Este uimitor să descoperi felul în care Dumnezeu, cu aproape 500 de ani înainte de naşterea lui Isus, a început pregătirea spirituală şi moral-culturală a geto-dacilor, prin reformele religioase ale lui Zamolxis şi, mai târziu, ale lui Deceneu. Geto-dacii au primit învăţătura daimonului lor şi, odată cu ea, monoteismul; au intrat în legământ cu Dumnezeul cerurilor, care nu putea fi reprezentat prin imagini. Dacă cereai unui dac să-ţi arate chipul Zeului său, îţi arăta cerul albastru şi îţi spunea că acolo e locuinţa Lui. Asemenea evreilor, ei nu-şi reprezentau Dumnezeul prin chipuri sau picturi. Dacii aveau să fie printre primele popoare care au adoptat religia creştină apostolică. Sub îndrumarea învăţăturii apostolice, cei ce primeau credinţa începeau să trăiască bucuria revenirii lui Isus, văzând în fiecare eveniment semnele revenirii Sale. În acelaş timp, în societatea polietnică în care trăiau, se caracterizau printr-un spirit paşnic, ospitalier şi blând. Ei trăiau învăţăturile lor spirituale, mult mai bogate decât se crede, fapt pe care arheologicii noştri l-au demonstrat convingător în repetate rânduri, pe baza descoperirilor făcute după cel de-al Doilea Război Mondial. Documentele istorice atestă la nivelul lor o producţie redusă de arme şi, în general, lipsa spiritului de agresivitate şi a dorinţei de a se înfrupta din bunurile materiale ale vecinilor.

Te încearcă o senzaţie tulburătoare când stai în faţa celui de-al şaptelea templu de la Sarmizegetusa şi te întrebi de ce al şaptelea stâlp este culcat… Când vezi cum i-a folosit Domnul pe romani ca să pregătească un loc de refugiu, la nord de Danubiu, pentru creştinii persecutaţi de Diocleţian… Cum au fost creştinate pe rând marile popoare nomade, poposite de o parte şi de alta a Carpaţilor, de către oamenii Domnului adunaţi din Imperiu în fosta Dacie Romană. Este fascinant să vezi felul în care Dumnezeu s-a ocupat de tot acest proces de formare a poporului român, de parcă acesta ar fi apărut cu misiunea exactă de a le vorbi despre El popoarelor migratoare ce mărşăluiau prin Asia Centrală şi de Nord. Este uluitor să vezi cum aceştia veneau aici sălbatici şi plecau mai departe cunoscându-l pe Isus. Veneau cu sabia şi erau întâmpinaţi cu Evanghelia, cu speranţa revenirii lui Isus şi invitaţi să guste odihna Sabatului. Şi toate aceste lucruri le-a pregătit Domnul pas cu pas ca şi drumul lui Saul spre Damasc!

…Şi lucrurile nu se termină aici, căci rămâi mut de uimire văzând lupta creştinilor nord-dunăreni din primele secole împotriva ereziilor dezvoltate la Roma şi la Constantinopol. Rămâneau încrâncenaţi în liturghia apostolică, aşteptarea revenirii lui Isus şi păzirea poruncilor lui Dumnezeu.

Mă surprinde constatarea istoricului Vasile Pîrvan, care scria prin 1911 următoarele: „Se ştie însă când a fost înlocuit dies Solis cu dies dominicus (în limba vulgară dies dominica): în ultimii ani ai secolului al IV-lea, într-un edict din 17 April 392 se găseşte încă dies Solis); de la 27 August 399 înainte, nu mai găsim însă decât dies dominicus” (Codex Theodosianus, II, 8, 20)

„În popor, termenul s-a răspândit apoi treptat-treptat în cursul secolului al V-lea şi al Vl-lea. – Această creştinizare a sărbătorii săptămânale stă în legătură cu întreaga mişcare creştină împotriva păgânismului şi cu edictele imperiale….” (Contribuţii Epigrafice, V. Pîrvan).

Dacă până în secolele IV-V românii nici nu cunoşteau termenul de „duminică”, ce zi de odihnă aveau şi cum se numea ea?

Te întrebi serios de ce au fost obligaţi istoricii romani să şteargă numele de Dacia şi dac din lucrările lor şi ce a vrut să spună Eminescu în versurile Rugăciunea unui dac? După cum afirmă istoricul Mircea Păcurariu, ceva s-a întâmplat de nu găsim prezenţi la conciliile ecumenice delegaţi ai creştinilor de la nord de Dunăre. De ce nu s-au aliat ei cu restul creştinismului în plin fenomen apostazic?

La ce ţineau ei atât de mult, încât erau dispuşi să suporte marginalizarea cu toate consecinţele ei? De ce obişnuiau românii să întrebe: „Tu de ce Lege eşti?”, în timp ce creştinii ceilalţi întrebau: „Ce credinţă ai?” Nu întâmplător limba română este singura limbă de origine latină în care cuvântul relege (de unde provine religie) este substituit cu forma lege. A fi creştin pentru români însemna până nu demult a fi de lege şi nu de religie creştină.

Mi-aduc aminte din copilărie de frica ce-o simţeam când cei născuţi mai demult mă ameninţau cu „Fii cuminte că-ţi taie popa limba!”. De unde îşi avea legitimitatea această ameninţare şi ce legătură are ea cu creştinismul advent? Ce a însemnat perioada „boscorodirii” şi de ce îşi înjură românul „anafura”…? Cine i-a provocat pe bulgari să treacă la nord de Dunăre şi să distrugă erezia creştină? Şi ce însemna această erezie? De ce nu a procedat Bizanţul sau Roma ca şi în cazul celorlalte curente eretice? Ce ar fi fost creştinismul răsăritean fără invazia turcă? Şi de ce n-a transformat sultanul cele două principate româneşti în paşalâc turcesc? De ce l-au ucis pe Chiril Lucaris? Şi ce a însemnat Mişcarea Sabatariană de pe Valea Târnavelor pentru adventismul românesc?

Toate aceste întrebări sunt tot atâtea taine ale istoriei copiilor lui Dumnezeu, care, atunci când sunt descifrate, poartă în ele binecuvântare şi fascinaţie. Astfel înţelegem de unde venim şi încotro mergem. Cei ce înaintează în viitor poartă cu ei fascinaţia şi miracolul trecutului. Dacă Dumnezeu ne va îngădui, începând cu numărul viitor vom analiza mai în detaliu aceste ferestre ale trecutului. Iar eu te rog să te întrebi serios: Cine eşti? De unde vii? Şi cu ce scop mergi în direcţia aleasă?

Evanghelizarea popoarelor migratoare

Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul! Ferice de poporul pe care şi-l alege El de moştenire (Psalmi 33:22).

Ţinta şi misiunea creştinilor apostolici a fost împlinirea mandatului încredinţat lor de Domnul Isus, cât mai repede posibil. Din aceste considerente, Pavel nu avea odihnă iar apostolii au mers în misiune dispuşi să plătească preţul suprem. Împlinirea misiunii a devenit dominanta vieţii lor şi s-au răspândit în toate zările lumii cunoscute, astfel încât Pavel declara în Epistola către Coloseni 1:23: … Evanghelia pe care aţi auzit-o … a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer…

Istoricul Origenes spunea: Toma a mers să predice Parţilor, Matei a mers în Etiopia, Bartolomeu în vestul Indiei, Ioan în Asia, Andrei în Scythia, Petru în Pont, Galatia, Bithynia şi Capodokia, Paul a mers din Ierusalim până în Illyria (Origenes, Comentarii la Facerea, vol. III). În felul acesta au acoperit în mare parte lumea cunoscută, în vremea apostolică.

Dar Domnul avea în vedere si alte popoare, numite sălbatice, a căror mântuire o dorea cu aceeaşi dragoste. Şi mă refer în mod special la un grup de popoare, din regiunile nord-estice ale Asiei îndepărtate, care au năvălit peste Europa, începând cu secolul IV. Noi le cunoaştem în istorie ca popoarele migratoare. Dumnezeu s-a folosit de evenimentele istorice din Dacia pentru a facilita şi acestora condiţiile primirii creştinismului. Să amintim câteva:

Persecuţia lui Diocleţian a atras în fosta Dacie Romană o mulţime de familii creştine. Acestea au locuit împreună cu băştinaşii geto-daci, formând un popor majoritar creştin. Apăraţi de marele codru carpatic, ei trăiau simplu şi practic învăţătura creştină, în timpul săptămânii, iar în sabat la locul de rugăciune. Foloseau orice ocazie pentru a le vorbi oamenilor despre Isus, regele lor pe care Îl aşteptau să vină a doua oară. Curând după aşezarea lor în fosta Dacie Traiana, au început să curgă dinspre nord-est valurile popoarelor migratoare.

După venirea popoarelor migratoare, populaţia din nordul Dunării locuia liniştită, plătind tributul obişnuit în grâu, mei, vite etc. Barbarii migratori purtau războiul şi primeau din ce în ce mai mult credinţa în Hristos. Printre goţi şi huni, creştinul era liber să mărturisească credinţa sa. Era mai bine sub barbari decât în imperiu.

Istoricul Ştefan Meteş a scris: …pe de altă parte, migratorii barbari nu erau aşa de răi cum ne închipuim noi… Ei cereau un tribut ca să-şi ţină viaţa lor de războinici. Băştinaşii erau lăsaţi în pace să-şi ducă viaţa lor liniştită. Situaţia aceasta a favorizat răspândirea creştinismului printre popoarele barbare… (Istoria Bisericii, vol. 1, p. 7).

Mai întii au venit goţii pe la mijlocul veacului al III-lea. S-au aşezat printre strămoşii noştri, care le-au oferit Evanghelia drept răspuns la sabia lor întinsă. În secolul al IV-lea, goţii din Dacia aveau propriul lor episcop. Ulfila, un om învăţat, a făcut misiune printre ei peste 40 de ani. El a tradus Biblia în limba gotică.

În secolul al IV-lea, scriitorul roman Salvian ne spune: mulţi romani fug la goţi pentru a nu rămîne fără scut… căutând la barbari omenia romană, căci nu mai pot suporta neomenia barbară a romanilor. Astfel fraţii noştri (creştini) … ne părăsesc ca să se adăpostească la ei (Meteş Ştefan, Istoria neamului românesc, vol. I, Sibiu, 1922, pag. 49-50).

Dupa goţi au urmat hunii. În 375 e.n., i-au atacat pe goţi împingându-i spre vest şi s-au aşezat ei în teritoriile carpatice.

Istoricul C. Giurescu spune că Atila se autointitula biciul lui Dumnezeu. De unde cunoştea Atila pe Dumnezeu şi de ce dorea să pedepsească Roma? De unde cunoştea voinţa Domnului, dacă nu cunoscuse creştinismul? Şi dacă îl cunoscuse, unde s-a întâmplat asta? După cum spune istoricul Sozomen, aici, pe teritoriul străbunilor noştri au cunoscut hunii creştinismul (vezi Sozomen, Istoria Bisericească – Izvoarele Istoriei României, vol. 2, Bucureşti, 1970, pg. 225-229).

…Retorul Priscus a fost trimis de împăratul creştin Teodosie al II – lea, pe la anul 446, cu o solie la Atila, regele hunilor. El îl prezintă pe regele hun ca pe un conducător la curtea căruia se trăia bine; se vorbea latina şi era un om învăţat şi mult mai uman şi liniştit decât am crezut noi despre el. Creştinii prizonieri la huni erau uşor răscumpăraţi de fraţii lor… (O. Densuşianu, Istoria limbii Române, vol. II, Paris, pag. 318).

Au urmat apoi gepizii. În localitatea Vlaha de lângă Cluj, somnul de veacuri al gepizilor a fost tulburat de lucrările la autostrada Borş – Braşov. Descoperirile celor peste 200 de morminte de la Vlaha, precum şi celelalte descoperiri arheologice, vin în sprijinul mărturiilor lui Iordanes şi pot constitui argumente care pledează pentru primirea creştinismului de către gepizi de la strămoşii noştri daco-romani creştini.

După gepizi au urmat avarii. La sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, ţinut în anul 787, a luat parte şi un anume ‚Ursus, episcop al avariţilor’. Ursus ar fi deci un episcop român din veacul al VlII-lea, cel dintâi pe care îl înregistrează istoria… (Const. C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. 1, pag. 195).

Păstrând simplitatea apostolică în rit şi aşteptând revenirea lui Isus, strămoşii noştri au trăit alături de popoarele migratoare, văzând în fiecare năvălire barbară un semn al întoarcerii lui Hristos.

Randy Maxwell a observat că enoriaşii zilelor noastre nu mai sunt siguri pe ceea ce cred, iar impresiile le sunt influenţate uşor. Sentimentele şi părerile despre ceea ce odată reprezenta o certitudine sunt din ce în ce mai variate şi oamenii devin tot mai sceptici. În bisericile noastre avem sărbători, programe, procesiuni cu aspect regesc şi imnuri înălţătoare, dar atunci când oamenii pleacă acasă sunt dezorientaţi – a fost frumos, dar unde a fost Regele?

În încercarea de a-i schimba pe alţii, se ajunge de multe ori la trista concluzie că religia de astăzi nu mai reuşeşte să producă vreo transformare nici măcar în mijlocul adepţilor ei. Mai există vreo şansă? Vor muri oare speranţele unei redeşteptări în biserică pe podelele camerelor de zi ale creştinilor care nu-şi fac timp pentru a îngenunchea acolo, ca să-I ceară lui Dumnezeu lucrul de care fiecare dintre noi are cea mai mare nevoie? Vor muri aşteptările generaţiilor mai tinere de membri pe parchetul încăperilor în care se întrunesc comitetele bisericilor ale căror membri descurajaţi ridică din umeri de cele mai multe ori a neputinţă, uitând uneori că îngenuncherea ar putea fi o soluţie? Vom continua să rămânem aşa cum suntem? Îl vom mai lăsa pe Dumnezeu să aştepte la celălalt capăt al firului? Sau vom face ceea ce ne cere El?

Dacă poporul Meu peste care este chemat numele Meu se va smeri, se va ruga şi va căuta Faţa Mea şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi voi tămădui ţara (2 Cronici 7:14).

În cartea sa, Randy Maxwell subliniază importanţa rugăciunii, descrie efectele uimitoare ale acesteia şi îndeamnă la luarea unei atitudini. Dacă cineva nu mai are aer, atunci trebuie să respire. Dacă găseşti adevărate cele descrise mai sus, atunci e timpul să te rogi.

Aşadar, imaginează-ţi cei mai buni prieteni stând de vorbă la telefon nelimitat, iar ambele receptoare sunt departe de furcă.