Era în ziua de 12 iunie 1977. Mă aflam la maşina de scris, încercând să completez o parte din manuscrisul pentru această carte. Bara pentru spaţii se înţepenea şi murdărea pagina. Trebuia s-o duc la un atelier de reparat. Meşterul era însă plecat din oraş. „El se va întoarce mâine”, a spus ajutorul lui.

Din experienţă, ştiam că „mâine” înseamnă cândva în săptămâna viitoare. Eu nu puteam să aştept până atunci, nici chiar până a doua zi, spre a-mi repara maşina de scris. Eu trebuia să bat la maşină manuscrisul. Peste câteva zile, noi plecam în concediu. Editura aştepta. Nu era vreme de pierdut. Eu trebuia s-o am acum reparată.

„O voi repara singură”, am spus şi am plecat acasă.

Ei bine, eu nu cunosc nimic despre mecanismul unei maşini de scris. Timp de două ore, am ciocănit-o, am zgândărit-o şi am uns-o, dar maşina nu mergea mai bine.

Încurcată, mi-am împreunat mâinile deasupra maşinii şi m-am rugat. „Doamne, ajută-mă, te rog. Eu am nevoie acum de această maşină de scris. Nu mai pot pierde timp. Tu ai făgăduit că dacă ne lipseşte înţelepciunea să o cerem de la Tine şi Tu ne-o vei da. Te rog, arată-mi ce trebuie să fac spre a repara această maşină de scris”.

Peste câteva minute, maşina mergea de minune, iar eu m-am întrebat de ce am aşteptat atât de mult timp pentru a cere ajutor.

Cât de des am făcut acelaşi lucru în viaţa mea. M-am luptat timp de ceasuri şi zile eu însumi, încercând cu disperare ca lucrurile să meargă bine. Mergeam înainte cu încăpăţânare, înfruntând eşecul şi încercând în continuare să descopăr de ce merg lucrurile rău. În cele din urmă, complet extenuată, am făcut ceea ce ar f trebuit să fac la început, să merg la Isus pentru înţelepciune. Cât de repede revin atunci lucrurile la locurile lor!

Sunt lucruri pentru care ai nevoie de înţelepciune. Acesta poate fi pentru un subiect greu la şcoală, o problemă acasă sau o hotărâre privind viitorul tău. Orice ar fi , du-te cu încurcătura ta la Dumnezeu. El a făgăduit să-ţi dea înţelepciune. Pune-ţi încrederea într-un Dumnezeu atotînţelept şi iubitor. El îţi va arăta ce să faci. El nu te va părăsi.

Amelia Earhart, femeia aviator, era aproape de casă. Ea zburase deja 35.398 km, în călătoria ei în jurul globului, făcând treizeci de opriri în nouăsprezece ţări. Acum, ea se afla în Noua Guinee şi, de îndată ce vremea avea să se îmbunătăţească, ea urma să se îndrepte spre casă, în Statele Unite, cu o scurtă escală pe insula Howland. În curând, ea va fi salutată de mulţimea veselă, onorând-o ca pe prima femeie care a zburat în jurul lumii.

În chiar primele ore ale dimineţii zilei de 2 iunie 1937, Amelia a decolat din Noua Guinee. La orele 2 şi 45 de minute, ea a luat legătura cu un vas de pază a coastei Statelor Unite. La 6:15, ea cerea ajutor privind orientarea. La 7:42, ea spunea: „Nu vă pot vedea. Benzina scade încet. Nu pot să iau legătura cu dumneavoastră prin radio. Zbor la o înălţime de peste 300 de metri.”

Vremea a devenit mai rea, vizibilitatea era zero. La ora 8:45, Amelia a transmis ultimul mesaj: „Alerg spre nord şi spre sud.” Amelia Earhart era aproape acasă; totuşi „aproape” nu era îndeajuns spre a-şi salva viaţa. Ea era aproape acasă, dar pierdută.

Când Isus vine şi cărţile de amintire sunt deschise vom fi în măsură să citim istoria multor vieţi despre care putem spune: „Aproape…, dar pierdut.”

Împăratul Agripa: „Aproape să mă îndupleci să mă fac creştin…”, dar pierdut.

Bud: Aproape şi-a predat inima Domnului în timpul Săptămânii de Rugăciune…, dar pierdut.

Judy: S-a supus aproape la orice…, dar pierdută.

Vorbind despre acei care nu şi-au supus întreaga lor viaţă lui Isus Hristos, Ellen White spune: „Aproape creştini, dar nu pe deplin creştini, deşi se simt a fi aproape de Împărăţia cerurilor, ei nu vor putea intra în ea. Aproape, dar nu pe deplin salvat, înseamnă a nu fi aproape, ci întru totul pierdut.” (Parabolele Domnului Hristos, ed. 1980, p. 86)

„Aproape”, nu poate fi de folos. „Aproape” nu este decât eşec!

Tristă şi amară tânguire – aproape – dar pierdut!

Randy Maxwell a observat că enoriaşii zilelor noastre nu mai sunt siguri pe ceea ce cred, iar impresiile le sunt influenţate uşor. Sentimentele şi părerile despre ceea ce odată reprezenta o certitudine sunt din ce în ce mai variate şi oamenii devin tot mai sceptici. În bisericile noastre avem sărbători, programe, procesiuni cu aspect regesc şi imnuri înălţătoare, dar atunci când oamenii pleacă acasă sunt dezorientaţi – a fost frumos, dar unde a fost Regele?

În încercarea de a-i schimba pe alţii, se ajunge de multe ori la trista concluzie că religia de astăzi nu mai reuşeşte să producă vreo transformare nici măcar în mijlocul adepţilor ei. Mai există vreo şansă? Vor muri oare speranţele unei redeşteptări în biserică pe podelele camerelor de zi ale creştinilor care nu-şi fac timp pentru a îngenunchea acolo, ca să-I ceară lui Dumnezeu lucrul de care fiecare dintre noi are cea mai mare nevoie? Vor muri aşteptările generaţiilor mai tinere de membri pe parchetul încăperilor în care se întrunesc comitetele bisericilor ale căror membri descurajaţi ridică din umeri de cele mai multe ori a neputinţă, uitând uneori că îngenuncherea ar putea fi o soluţie? Vom continua să rămânem aşa cum suntem? Îl vom mai lăsa pe Dumnezeu să aştepte la celălalt capăt al firului? Sau vom face ceea ce ne cere El?

Dacă poporul Meu peste care este chemat numele Meu se va smeri, se va ruga şi va căuta Faţa Mea şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi voi tămădui ţara (2 Cronici 7:14).

În cartea sa, Randy Maxwell subliniază importanţa rugăciunii, descrie efectele uimitoare ale acesteia şi îndeamnă la luarea unei atitudini. Dacă cineva nu mai are aer, atunci trebuie să respire. Dacă găseşti adevărate cele descrise mai sus, atunci e timpul să te rogi.

Aşadar, imaginează-ţi cei mai buni prieteni stând de vorbă la telefon nelimitat, iar ambele receptoare sunt departe de furcă.