Totuși, de ce plânge omul? În mai mult de 90% dintre cazuri, motivele sunt egoiste. Plângem pentru că nu ne stă bine părul atunci când ne grăbim la o întâlnire, pentru că nu avem bani să ne cumpărăm ce ne dorim, pentru că suntem nedreptățiți, neînțeleși, singuri, pentru că ne-a părăsit partenerul sau durerea despărțirii e prea mare, plângem de frustrare sau de neputință.

Totuşi, pentru femei, plânsul poate fi o adevărată descărcare, izvorâtă din sensibilitatea feminină și din emoțiile trăite cu intensitate.

Mai plângem de bucurie, atunci când realizăm că în sfârșit s-a terminat cu bine un episod plin de încărcătură emoțională (plângem că am scăpat de un examen sau de întreaga sesiune, că am reușit să mă căsătoresc sau că am obținut un post bine plătit la care candidaseră mulți).

La înmormântări, trebuie să fim conștienți că el a scăpat de chinul acestei vieți și să credem că, la revenirea Mântuitorului, va exista o înviere și o viață fără de sfârșit. Plângem însă durerea noastră, greutatea despărțirii și golul rămas în urmă.

Era să uit, dar se plânge de multe ori și din dragoste. Uneori se plânge la nunți mai mult decât la înmormântări. Fiecare plânge din motivul lui. Părinții fetei plâng pentru că fata lor pleacă de acasă, iar ei rămân singuri după douăzeci și ceva de ani pentru prima dată de la căsătorie. Părinții băiatului plâng din același motiv, uneori chiar gândindu-se la datoriile rămase în urmă. Bunicii plâng de bucurie că au trăit să o vadă și pe-asta. Domnișoarele de onoare plâng la gândul că într-o zi va răsări soarele și pe strada lor, iar cavalerii, chiar dacă nu plâng, sunt măcar puțin invidioși. Musafirii plâng, unii amintindu-și nunta lor, iar alții cât de frumoasă era viața în primii ani de căsătorie. Toata lumea are un motiv pentru a plânge, doar că unii plâng, iar alții nu.

Din cele 10 procente de motive neegoiste de a plânge, mare parte dintre ele se reduc, din păcate, la bucătărie, atunci când se toacă ceapa. Durerea fizică extremă e responsabilă de alte câteva procente.

Dar chiar nu se plânge neegoist? Cu siguranță că da. La moartea lui Lazăr, Mântuitorul, nu a plâns pentru că murise cel mai bun prieten al Său, ci din cauza necredinței oamenilor. La fel s-a întâmplat și când a plâns pentru Ierusalim.

Dumnezeu a creat glandele lacrimale cu un scop bine definit. Plânsul nu e nici semn de slăbiciune, nici armă de manipulare, ci poate cel mai intim mod de a-ți manifesta împreuna-simțire față de semenul tău.

Dacă mai vrei o provocare pentru anul acesta, te rog să îți analizezi motivele pentru care vei plânge, astfel încât să fii o binecuvântare. Și dacă vezi lacrima prietenului sau prietenei tale, nu o lăsa să se usuce pe obraz. Șterge-o tu. Sau mai bine plângeți împreună. Iar dacă te simți vinovat, gândește-te că e mai ușor să nu faci o prostie decât să ștergi o lacrimă.

„Nu există boală de care nu ne-ar vindeca o lacrimă ce-ar începe să cânte…” Emil Cioran

„Ve

„Cine-ar fi bănuit că un studiu aprofundat al Bibliei îmi va modela caracterul? Că va face atâtea transformări benefice care se vor reflecta atât asupra mea, dar şi asupra celor dragi mie? BIBLIA! Acea carte pe care am încercat de-atâtea ori s-o deschid şi să pătrund în tainele ei, dar fără niciun succes.” M.M.

Am cunoscut multe persoane în drumeţiile vieţii mele, dar când în calea mea am întâlnit-o pe Mari, mi-am zis: compania ei îmi va fi binecuvântare în călătoria mea de-acum încolo. Am auzit multe despre ea, despre sufletul ei deosebit şi despre suferinţa ei, dar până nu am cunoscut-o personal, nu am realizat cât de minunată poate fi. Este o mamă cu o inimă tânără, veselă, iubitoare, sinceră şi prietenoasă.

De-a lungul vieţii, de când ne naştem şi până murim, trecem prin numeroase transformări. Creştem cu fiecare zi, învăţăm din fiecare experienţă bună sau rea, cunoaştem şi ne dezvoltăm caracterul, ne împrietenim, dezvoltăm relaţii care au impact asupra noastră. Mari a descoperit însă, că cel mai puternic impact în viaţa unui om îl poate avea cunoaşterea tainelor Bibliei şi a Autorului ei.

La început lucrurile nu au stat însă deloc aşa. Sfânta Scriptură nu reprezenta pentru Mari un lucru plăcut sau atrăgător. Chiar ea povesteşte: „Rătăceam printre tradiţii, ceremonii şi idoli. Credeam că aceasta înseamnă credinţa: să mergi la biserică, să venerezi icoanele şi să plăteşti acatiste. Dar ceva în sufletul meu îmi spunea că nu aşa se ajunge la inima Domnului.”

A fost nevoie de mult timp pentru a înţelege că Dumnezeu are planul Său cu fiecare dintre noi şi că trebuie împlinită voia Sa, nu a noastră. A sosit însă şi vremea când L-a recunoscut pe Dumnezeu în toate căile şi în umblarea ei pe acest pământ – o umblare însoţită de multă suferinţă din cauza bolii. Acea boală care a prins rădăcini încă din copilăria inundată de frământări.

De mai bine de 10 ani, Mari luptă cu boala, dar dacă o priveşti, parcă nici nu bănuieşti că ar suferi de ceva. Asta pentru că a învăţat o lecţie importantă pe care ne sfătuieşte să o aplicăm şi noi: „Dacă sunteţi bolnavi, învăţaţi să vă împrieteniţi cu boala. Nu vă lăsaţi dominaţi de ea”. Aplicând învăţătura lui Solomon, „O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele” (Proverbe 17:22), merge înainte, pas cu pas, şi se întăreşte prin bunătatea şi blândeţea pe care le oferă fiecărei persoane cu care intră în contact.

Cum a cunoscut aceste minunate învăţături? Cum a descoperit iubirea lui Dumnezeu şi puterea Sa cea mare de alinare a suferinţei? Boala a condus-o prin multe spitale. Nu ştia însă că exact acolo Domnul va trimite „îngeri de lumină” – cum îi place ei să îi numească pe aceia care au ajutat-o să Îl cunoască într-un mod personal pe Dumnezeu. Nu ştia de ce la fiecare internare Dumnezeu îi scotea în cale persoane deosebite, credincioase, care îi vorbeau de dragostea Lui. A început să citească multe cărţi de sănătate, psihologie şi spirituale care i-au fost recomandate. A prins drag de cărţile lui Ellen G. White, autoarea care a cucerit-o pe loc şi pe care o numeşte acum „cea mai bună prietenă”. Atunci când în toiul nopţii se trezeşte din cauza durerilor, cuvintele ei o încurajează pe deplin. Pe lângă acestea, scrisoarea de dragoste a lui Dumnezeu – Sfânta Scriptură – îi este balsam, iar în gândul ei Îi înalţă cântece, slăvindu-L pentru grija Sa şi pentru faptul că nu a părăsit-o în nicio secundă a durerii sale. Dacă înainte îşi ducea singură poverile, în special problemele de sănătate, acum nu le mai duce singură, pentru că, spune ea: „El mi-a făcut o invitaţie prea frumoasă ca să-L pot refuza!”.

Biblia, cartea pe care cândva nu o înţelegea şi rămânea descurajată de fiecare dată când încerca să pătrundă dincolo de cuvinte, i s-a făcut cunoscută şi înţeleasă. A urmat cursuri biblice care au alungat întunericul şi au lăsat ca razele de soare să-şi facă apariţia, astfel încât acum totul este scăldat în lumina binefăcătoare a înţelegerii tainelor Bibliei. În sfârşit dragostea lui Dumnezeu a ajuns în inima ei! Cartea lui Iov a învăţat-o lecţia loialităţii, în Proverbele lui Solomon a găsit lecţii preţioase de viaţă, a descoperit frumuseţea caracterului lui Dumnezeu în Cântarea Cântărilor, iar Psalmii o înviorează zi de zi.

Un rol important în cunoaşterea lui Dumnezeu l-a avut şi un grup de tineri, cu care a petrecut o săptămână într-o tabără biblică de tineret. Deşi aceştia erau cu mult mai tineri decât ea, a avut ce învăţa de la ei şi s-a simţit minunat în preajma lor. Voioşia, spontaneitatea, prietenia şi educaţia lor aleasă, modul minunat în care înălţau cântece, au cucerit-o. Iar dragostea cu care Îl slăveau pe Dumnezeu era molipsitoare. Astfel a cunoscut o altă latură a trăirii vieţii – curat şi adevărat. Şi din modul în care aceştia Îi slujeau lui Dumnezeu şi îi dedicau timpul lor, a mai desprins un grăunte de adevăr: „nu este timp şi loc de clevetiri, de răutăţi, de leneveală…”.

Treptat, au început să se pună astfel bazele unei vieţi trăite pentru şi împreună cu Dumnezeu. Şi ceea ce cândva i-a lipsit în copilărie – un cămin fericit, plin de dragoste şi înţelegere – acum a primit în dar. Dumnezeu i-a răsplătit aşteptarea, iar acum e binecuvântată cu o familie deosebită.

Nu este uşor să fii mulţumitor, să fii plin de viaţă şi să zâmbeşti atunci când simţi că durerea te chinuie amarnic, dar Mari a reuşit să învingă durerea, a învăţat să trăiască cu ea, şi asta pentru că I-a făcut Lui un loc special în viaţa ei. Astăzi păşeşte cu El, se bucură cu El, plânge cu El şi Îi încredinţează orice. Şi mai mult de atât, este acolo pentru oricine are nevoie de o încurajare, deşi ea ar avea nevoie cel mai mult să fie încurajată.

Priveşte un pic la tine. Ce vezi? Eşti un tânăr care are ce oferi, nu? Şi pentru că eşti sănătos, cu atât mai mult. Dar deşi nu suferi de nimic special, te plângi mai mereu. E timpul să laşi deoparte oftatul, e timpul să laşi deoparte faţa posomorâtă, îngrijorată, e timpul să faci ceva. Pentru că într-o zi, un tânăr ca tine a ajutat un suflet ca Mari să trăiască cu adevărat, în ciuda tuturor durerilor. În viaţa ei, suferinţa s-a întâlnit cu fericirea, s-au îmbrăţişat şi iată că reuşeşc să trăiască împreună.

O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele

Era una dintre acele zile obişnuite în care lumea păşea grăbită prin oraşul aglomerat şi gri. Claxoanele, zgomotul maşinilor, lătratul câinilor şi murmurul oamenilor umpleau aerul. Nu demult, s-a mutat în noul oraş, la bunica. Un oraş mare, poate prea mare pentru un copil. Obişnuită să exploreze locurile şi să descopere mereu ceva interesant în vechiul ei orăşel, aici totul i se părea uriaş, iar secolul vitezei o sufla parcă din loc.

Avea doar zece ani când a descoperit cu tristeţe mizeria în care se poate trăi, într-un oraş plin de oportunităţi şi extreme. Dar niciodată nu s-a dat bătută. Gândul că cineva trebuie să facă ceva şi pentru oamenii atât de trişti pe care-i vedea a crescut odată cu ea, frumos şi puternic.

Aştepta împreună cu bunica tramvaiul care o ducea spre noua ei şcoală. Cu vocea ei limpede, povestea entuziasmată despre locul natal şi despre tot ce descoperise acolo, împreună cu prietenii ei. O întreagă aventură. Niciodată nu era prea obosită să se oprească din joaca ei. Pe când aventura se precipita, a sosit şi tramvaiul. N-a mai mers demult cu el şi abia aştepta să exploreze. Era destul de plin şi, deşi pe unii s-ar putea să îi fi deranjat aglomeraţia aceasta, ea era cu atât mai încântată. Putea să-i privească pe oameni, să le vadă chipurile şi să se întrebe: oare care mai e şi povestea lor? A trecut o zi, au trecut două, s-au adunat şi călătoriile ei cu tramvaiul şi, împreună cu acestea, în inimioara ei de copil a început să încolţească un gând: de ce oamenii ei au feţele atât de triste, zi de zi?

I se întâmpla să fixeze pe cineva, uitând de tot ce era în jurul ei, şi aştepta ca acesta să simtă privirea ei şi să se întoarcă. Iar ea să-i dăruiască atunci… un zâmbet de-al ei. Poate aşa, îl va determina să zâmbească. Dar parcă faţa străină era mai posomorâtă şi deranjată dacă era surprinsă făcând astfel. Şi… nimeni nu dorea să îi întoarcă nici măcar un zâmbet.

Bunica era singurul om mai familiar cu modul ei de a fi. Şi cu ea, pe stradă, se simţea bine. Dar nu voia doar atât. Veselia ardea în ea şi voia să fie răspândită oriunde mergea. Era doar o fetiţă, dar cu o ţintă mare.

Te aştepţi să povestesc cum a lucrat Dumnezeu în viaţa ei? Ce experienţe i-a oferit pentru a se apropia mai mult de El? Nu, de data asta, ea însăşi este o experienţă pentru cei din jurul ei. Dumnezeu s-a folosit de ea pentru a lucra în vieţile altora.

Să-i spunem Lidia. Curând a devenit cel mai bun prieten al unui bătrân arţăgos. Medicamentul pentru dispariţia norilor din inima lui. Pentru cerşetorul de la colţul străzii, ea era bucata zilnică de pâine. Niciodată nu s-a dat înapoi să-i ofere din cornul ei. Ceea ce pentru ea era doar o gustare, pentru el era supravieţuire. Părinţii fetiţei obraznice de lângă casa bunicii au găsit în ea o porţie de seninătate. Lidia s-a împrietenit cu fetiţa lor, a încurajat-o să fie mai bună şi împreună au început să exploreze cartierul în căutare de noi feţe triste, pe care să le vindece. Pentru ea era ca o joacă, dar o joacă de om mare pentru că spunea: am o responsabilitate de dus, aşa ca un om mare, şi nu pot să greşesc.

Pentru unii, următoarea întâmplare poate fi socotită drept ghinion, dar pentru ea a fost o mare binecuvântare. Într-o zi, pe când se întorcea de la şcoală cu prietenele ei, bucuroase şi pline de viaţă, s-a întâmplat un lucru mai puţin plăcut. Dorind să treacă strada pentru a ajunge la un magazin, a fost îndemnată de colege să traverseze nu pe unde era indicat, ci să se strecoare printre maşinile care veneau în goană. Lidia a fost accidentată şi a trebuit să fie internată pentru o perioadă în spital.

Deşi Dumnezeu este Cel care are răspuns la miile de întrebări pe care şi le pun oamenii, Lidia ştia şi ea de ce i se întâmplase asta. Şi-a asumat vina, însă în loc să îşi petreacă prea mult timp văitându-se şi plângând pentru fapta făcută, a profitat de ocazie şi a explorat locurile în căutarea de feţe triste. A dat nas în nas cu una, chiar în camera în care fusese internată, lângă patul ei. Nu mai întâlnise niciodată o astfel de persoană. Parcă toate persoanele triste întâlnite până atunci se adunaseră într-una singură.

Tanti Marta era invalidă. Şi ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, acum era internată pentru alte probleme care apăruseră între timp. Toată viaţa ei fusese o persoană ranchiunoasă, căreia nimeni nu reuşise să-i ajungă la suflet, astfel că acum era singură: fără familie şi fără prieteni. Nu dorea să fie deranjată de nimeni. Lidia, cu spiritul ei vesel şi mereu dornică să povestească, o irita şi mai tare. Micuţei Lidia îi era greu să supravieţuiască într-o astfel de situaţie, pentru că nu putea să stea tăcută şi fără să zâmbească. Dar, din dorinţa de a face o schimbare în viaţa Martei, nu a încetat cu încercările ei de a se strecura pe nesimţite în sufletul ei. Aşa că, în linişte, a început să scrie. Tanti Marta, dormind majoritatea timpului, nu avea să observe cine era autorul misterios al scrisorilor pe care începuse să le primească, de la o vreme încoace, prin asistenta medicală.

La început, nici nu a vrut să le primească. Ei nu-i scrisese nimeni niciodată. Pentru a scăpa de insistenţele fetiţei, a primit-o. Dar nici nu a desfăcut plicul. Aşa a făcut şi cu a doua, şi cu a treia…, cu toate scrisorile primite. A venit şi ziua în care micuţa a trebuit să fie externată. Cu părere de rău, a mers la tanti Marta şi, plină de emoţii, i-a mărturisit că ea a fost cea care i-a trimis scrisorile şi că i-ar face mare plăcere dacă în cele din urmă le-ar citi. La final, i-a dat repede o îmbrăţişare şi a fugit.

Au trecut zile, săptămâni, luni. În tot acest timp, micuţa nu a încetat să se roage pentru tanti Marta, în speranţa că va afla ceva de dânsa. În ultima scrisoare, îi lăsase şi adresa ei, dorind să primească vreun răspuns.

Lidia a crescut şi aproape că uitase de acea întâmplare, când într-o zi a primit o scrisoare. Plină de emoţii şi cu lacrimi în ochi, a citit rând după rând, iar când a terminat, pe faţa ei se odihnea cel mai mare zâmbet. Era de la tanti Marta. Marta ei cea mohorâtă îi scria acum pentru a-i mulţumi că a îndrăznit să o scoată din ranchiunele ei. Scrisorile micuţei şi-au pus amprenta pe sufletul ei. Deşi nemulţumită şi neîncrezătoare la început pentru că tot ce spunea părea prea frumos, prea a poveşti de copil pentru a fi adevărat, a continuat să citească. Lucrurile scrise de Lidia le-a descoperit mai târziu prin altă cale şi a început să se gândească mai profund la cele scrise.

Erau frânturi din Biblie, rânduri pline de speranţă, de vindecare şi de o viaţă nouă, fără suferinţă, boală sau chin. Astfel, Marta s-a schimbat şi a început să citească şi din Biblie, şi nu a mai putut să o lase deoparte. De ce? Pentru că sufletul ei era însetat.

Trec pe lângă noi zi de zi oameni al căror chip este prada tristeţii… Ce te costă să zâmbeşti? Nu ai curaj? Poate cineva chiar are nevoie de zâmbetul tău. De ce nu ai încerca?

Ai simţit vreodată cum sufletul tău îşi schimbă brusc starea? Pacea cu care eşti învăluit se preschimbă deodată într-o furtună de nelinişte, durere, amărăciune, simţi cum ţi se rupe inima şi din ea ies şiroaie de lacrimi, un ropot ce nu-l poţi opri… Simţi cum viaţa capătă brusc alt sens, altă culoare, un gri apăsător, şi te întrebi: „De ce? Ce s-a întâmplat?” Fără săprimeşti vreun răspuns, decât un vânt care îţi aduce în cale gânduri şi gânduri.

Pe ea o cheamă Manuela, pe el, Mihai. Amândoi L-au cunoscut pe Dumnezeu într-un mod personal, dar pentru unul Dumnezeu era TOTUL, pentru celălalt… nici până în ziua de azi nu am aflat răspunsul.

Manuela

De mică, Manuela a fost un ajutor de nădejde în casa părintească, a învăţat de la mama ei tot ce ţinea de întreţinerea gospodăriei, era ca o furnicuţă veselă care sărea în ajutor de fiecare dată când mama avea nevoie. Nu s-a plâns niciodată că acest ajutor îi rupea din timpul ei pentru joacă, ba din contră, pentru ea, şi aceasta a fost ca o joacă, îi plăcea să spună că se joacă de-a „omul mare”. Răpusă de boală, la o vârstă fragedă, mama ei a murit, lăsând în urmă trei copii. Fiind cea mai mare dintre fraţi, a preluat rolul mamei şi a încercat să întreţină gospodăria cum a putut mai bine, împărţindu-se între şcoală şi munca de acasă, pe care o făcea fără să se plângă, amintindu-şi de orice sfat pe care mama ei dragă i l-a dat.

Viaţa nu i-a surâs într-un mod deosebit, nu s-a căsătorit niciodată. Şi-a dedicat tinereţea celor doi fraţi mai mici, care însă, când au crescut, au părăsit-o rămânând singură până când boala a răpus-o şi pe ea. A fost nevoită să se interneze în spital unde şi-a petrecut restul vieţii, între pereţii albi, goi, într-un veşnic miros de medicamente. Deşi nu avea pe nimeni care să o viziteze în mod special, nici măcar pe fraţii de care s-a ocupat în lipsa mamei, tăcută, senină, slăbită dar cu o uimitoare strălucire în ochi, era o prezenţă plăcută pentru oricine intra în contact cu ea.

Privea mereu pe fereastră, ca şi cum era oaza ei de linişte, şi medita. Dar oare la ce? Întrebată fiind într-o bună zi, a răspuns: „Mă gândesc la Dumnezeu, la Dumnezeul meu care a fost atât de bun cu mine. Sunt foarte recunoscătoare pentru ce a făcut El în viaţa mea şi sunt fericită. Cu El am tot ce îmi trebuie. El îmi este suficient.”

Manuela, o femeie simplă, liniştită, mulţumită pentru viaţa pe care a avut-o, L-a slujit pe Dumnezeu până în ultimul ceas. A îndurat boala, singurătatea, problemele cu care s-a confruntat încă din tinereţe, de la moartea mamei. L-a găsit pe Dumnezeu, și pe măsura ce a studiat Scriptura, a păstrat o relaţie strânsă cu El prin rugăciune. Aceasta i-a dat puterea necesară să treacă peste „norii negri”, devenind TOT ce avea nevoie.

Mihai

Mihai, crescut într-o familie bună, avea tot ce îşi putea dori încă de mic copil, dar niciodată nu a fost mulţumit de ce i-a oferit viaţa. Cu el, viaţa a fost mai blândă: nu a simţit niciodată durerea pierderii unei persoane dragi, nici tinereţea nu i-a fost învăluită de truda muncii pentru existenţă. Întrebat fiind dacă este fericit, a răspuns: „Mda…” Deşi nici el nu era sigur de ceea ce spunea. Îl deranja cam tot ce îi apărea în cale. Fie bun, fie rău. Avea familie, avea copii, dar nu a ştiut niciodată să îi/şi-i apropie. Nu a ştiut să se bucure de darul acesta minunat şi răspândea şi asupra celor din jur din mâhnirea pe care o avea asupra lui. Starea lui de veşnică nemulţumire îi(sters) era o barieră chiar şi între el şi Dumnezeul pe care L-a cunoscut, dar pe care nu L-a primit în inimă şi nu a experimentat niciodată puterea unei relaţii cu Acesta.

Pe chipul său nu a răsărit niciodată soarele, a păstrat mereu o „vreme posomorâtă” şi nimeni nu spera vreodată că se va schimba… şi aşa a fost, nu s-a schimbat niciodată, „norii negrii” s-au abătut asupra lui toată viaţa, până în ultimul ceas, pentru că nu a încercat niciodată să se bucure şi să mulţumească pentru ceea ce i-a oferit viaţa, nici măcar pentru lucrurile frumoase.

Te-ai gândit vreodată de ce părinţii îşi învaţă copilul de mic să spună „mulţumesc”? Este acesta doar un obicei pe care trebuie să şi-l însuşească, şi atunci când este cazul, să îl folosească cu politeţe? Sau putem clasa obiceiul de a spune „mulţumesc” în categoria nevoilor, precum nevoia de a mânca, de a bea, de a se odihni, de a comunica?

Trebuie să ştii că a spune mulţumesc este o nevoie, o necesitate mai importantă decât am putea crede. Nu este doar o formalitate, nu este doar o dovadă de politeţe, este un lucru indispensabil, iar ca să înţelegi/pentru a înţelege ce vreau să spun, gândeşte-te: când a fost ultima oară când ai spus „ mulţumesc” – din toată inima – pentru un lucru bun care s-a întâmplat în viaţa ta? Cum te-ai simţiţ? Extraordinar, nu? Când a fost ultima oară când acest „mulţumesc” a venit în urma unei probleme care te-a doborât, care ţi-a răscolit universul şi a adus „şuvoaie de lacrimi”? Parcă aici mai ai de lucrat, nu? Parcă nu-ţi vine să mai mulţumeşti, pentru ce să mulţumeşti? Dar gândeşte-te: Manuela nu avea nimic, aparent, pentru care să fie mulţumitoare. Era bolnavă, singură, zilele îi erau şi ele numărate, dar totuşi, a ales să fie mulţumită, a spus „mulţumesc” pentru tot ce i-a fost oferit! Dar Mihai?

Tu ce faci? Faci bine, nu? Nu asta vreau să ştiu. Ce faci cu „mulţumesc”? L-ai pus deoparte în dulap pentru sezonul potrivit? Sau te-ai îmbrăcat cu el şi acum păşeşti în viaţă mai încrezător că „toate lucrurile merg spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”?
Dacă este aşa, ţin să te felicit. Dacă însă nu este aşa, e momentul să faci o schimbare.

Sunt oameni de la care avem ce învăţa, oameni precum Manuela şi oameni precum Mihai. Experienţele lor să ne fie deschizător de drumuri, imboldul de care avem nevoie pentru a vedea viaţa altfel decât este, şi de ce nu, să ne ajute să învăţăm a trăi cu adevărat! Trebuie doar să primim învăţăturile lor.

Când norii par să-şi atingă punctul culminant, deodată ploaia se opreşte. Mai cade câte-un strop pe ici, pe colo şi… gata, încet-încetişor, norii se risipesc. Razele aceluiaşi soare binefăcător îşi intră iar în forţă, lucrurile se aşază la locul lor, vântul îşi calmează şi el starea, adiind doar uşor, iar cerul este pictat în culorile curcubeului.

Dar sufletul tău cum mai este? Este la fel de neliniştit ori s-au calmat apele şi la tine? Spune „mulţumesc” şi vezi ce se întâmplă.