Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! (Psalmi 139:14)

De-a lungul timpului am învăţat că într-adevăr nimic nu îmi aparţine, nimic nu pot face singur; până şi puţina forţă pe care o am este un dar, de care eu doar mă folosesc, cu recunoştinţă. A.

Întreabă un om, la trecerea dintre ani, la o aniversare sau în momentele de răscruce ale vieţii, ce îşi doreşte cel mai mult, şi printre răspunsurile lui vei găsi cu siguranţă cuvinte ca: sănătate, fericire, dragoste. Sănătate – ce ne-am face fără ea? Şi totuşi ce facem cu ea atunci când o avem? O preţuim cu adevărat? Suntem conştienţi de valoarea ei în trecerea noastră prin viaţă ?

Te-ai gândit vreodată cum ar fi să nu mai ai mâini sau picioare, să nu mai poţi alerga, să nu mai poţi atinge, să nu mai poţi juca fotbal sau volei pentru că… nu mai ai cu ce? În vreme ce unii dintre noi poate ne gândim la asta, alţii se gândesc: oare cum ar fi să ai mâini? Picioare? › citește în continuare

Dulciurile – un subiect „fierbinte” în domeniul sănătăţii. Deşi par a ne face viaţa mai plăcută (câţi dintre noi nu iau o pauză de dulce cel puţin o dată pe zi?), se pare că ingredientul care le dă gustul atât de iubit, zahărul, acţionează ca un adevărat drog asupra minţii. Tentaţia dulciurilor este foarte greu de învins. Reclamele atrăgătoare ne influenţează zi de zi psihicul şi ne atrag, fără să ne dăm seama, spre aceste produse „delicioase”, dar extrem de nocive.

De ce poftim?

După ce mâncăm „ceva dulce”, creierul nostru eliberează nişte substanţe numite opioide. Acestea dau corpului nostru senzaţia de plăcere, pe care apoi creierul o recunoaşte şi devine dependent de ea. › citește în continuare

Urcam, alături de un coleg, o pantă destul de abruptă la Nadăş, acolo unde funcţionează Centrul de tineret al Conferinţei Banat. Ne-am adunat acolo într-un grup numeros de pastori pentru a discuta diverse aspecte ale frământărilor noastre legate de slujirea pastorală în contextul timpului sfârşitului. Deşi drumul nu era mai lung de câţiva zeci de metri, amândoi gâfâiam la urcuş. Asemenea nouă, şi cei din faţa noastră pufăiau ca nişte locomotive. Într-un moment de pauză, prietenul meu mi-a spus: Ce tot spunem noi că vom fugi la munţi când va veni strâmtorarea şi se va da decretul de condamnare a păzitorilor Sabatului?! Cu condiţia noastră fizică nu am reuşi să fugim nici 50 de metri până să fim prinşi! Uite cât de greu urcăm dealul!

Ulterior, m-am gândit de multe ori la cuvintele colegului meu spuse mai în glumă, mai în serios. Şi am fost tulburat când mi-am dat seama cât de profund era adevărul din spatele lor: cei mai mulţi dintre noi nu suntem pregătiţi, la nivel fizic, pentru criza cu care ne vom confrunta curând!

Cunoscând relaţia strânsă dintre trup, minte şi dimensiunea spirituală a omului, în mintea mea s-a născut o preocupare: cum poate un trup lipsit de vitalitate să asigure atingerea potenţialului maxim al minţii şi al spiritualităţii?! › citește în continuare

Când erai mic, probabil că părinţii îţi repetau adesea că trebuie să mănânci de dimineaţă. Aceasta a fost şi este încă cea mai importantă masă a zilei. Sau… ar trebui să fie. Din păcate, deşi se cunoaşte rolul esenţial al micului dejun pentru buna funcţionare a organismului, mulţi dintre noi renunţăm la el.

De ce mic-dejun?

Pentru început, de unde vine denumirea lui? De ce i se spune „mic”, dacă se ştie că ar trebui să fie consistent? Termenul provine din francezul „petit-déjeuner”, şi, pentru a-l înţelege, e bine să ştim câteva informaţii în legătură cu obiceiurile alimentare ale francezilor. Dimineaţa ei servesc cafea şi o brioşă, un corn sau o felie de pâine cu unt, adică un minim de alimente stimulatorii. › citește în continuare