„Poate o femeie s

Lecţia de viaţă din această lună vine din partea lui Aurel, un tânăr care a simţit dragostea Tatălui ceresc, din momentul naşterii. Lipsit de afecţiunea părinţilor nativi, care l-au abandonat, a trecut prin multe încercări, lipsuri şi dezamăgiri. În ciuda acestora, a descoperit că nu este singur pe lume şi a mers înainte, având un Tată al cărui sprijin l-a intuit în orice încercare.

„Totul se întâmplă din dragoste, dar dragostea celui care a iubit-o pe mama nu a fost una responsabilă, şi odată cu apariţia mea totul s-a spulberat. Mama, o femeie simplă şi fără niciun sprijin moral din partea părinţilor, a trebuit să pună în balanţă ce să facă cu mine. A cântărit totul, iar hotărârea a fost ca eu să fiu dat în grija statului, aşa cum a făcut şi cu fratele meu. Nu am înţeles niciodată această lipsă de dragoste, dar tot răul a fost spre bine.”

Născut în Râmnicu Vâlcea, Aurel a şi copilărit în acelaşi oraş, sub stricta supraveghere a statului. La cămin dragostea lipsea cu desăvârşire, fapt resimţit de toţi copiii. Odată cu începerea şcolii, lucrurile au dobândit un alt sens pentru el. Ocazia de a sta mai mult timp aproape de fratele său i-a conferit sentimentul că nu e chiar singur pe lume.

Sârguinţa la învăţătură i-a adus aprecierea învăţătorului, lucru care l-a făcut să se simtă bine şi să se vadă diferit. Mai mult decât atât, se oferea să îi sprijine pe colegii mai slabi la învăţătură, aşezându-se cu ei în bancă şi ajutându-i la lucrări şi teme.

Mergând în weekend la Mânăstirea Frăsinei, împreună cu fratele său, care dorea să se apropie mai mult de Dumnezeu, a început şi el treptat să-L cunoască pe Creatorul său. Un bătrânel de acolo i-a călăuzit în tot drumul lor. Un accident grav însă i-a curmat viaţa acestuia, fapt ce a însemnat sfârşitul episodului Frăsinei. Întrebat fiind ce vrea să se facă atunci când va fi mare, a răspuns că vrea să devină preot, pentru că vedea pacea şi liniştea în care trăiau aceştia şi dragostea pe care o arătau faţă de cei nevoiaşi. Astfel, şi-a pus o ţintă: să termine şcoala orice s-ar întâmpla.

La vârsta de 14 ani, fratele lui a cunoscut o Biserică de care s-a îndrăgostit, una ce ţinea Legea lui Dumnezeu. Aurel însă a vrut să cerceteze mai mult. Astfel că a început să viziteze diferite Biserici din oraş, a petrecut multe ore stând de vorbă cu colegii săi de cămin baptişti şi penticostali şi căutând răspunsuri la întrebările care îl frământau. Dumnezeu l-a ajutat să treacă peste toate frământările, şi în curând şi-a găsit locul în Biserica pe care o frecventa deja fratele său. Biserica s-a dovedit pentru el o a doua şcoală, unde a învăţat să rămână lângă Dumnezeu orice ar fi şi să-şi iubească aproapele.

Marea schimbare în viaţa lui s-a produs ca urmare a unui accident. Zicala: „tot răul spre bine” a fost valabilă şi în dreptul lui. La scurt timp după ce şi-a luat permisul de conducere, un coleg de cămin l-a rugat să îl ducă cu maşina la ţară, la prietena lui. Chinuit de întrebarea cum ar fi dacă, colegul de cămin a insistat pe lângă Aurel să-l lase să conducă maşina pe strada pe care trebuiau să ajungă, din dorinţa, credea el, de a-i face o bucurie celei pe care urma să o viziteze. Din păcate, toată bucuria s-a curmat brusc printr-un accident grav. Maşina a intrat într-o râpă şi lovind o piatră, cei din maşină au fost aruncaţi prin parbriz. Aurel a zăcut inconştient o perioadă. Trezirea lui a adus multă bucurie şi recunoştinţă în inima celor care îl vegheaseră în tot acest timp. Continua să piardă însă mult sânge, lucru ce l-a făcut să ia hotărârea de a-şi preda pe deplin viaţa în mâna lui Dumnezeu.

Deşi ţinta lui era sa devină preot, în cele din urmă a luat hotărârea de a-şi alege un domeniu de studiu prin care le-ar fi putut fi de folos celor ca el – copiii şi tinerii din instituţiile statului. S-a gândit la Facultatea de Asistenţă Socială din dorinţa de a oferi dragostea de care el nu avusese parte la vârsta lor.

În perioada liceului, căminul în care a crescut a trebuit să-şi închidă porţile pentru mai mult de 80 de tineri, neexistând posibilitatea de a mai fi întreţinuţi. Aceştia au rămas pe drumuri, fără protecţie, fără capacitatea de a-şi continua studiile şi de a primi o educaţie. Însă pentru el, Dumnezeu a făcut un miracol şi l-a păstrat în cămin. Astfel, visul lui de a-şi continua studiile a devenit realitate. După absolvirea liceului a mers la Cluj-Napoca, unde a urmat cursurile Facultăţii de Asistenţă Socială. Astăzi este proaspăt absolvent şi învăţăcel în materie de asistenţă medicală.

Ceea ce nu l-a omorât l-a făcut mai puternic. Experienţa vieţii lui este acum un punct de reper în toate încercările prin care trece. Dumnezeu are un plan cu el, aşa cum are cu fiecare dintre noi. Dacă trecem prin încercări şi avem întrebări la care răspunsul se lasă aşteptat, dacă o grămadă de „de ce?”-uri nu ne lasă să dormim noaptea, nu putem face altceva decât să aşteptăm în tăcere având în minte făgăduinţa că „toate lucrurile îşi au vremea lor” şi „toate lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său”. (Ecl. 3:1, Rom. 8:28)

Te simţi singur şi părăsit? Te simţi departe şi al nimănui, deşi poate te afli în mijlocul unei familii? Lasă-L pe Dumnezeu să îţi umple inima cu dragostea Sa părintească. Dă-I şansa să-ţi demonstreze ce Tată bun este. Cunoaşte-L pe deplin şi vei vedea că El nu te părăseşte, deşi tatăl şi mama ta o pot face. Fii alături de copiii nimănui, povestindu-le şi lor de Iubirea Sa cea mare şi nu sta rece la nevoia lor de afecţiune.

„Doresc ca tu, cititorule, să nu faci niciodată greşeala pe care au făcut-o cei ce aveau responsabilitatea să aibă grijă de noi, dar ne-au neglijat şi ne-au tratat cu indiferenţă. Fiecare suflet este un copil al lui Dumnezeu, şi eu şi tu, iar El ne-a îndemnat să ne iubim unii pe alţii aşa cum El ne-a iubit pe noi. Eu, fără părinţi am ajuns departe, mi-am atins ţinta – tu, care primeşti afecţiune şi dragoste din partea celor ce se numesc tată şi mamă şi nu creşti cu răni ce pot lăsa urme, cu atât mai mult poţi realiza ce ţi-ai propus şi ţinta ta va fi atinsă.” Aurel.

Raportul dintre tată şi fiu se regăseşte şi la nivelul relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Din păcate, mulţi înţeleg însă greşit această legătură. Dumnezeu este perceput ca fiind autoritar, dur şi sever. În plus, cine este împotriva Lui va fi pedepsit în modul cel mai aspru. Astfel, imaginea lui Dumnezeu în ochii oamenilor este înţeleasă greşit, iar lucrarea pe care Dumnezeu o face şi cea pe care omul o are de făcut este umbrită.

Pentru a clarifica lucrurile, Isus ne-a lăsat o poveste. O poveste care schiţează tabloul relaţiei dintre om şi Dumnezeu, inclusiv ceea ce face sau are de făcut fiecare dintre ei.

Un tată avea doi fii. Într-o zi, fiul cel mic s-a hotărât să plece de acasă. Voia o viaţă nouă. Fără monotonia, munca continuă, lipsa de împlinire şi de bucurie de acasă. Odată plecat, a început să trăiască după placul inimii lui. Un timp a fost fericit. La un moment dat însă şi-a dat seama că realitatea nu era deloc aşa cum şi-a imaginat-o. Mai ales atunci când banii primiţi de acasă, ca parte de moştenire, s-au terminat.

Situaţia dificilă în care a ajuns l-a convins să se întoarcă acasă. Se gândea că tatăl, în dragostea lui, îi va permite măcar să lucreze ca rob. Atitudinea acestuia a fost însă una mai mult decât impresionantă. Tatăl nu încetase niciun moment să-l aştepte. Şi la întoarcerea lui, s-a purtat cu el ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

În tot acest timp, fiul cel mare rămăsese acasă, sprijinindu-şi tatăl în toate treburile. Întoarcerea fratelui l-a uimit şi pe el. Atât de mult, încât toate sentimentele lui, bine ascunse până atunci, au ieşit la iveală. Atitudinea tatălui l-a uimit nespus. Nu se aştepta să se poarte astfel cu el. S-a considerat nedreptăţit şi a susţinut că tatăl a greşit în modul în care s-a comportat faţă de el şi faţă de fratele său.

Această poveste poate fi o oglindă a relaţiei dintre Dumnezeu Tatăl şi oameni. Nu e greu de observat diferenţa dintre cum vedem noi lucrurile uneori şi cum arată ele de fapt. Dumnezeu nu este un tiran, ci întotdeauna a arătat dragoste, disponibilitate şi răbdare faţă de fiecare dintre noi. De asemenea, noi am avut întotdeauna libertatea de gândire şi de acţiune dorită.

Unul dintre lucrurile care ies foarte bine în evidenţă din întâmplarea relatată este acela că tatăl îi iubea pe copiii săi indiferent de ceea ce făceau. Atitudinea copiilor a scos însă la iveală un lucru: dragostea copiilor faţă de tatăl lor… nu era la fel.

Plecarea fiului celui mic poate fi o dovadă a faptului că el nu preţuia tot ceea ce tatăl făcuse pentru el. Nici fratele mai mare, deşi a rămas acasă, nu era plin de sentimente mai calde. S-ar putea spune că acesta stătea acasă în aşteptarea unei posibile răsplătiri.

Sunt mulţi aceia care nu găsesc nimic la Dumnezeu care i-ar putea atrage în vreun fel, sau rămân „credincioşi” în mod formal, în aşteptarea anumitor beneficii. Problema unor astfel de oameni este aceea că nu-L cunosc cu adevărat pe Dumnezeu şi în concluzie nici nu Îl iubesc. Ei nu ştiu că cea mai mare poruncă pe care Dumnezeu i-a dat-o omului este: Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta (Marcu 12:30). Aceasta este cea mai mare dorinţă a inimii Lui.

De fapt, nimic nu este mai important pentru un creştin ca dragostea faţă de Dumnezeu. Din momentul conştientizării ei, activităţile lui vor fi altele, atitudinea lui va fi alta, dorinţa de întâlnire cu Tatăl îl va face să aştepte veşnicia şi să se pregătească pentru ea. Va spune tuturor despre Tatăl său şi Îl va iubi atât de mult, încât comunicarea dintre el şi Tatăl va fi una foarte strânsă. Practic, nu va mai face nimic fără El.

Şi pentru că nu poţi iubi pe cineva pe care nu-l cunoşti, cunoaşterea va conduce la o mai mare conştientizare a puterii lui Dumnezeu. Şi constatarea acestui fapt ar trebui, în mod normal, să atragă după sine ceea ce ar putea fi numit: predare. Predarea în mâna Lui a fiecărei activităţi pe care o ai de făcut. Mai mult decât atât, nu vei mai face nimic din ce L-ar întrista, ci fie că mănânci, fie că bei, fie că vei face orice altceva, vei face totul spre slava Tatălui (1 Corinteni 10:31, adaptat).

Singura responsabilitate amintită în dreptul omului, la nivelul contractului încheiat cu Dumnezeu, este dragostea. Un lucru atât de simplu şi de benefic. Iubirea îl va schimba pe fiu şi îl va face să se asemene din ce în ce mai mult cu Tatăl. În plus, nu poate fi concepută veşnicia fără iubirea celor prezenţi acolo pentru Cel care i-a creat şi mântuit.

Ce are omul de făcut? Dacă vrea să ajungă în cer lângă Tatăl, atunci trebuie să-L iubească. Iubire necondiţionată contra iubire necondiţionată. Aceasta este legea contractului dintre om şi Dumnezeu.