aproape de fratele său i-a conferit sentimentul că nu e chiar singur pe lume.

Sârguinţa la învăţătură i-a adus aprecierea învăţătorului, lucru care l-a făcut să se simtă bine şi să se vadă diferit. Mai mult decât atât, se oferea să îi sprijine pe colegii mai slabi la învăţătură, aşezându-se cu ei în bancă şi ajutându-i la lucrări şi teme.

Mergând în weekend la Mânăstirea Frăsinei, împreună cu fratele său, care dorea să se apropie mai mult de Dumnezeu, a început şi el treptat să-L cunoască pe Creatorul său. Un bătrânel de acolo i-a călăuzit în tot drumul lor. Un accident grav însă i-a curmat viaţa acestuia, fapt ce a însemnat sfârşitul episodului Frăsinei. Întrebat fiind ce vrea să se facă atunci când va fi mare, a răspuns că vrea să devină preot, pentru că vedea pacea şi liniştea în care trăiau aceştia şi dragostea pe care o arătau faţă de cei nevoiaşi. Astfel, şi-a pus o ţintă: să termine şcoala orice s-ar întâmpla.

La vârsta de 14 ani, fratele lui a cunoscut o Biserică de care s-a îndrăgostit, una ce ţinea Legea lui Dumnezeu. Aurel însă a vrut să cerceteze mai mult. Astfel că a început să viziteze diferite Biserici din oraş, a petrecut multe ore stând de vorbă cu colegii săi de cămin baptişti şi penticostali şi căutând răspunsuri la întrebările care îl frământau. Dumnezeu l-a ajutat să treacă peste toate frământările, şi în curând şi-a găsit locul în Biserica pe care o frecventa deja fratele său. Biserica s-a dovedit pentru el o a doua şcoală, unde a învăţat să rămână lângă Dumnezeu orice ar fi şi să-şi iubească aproapele.

Marea schimbare în viaţa lui s-a produs ca urmare a unui accident. Zicala: „tot răul spre bine” a fost valabilă şi în dreptul lui. La scurt timp după ce şi-a luat permisul de conducere, un coleg de cămin l-a rugat să îl ducă cu maşina la ţară, la prietena lui. Chinuit de întrebarea cum ar fi dacă, colegul de cămin a insistat pe lângă Aurel să-l lase să conducă maşina pe strada pe care trebuiau să ajungă, din dorinţa, credea el, de a-i face o bucurie celei pe care urma să o viziteze. Din păcate, toată bucuria s-a curmat brusc printr-un accident grav. Maşina a intrat într-o râpă şi lovind o piatră, cei din maşină au fost aruncaţi prin parbriz. Aurel a zăcut inconştient o perioadă. Trezirea lui a adus multă bucurie şi recunoştinţă în inima celor care îl vegheaseră în tot acest timp. Continua să piardă însă mult sânge, lucru ce l-a făcut să ia hotărârea de a-şi preda pe deplin viaţa în mâna lui Dumnezeu.

Deşi ţinta lui era sa devină preot, în cele din urmă a luat hotărârea de a-şi alege un domeniu de studiu prin care le-ar fi putut fi de folos celor ca el – copiii şi tinerii din instituţiile statului. S-a gândit la Facultatea de Asistenţă Socială din dorinţa de a oferi dragostea de care el nu avusese parte la vârsta lor.

În perioada liceului, căminul în care a crescut a trebuit să-şi închidă porţile pentru mai mult de 80 de tineri, neexistând posibilitatea de a mai fi întreţinuţi. Aceştia au rămas pe drumuri, fără protecţie, fără capacitatea de a-şi continua studiile şi de a primi o educaţie. Însă pentru el, Dumnezeu a făcut un miracol şi l-a păstrat în cămin. Astfel, visul lui de a-şi continua studiile a devenit realitate. După absolvirea liceului a mers la Cluj-Napoca, unde a urmat cursurile Facultăţii de Asistenţă Socială. Astăzi este proaspăt absolvent şi învăţăcel în materie de asistenţă medicală.

Ceea ce nu l-a omorât l-a făcut mai puternic. Experienţa vieţii lui este acum un punct de reper în toate încercările prin care trece. Dumnezeu are un plan cu el, aşa cum are cu fiecare dintre noi. Dacă trecem prin încercări şi avem întrebări la care răspunsul se lasă aşteptat, dacă o grămadă de „de ce?”-uri nu ne lasă să dormim noaptea, nu putem face altceva decât să aşteptăm în tăcere având în minte făgăduinţa că „toate lucrurile îşi au vremea lor” şi „toate lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său”. (Ecl. 3:1, Rom. 8:28)

Te simţi singur şi părăsit? Te simţi departe şi al nimănui, deşi poate te afli în mijlocul unei familii? Lasă-L pe Dumnezeu să îţi umple inima cu dragostea Sa părintească. Dă-I şansa să-ţi demonstreze ce Tată bun este. Cunoaşte-L pe deplin şi vei vedea că El nu te părăseşte, deşi tatăl şi mama ta o pot face. Fii alături de copiii nimănui, povestindu-le şi lor de Iubirea Sa cea mare şi nu sta rece la nevoia lor de afecţiune.

„Doresc ca tu, cititorule, să nu faci niciodată greşeala pe care au făcut-o cei ce aveau responsabilitatea să aibă grijă de noi, dar ne-au neglijat şi ne-au tratat cu indiferenţă. Fiecare suflet este un copil al lui Dumnezeu, şi eu şi tu, iar El ne-a îndemnat să ne iubim unii pe alţii aşa cum El ne-a iubit pe noi. Eu, fără părinţi am ajuns departe, mi-am atins ţinta – tu, care primeşti afecţiune şi dragoste din partea celor ce se numesc tată şi mamă şi nu creşti cu răni ce pot lăsa urme, cu atât mai mult poţi realiza ce ţi-ai propus şi ţinta ta va fi atinsă.” Aurel.