La apusul sorelui, în ziua de 5 iunie 1863, vreo 10 oameni s-au adunat pentru serviciul divin în casa lui A. Hilliard din Otsega, Michigan. Cineva a citit un text din Sfânta Scriptură, iar Ellen White a fost invitată să înalţe rugăciunea.

Ellen s-a rugat cu deosebire pentru soţul ei care era foarte deprimat din cauza sănătăţii sale şubrede. Ea s-a apropiat mai mult de el şi a pus mâinile pe umerii lui. Când a făcut aşa, a fost luată în viziune. Se părea că slava lui Dum­nezeu înconjura pe cei adunaţi şi deprimarea pastorului White a dispărut. Vedenia a continuat timp de patruzeci şi cinci de minute.

Ceea ce Ellen a văzut era un plan pentru o mai bună sănătate. Totul era atât de nou, atât de diferit de felul cum oamenii îşi trăiesc viaţa, încât ea n-a putut să le spună în acea zi. Încetul cu încetul, ea a scris solia.

Vedenia a început cu o scenă din Grădina Edenului, unde Ellen i-a văzut pe Adam şi pe Eva în starea lor de desăvârşire. Apoi a văzut declinul neamului omenesc până la punctul unde fiecare părea a fi bolnav, şi mulţi oameni nu se aşteptau să trăiască mai mult de vârsta de 40 de ani. Aceasta – i s-a descoperit ei – era în parte un rezultat al adaosului de carne în dieta omului.

Ellen a vorbit despre efectele păgubitoare ale alcoolului, tutunului, ceaiului, cafelei, condimentelor, deserturilor bogate şi a drogurilor. Ea a vorbit împotriva îmbuibării şi a excesului de muncă. Ea a spus că este neînţelept a mânca între mese şi cu puţin înainte de a merge la culcare.

Pe lângă încurajarea oamenilor de a birui obiceiurile rele, ea a vorbit de­spre formarea unor obiceiuri bune, precum a bea apă multă şi a face zilnic o baie.

Astăzi avem dovezi ştiinţifice abundente că ceea ce Dumnezeu i-a arătat lui Ellen White este adevărat, dar acum o sută de ani adventiştii le-au primit pur şi simplu prin credinţă şi au început să pună principiile în practică.

Pe măsură ce credincioşii au făcut astfel, sănătatea lor s-a îmbunătăţit în mare măsură. Când s-au simţit mai bine, au putut înţelege mai bine adevărurile Bibliei şi au putut lucra mai perseverent în predicarea soliei lui Dumnezeu. Adventiştii au început să înţeleagă că trupurile lor erau într-adevăr temple în care Duhul Sfânt dorea să locuiască.

Atunci când a fost prima oară folosit dagherotipul (strămoşul aparatului foto), unii oameni au fost sceptici, alţii credeau că fotografia îţi fură sufletul. Nici telefonului nu i s-au dat prea multe şanse. Astăzi, tratăm tehnologia ca pe un lucru natural. Dar cât de natural este artificialul? Poate să ajungă să înlocuiască singurul lucru autentic- complicatul univers pe care-l depozităm într-un creier?

Mind uploading reprezintă procesul de scanare şi cartografiere a creierului prin transferul total într-un mediu electronic. Cu alte cuvinte, toate procesele şi fenomenele care se petrec la nivel de creier, amintiri, dureri, cărţi citite, ceea ce am învăţat, ar putea fi în viitor înmagazinate într-un loc mai puţin convenţional – calculatorul. Calculator va putea executa o simulare model atât de asemănătoare cu originalul, încât acesta se va purta asemenea unui creier normal.

E o uşurare să ştim faptul că deocamdată, mind uploading reprezintă doar o ipoteză, o fantezie a unor oameni de ştiinţă. Şi totuşi, situaţia e destul de familiară şi parcă merge pe acelaşi calapod cu istoricul clonării. Chiar dacă pare SF, ideea a cauzat deja destule polemici.

Cumpăr urgent calculator performant! Ofer în schimb creier?

Creierul uman conţine aproximativ 100 miliarde celule nervoase denumite neuroni, interconectate într-un fel foarte complicat chiar şi pentru cercetători. Ceea ce e greu de egalat. De-abia în 2007 s-a reuşit simularea a jumătate din reţeaua neuronală din creierului unui şoarece. Un avantaj pentru ştiinţă: viteza de reacţie a unui calculator poate să fie mai mică de o milisecundă, cât durează un impuls nervos. Ceea ce înseamnă că teoretic, un calculator poate să concureze în reacţie cu creierul uman. Totuşi, rămâne deocamdată unul dintre cele mai greu de explorat zone ale corpului. Un lucru este clar: chiar dacă s-ar elabora un calculator care să refacă până la cel mai mic detaliu creierul, e imposibil să redai anumite procese fizice, strâns legate de cele psihice, printr-un mediu electronic. Pentru aşa ceva ar fi nevoie de un calculator, care va reuşi să producă substanţe similare, astfel încât să aibă independenţă. Teoretic, mind uploading este un lucru posibil, capacitatea şi puterea unui calculator de a rezista unui astfel de proces este greu de estimat. Mulţi teoreticieni au prezentat modele ale creierului şi au stabilit mai multe variante pentru simulări parţiale sau totale. Pentru unii, e doar o chestiune de câteva decenii până când acest lucru va deveni istorie.

Imortalitate sau imoralitate digitală

Şi dacă până la urmă toate acestea devin realitate, multe alte probleme vor face viaţa mult mai complicată decât este. Perspectiva viitoare de a reuşi să dublezi conştiinţa umană nu a făcut decât să provoace noi întrebări filozofale cu privire la identitate, individualitate, suflet, cât şi probleme de etică medicală şi morală. Un om are posibilitatea de a-şi face propria variantă de creier, ca mai apoi să poată duce o viaţă nemuritoare conştientă, dar electronică. Acea variantă devine o altă persoană sau rămâne aceeaşi? Şi dacă e capabilă de conştientizare şi începe să trăiască independent, care dintre realităţi va reprezenta varianta adevărată pentru om?  Procesul va reduce sau elimină rată mortalităţii. Va exista riscul suprapopulării? Astfel de variante ar putea îngădui unui individ să trăiască vieţi paralele. Orice individ ar avea timp să facă mai multe lucruri deodată, să fie în mai multe locuri, să aibă mai multe senzaţii. Vom ajunge să trăim „pururea veşnic înfăşuraţi în manta de pixeli?”

A fi sau a nu fi digital?

Durerea pierderii unei persoane dragi este la fel de imensă ca spaima propriei morţi, dar nimic nu este mai hilar decât o urnă cu cenuşă, conectată la un calculator şi care are inscripţia: „Aici trăieşte în pace şi digital bunica mea. A avut o viaţă frumoasă, acum are mai multe. Vă rog, păstraţi liniştea!”

Până când aceste lucruri vor deveni realitate, nu putem decât să sperăm că viaţa pe care o trăim acum are calitatea de a fi unică şi originală, şi să ne bucurăm că, deocamdată, nu suntem altceva decât „un boţ de humă”, dar capabili de sentimente autentice. Cât despre moralitatatea acestui fenomen, „apele” se vor linişti la suprafaţă, dar în adâncuri vor rămâne totdeauna tulburi.

Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!

De-a lungul timpului am învăţat că într-adevăr nimic nu îmi aparţine, nimic nu pot face singur; până şi puţina forţă pe care o am este un dar, de care eu doar mă folosesc, cu recunoştinţă. A.

Întreabă un om, la trecerea dintre ani, la o aniversare sau în momentele de răscruce ale vieţii, ce îşi doreşte cel mai mult, şi printre răspunsurile lui vei găsi cu siguranţă cuvinte ca: sănătate, fericire, dragoste. Sănătate – ce ne-am face fără ea? Şi totuşi ce facem cu ea atunci când o avem? O preţuim cu adevărat? Suntem conştienţi de valoarea ei în trecerea noastră prin viaţă ?

Te-ai gândit vreodată cum ar fi să nu mai ai mâini sau picioare, să nu mai poţi alerga, să nu mai poţi atinge, să nu mai poţi juca fotbal sau volei pentru că… nu mai ai cu ce? În vreme ce unii dintre noi poate ne gândim la asta, alţii se gândesc: oare cum ar fi să ai mâini? Picioare?

Există lucruri pe care nu ni le putem explica de fiecare dată. Uneori se întâmplă să nu primim răspunsuri la întrebări. În astfel de momente, singura soluţie viabilă ar fi să mergi înainte. Aşa a făcut şi Albert, unul dintre cei a cărui viaţă se învârte în scaunul cu rotile. Nu a fost un accident, nici măcar o boală care să-l pună la pat… aşa s-a născut. Poate te gândeşti că toată viaţa lui este compromisă şi că nu a avut nimic altceva de făcut decât să se resemneze şi să accepte că nu se poate altfel. Deşi, chiar nu se poate altfel, este una dintre cele mai vesele şi mai pline de viaţă persoane care le-am cunoscut. Fiind conştient de handicapul său, îşi trăieşte viaţa din plin. Probabil te gândeşti cum poate cineva să se bucure când… este pur şi simplu „închis” în roţi? Uimitor, dar se poate, atunci când alegi să te preţuieşti.

Albert e conştient că este diferit de cei de lângă el, dar pentru el, a fi diferit nu înseamnă ceva rău. Chiar dacă are mult de luptat, chiar dacă zilnic trebuie să înfrunte priviri compătimitoare sau să audă cum este poreclit în diverse feluri, ştie că poate să aleagă să-şi plângă de milă şi să stea închis în casă tot restul vieţii sau să meargă înainte cu zâmbetul pe buze şi să arate oamenilor că nu este cu nimic mai diferit decât ei.

Fiecare avem într-un fel handicapul nostru, singura diferenţă este că al meu e vizibil, spune el zâmbind.

Sprijinul familiei a contat foarte mult. I-a dat putere şi curaj. Educaţia pe care a primit-o, în temere de Dumnezeu, simpatia pentru Domnul Isus, pe care bunica l-a ajutat să o dezvolte, i-au schimbat resemnarea în recunoştinţă. Şi, ca orice adolescent, şi-a pus ţinte, scopuri în viaţă. Vreau să ajung om mare, spune el cu acelaşi zâmbet ştrengar. Ce înseamnă pentru el acest lucru? Vreau ca oamenii să-şi aducă aminte de mine nu ca „omul în roţi”, ci ca „omul care a biruit imposibilul”… şi cred că înţelegem fiecare ce înseamnă acest „imposibil” pentru el.

Nu îi este mereu uşor să se trezească şi să fie conştient că şi acea zi trebuie să o petreacă în scaunul său cu rotile. Nu îi este mereu uşor să adoarmă, ştiind că visul lui încă nu s-a împlinit, dar pentru că este un mic om puternic, cu dorinţă şi voinţă, are speranţa vindecării, pe care o hrăneşte cu gânduri optimiste, zâmbet şi exerciţiu.

Deşi locuieşte într-un oraş care are multe de oferit, viaţa la ţară îi aduce o linişte aparte. Acolo a învăţat să se bucure de copilărie, acolo a găsit prieteni adevăraţi, oameni simpli, dar cu o inimă mare, care au putut să vadă dincolo de roţi. Acolo bunica l-a învăţat despre Isus şi despre minunile şi vindecările pe care El le făcea. Albert a vrut să înveţe cât mai multe despre El, de aceea fiecare vacanţă şi-a petrecut-o la bunica, pe care o şi ajuta cum putea el, în gospodărie. Serile de vară erau încununate cu câte o poveste despre Domnul Isus, iar pentru el aceste momente erau deosebite. Astfel, adormea cu gândul la Acela care, poate, într-o bună zi îl va vindeca şi pe el.

Ştiu că Domnul Isus mă iubeşte, şi pentru că El mă iubeşte, nu pot să mă urăsc sau să fiu supărat pentru ceea ce sunt. Nu caut să văd ce nu am, ci ce am. Iar la ceea ce am, să dau valoare.

Poate că eşti dezamăgit de propria persoană, poate că ai fi vrut să fii şi tu asemeni colegului sau colegei tale, şi, privindu-te în oglindă, îţi găseşti numai defecte. E timpul să lupţi cu „handicapul” tău. Nu te mai uita la ce are celălalt, ci priveşte ce ai tu bun în tine. Nu te mai compara cu cel de lângă tine, ci foloseşte ceea ce ai, pentru a face lucruri mari. Dumnezeu a pus în tine o valoare, El ştie unde eşti şi ştie unde poţi să ajungi. Lasă-te condus de El şi nu uita: preţuieşte-te! :)

De ce poftim?

După ce mâncăm „ceva dulce”, creierul nostru eliberează nişte substanţe numite opioide. Acestea dau corpului nostru senzaţia de plăcere, pe care apoi creierul o recunoaşte şi devine dependent de ea.

Ce se întâmplă în corpul tău când mănânci dulciuri?

Prea mult zahăr poate provoca un dezechilibru major în balanţa hormonilor, determinând oboseală sau o stare de agitaţie. De asemenea, este o sursă de calorii goale, care nu mai lasă loc şi substanţelor nutritive de care ai nevoie pentru sănătate. Folosit în exces, duce la creşterea nivelurilor de insulină din sânge, determinând un risc major pentru instalarea diabetului, la creşterea nivelurilor de colesterol şi de grăsimi în sânge. Să nu uităm nici de potenţialele kilograme în plus.
Excesul de zahăr afectează sistemul imunitar, încetinind reacţia de apărare a organismului. Pe scurt, te îmbolnăveşti mai uşor.

Alte „rele”

Un număr mare de doctori consideră consumul de dulciuri mai periculos chiar decât consumul de carne sau de alcool. Pe lângă boli precum cancerul (în special cel de colon), la care predispune zahărul, este important de ştiut faptul că el te afectează psihic – lipsa voinţei, scăderea capacităţii de concentrare, creşterea agresivităţii ar trebui să te pună pe gânduri.

Ellen White nu recomandă folosirea zahărului în alimentaţie. „Este mai bine să lăsaţi dulciurile în pace (…). Zahărul întunecă mintea, înfundă organismul.”

Deşi pofta este mare, aminteşte-ţi mereu că trebuie să ai grijă de corpul care ţi-a fost dat. Iată câteva sfaturi care te-ar putea ajuta să scapi de dependenţa de dulciuri:

• Nu te mai amăgi. Această dependenţă apare atunci când organismul este alimentat cu prea multe lucruri dulci. Dacă obişnuieşti să mănânci în fiecare zi ceva cu zahăr şi nu poţi altfel, vei vedea că, după câteva zile în care renunţi la această gustare, pofta va dispărea.
• Fă sport. Activitatea fizică te ajută să te eliberezi de energii negative… N-o să mai ai nevoie de consolarea cu gust de ciocolată.
• Nu te înfometa! Dacă mănânci prea puţin, este normal ca organismul să se simtă privat de elemente nutritive şi să ceară… orice. Dimpotrivă, creşte consumul de fructe! Evită alimentele prelucrate, iar dacă ai chef de ceva dulce, mănâncă o mână de nuci, migdale, caju sau câteva curmale – conţin glucide naturale, dar şi fibre, care încetinesc absorbţia zahărului.
• Roagă-te. Nu poţi scăpa de o dependenţă, decât prin dependenţa de Dumnezeu. El nu a orânduit degeaba alimentaţia naturală pentru om: aceasta este cea mai sănătoasă şi indicată. Alege să Îl asculţi pe Dumnezeu chiar şi în timpul pauzelor tale de dulce!