Avem marea bucurie de a fi primit la Grădinile Harului un teren suplimentar pentru câteva straturi de poezie, în plus. Mii de mulţumiri celor care au avut curajul şi voinţa de a lua o asemenea decizie!

Am vorbit în numerele trecute despre ce este şi ce nu este poezia, spunând câte ceva  despre metaforă. Consider că aceste lucruri sunt esenţiale în ceea ce priveşte esenţa şi calitatea actului creator numit poezie. În acest număr, aş vrea să fac referire la una dintre calităţile fundamentale ale discursului poetic numit poesis: frumuseţea textului poetic.

Cei din vechime atribuiau artei, în general, şi poeziei, în special, trei funcţii obligatorii: poesis, mimesis şi catharsis. Ne vom ocupa succint de prima dintre ele. Poesis este calitatea unui text de a transmite o emoţie, cu subînţelesul că această emoţie trebuie să fie frumoasă. În realitate, nu toate emoţiile transmise de poezie sunt agreabile şi plăcute, dar nu a fost găsit un alt cuvânt mai potrivit pentru a defini acest aspect de principiu al versului de calitate.

Cu alte cuvinte, numim poezie un text care ne impresionează, care ne creează un sentiment de noutate şi prospeţime, impresia de lucru autentic şi valoros. Emoţia declanşată este în cea mai mare măsură efectul unei imagini poetice pe care poezia o realizează, folosind cuvintele de calitate, numite în numărul trecut al revistei noastre metaforă.  Din această perspectivă, ea este un fel de tablou realizat cu ajutorul metaforelor.

Poetul autentic nu face eforturi deosebite pentru a găsi cuvinte încărcate de emoţie. Este adevărat că aceste cuvinte constituie materialul său de bază, dar munca lui cea mai grea este aceea de a face ca aceste metafore să exprime cât mai clar ideea dorită. El este în luptă cu ambiguitatea şi cu umbrele pe care cuvintele le lasă peste lucrurile cu care se învecinează. Poesis-ul despre care vreau să vă spun este ca un fel de armonie internă a textului. Acest detaliu al poeziei nu este neapărat rodul unei anumite tehnici, ci mai degrabă abilitatea şi talentul autorului de a se exprima poetic. Fiecare creator de poezie realizează în felul său caracteristic imaginea poetică prin care ne încântă. Această încântare este mai întâi în mintea şi în sufletul poetului, iar, de îndată ce el a scris textul, starea de înălţare sufletească ni se transmite şi nouă, cititorilor şi consumatorilor de poezie.

Voi exemplifica această ultrascurtă teorie a frumosului artistic în poezie, folosind următoarele exemple scrise de: Genia Viziru şi Filo Perett.

Nu-s braţe

de Genia Viziru

Nu-s braţe să ne-arunce-n scăldătoare,
nici versuri mute care să şoptească,
nu-s zâmbete decât în depărtare,
nu-s oameni care ştiu să mai iubească.

Nu-s aripi care bat curgând prin soare,
nu-s palme care-ating să încălzească,
nici stele care uită cum se moare,
nu-s oameni care ştiu să mai iubească.

Nu-s vise care pot dansa pe mare,
nici ape care vor să-ncetinească,
nu-s călăreţi care să stea călare,
nu-s oameni care ştiu să mai iubească.

Nu-s cântăreţi decât cu voci bizare,
nu-s frunze care din noroi să crească,
nici rugăciuni mergând prin osanale,
nu-s oameni care ştiu să mai iubească.

GENIA VIZIRU, ai reuşit să ne transmiţi simţământul de penurie, criză şi insuficienţă, prin repetarea frazei: nu-s oameni care ştiu să mai iubească. Te referi la neputinciosul de la Betesda, care nu avea pe nimeni care să îl ajute să fie primul, atunci când se tulburau apele, ca să ne faci conştienţi de tristeţea acestei constatări, pe care o facem şi noi adesea. Apoi ne vorbeşti despre versurile care nu sunt dispuse să ne şoptească vorbe care să ne facă să ne simţim un pic mai bine. Ne mai aminteşti de zâmbetele lipsă care se ţin departe de noi, aşa că nu ne putem bucura de ele. În concluzie, spui tu, nu mai sunt oameni care ştiu să mai iubească. Aici afirmi un adevăr evident şi stânjenitor: Dragostea este o ştiinţă uitată. Dacă este bazată pe cunoştinţe, acestea trebuie învăţate, deprinse şi practicate. Dacă este uitată, atunci ne facem vinovaţi de neglijenţă şi lehamite intenţionată.

Te mai plângi în acest bocet discret că nu mai sunt palme catifelate care să ne transmită căldură prin atingere delicată şi binevoitoare. Apoi te lamentezi de lipsa viselor flotante asemenea valurilor mării care prin du-te-vino-ul lor ne-ar putea sugera abundenţa şi chiar veşnicia iubirii care ne lipseşte. Mai sesizezi că apele nu mai au răbdarea şi calmul prin care să ni se redea liniştea de care avem aşa de mare nevoie. Nu pot enumera aici toate lipsurile pe care le constaţi, deşi ar merita alcătuită o asemenea listă de călăreţi, cântăreţi, frunze şi rugăciuni. Ceea ce este important este că, prin toate aceste metafore, ne faci să simţim durerea pricinuită de lipsa oamenilor în stare să iubească şi să se facă vrednici de a fi iubiţi. Următoarea poezie este un bonus pe care ni-l oferi. Nu am spaţiu să mai comentez. Fiecare să găsească fiorul pus anume pentru a ne face viaţa mai prevăzătoare şi înţeleaptă. Atenţie! S-ar putea să daţi şi peste puţină ironie bine temperată.

Mulţumim, Genia Viziru, şi felicitări!

Ieftinire

de Genia Viziru

Ne plouă cu mirări
şi râsete de sfinţi
Când sus,
în spatele porţilor de aur,
li se plimbă şoapta îndrăzneaţă:
“El, da! El, nu!”
Şi tot aşa…

Ne plouă cu tăcere
şi umbre de apus
Când jos,
în vitrinele cafenelelor,
rugile ascultă sentinţele nepăsătoare:
“Tu, da! Tu, nu!”
Şi n-au ce face..

Dar nu vă întristaţi,
păcătoşi,
postul vesteşte ieftinirea
şi idolii de tarabă vor egala
preţul mântuirii.

Ne plouă,
ne tot plouă cu mirări
şi râsete de sfinţi…

FILO PERETT, ai adus un strop de primăvară autentică în Grădinile Harului cu acest liliac ceresc. Hai să citim, şi apoi să vedem cum şi de ce ne faci zilele mai parfumate şi mai senine.

Liliac nepământean

de Filo Perett

Primăvara, când liliacul înfloreşte,
un dor neîmplinit, pe firul amintirilor mă poartă,
în zilele copilăriei, când am dorit
să am un liliac la poartă.
Parfumul alb de liliac, cu flori bătute,
era un fel de elixir
ce-nviora speranţe vestejite.
Când faţa mi-o îngropam în liliacul mov,
mă cuprindeau adânci fiori
de parcă m-ar fi sărutat un milion de guri.
Deşi nu cred defel în soartă,
nu ştiu de ce, atunci când mi-am dorit,
nu am avut un liliac la poartă.
De-atunci am pribegit prin alte părţi;
n-am mai avut nici curte
şi am rămas si fără porţi.
Acum, chiar dacă mâinile sunt obosite,
nu pot uita dorul dintâi.
Aş vrea să am un liliac măcar la căpătâi.
Curând va veni o zi,
când un parfum de liliac nepământean,
din somnul cel adânc mă va trezi.
Voi locui atunci în casa mea adevărată,
iar dorul meu neîmplinit din nou va înverzi
şi voi avea mereu un liliac la poartă.

Parcă vedem tabloul copilăriei tale, ca şi a noastre, marcate de nevoi şi sărăcie, în care nu am avut un liliac alb sau violet la poartă. Parfumul alb de liliac bătut este un detaliu de efect, când, atribuind parfumului culoarea liliacului, realizezi un detaliu de mare forţă şi sensibilitate. Iar cât despre imaginea sărutului cu un milion de guri oferit de liliacul mov, ce să mai spun… Descrii apoi marea hoinăreală prin lumea în care nici cel puţin nu mai avem porţi, darămite câte un liliac privat.

Presupui că măcar la căpătâiul patului de pulbere să-ţi străjuiască un fir de liliac, nu mai contează de ce culoare, pentru ca la înviere să te trezeşti învăluit în parfumul lui. Speri că acea zi să fie în aprilie sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Te mângâi cu gândul că măcar acolo să ai parte de răcoarea albă a unui milion de săruturi liliachii. Aceasta este poezia poeziei, îmbinare măiestrită de culori şi parfumuri autentice, simple, naturale şi accesibile.

Ca o gâză

de Filo Perett

Pe vârful unei ramuri înflorite,
se căţăra în linişte, o gâză mică -
cu aripi de smarald şi cu argint tivite,
în legănarea vântului, fără să-i fie frică.
Nu bănuia, că doar peste o clipă,
un cioc flămând urma s-o facă neştiută,
lăsând în urmă, doar o fărâmă
dintr-o aripă.
Un gând ciudat, venit în zbor neliniştit,
mi-a îndreptat privirea către paşii mei,
cu duh din ce în ce mai potolit.
Vedeam cum ciocul timpului, o pasăre ursuză,
sufla cu-nverşunare, să-mi risipească zilele,
întocmai ca pe-o spuză.
M-am simţit atunci, ce-i drept, puţin mai mare,
la fel ca şi o gâză.

O fărâmă dintr-o aripă poate deveni un simbol de mare forţă, dacă este să socotim că zborul unei vietăţi libere şi fericite a devenit dintr-odată mai puţin decât o amintire. Imaginea luptei pentru supravieţuire şi vulnerabilitatea fiinţei umane este ilustrată magistral de clipul răpirii unei gâze mici de pe vârful înflorit al unui ram de mai. Simţim efectiv fiorii marii treceri contemplând dansul vieţii şi al morţii din lumea celor care nu cuvântă.

Grădinile Harului rămân deschise zi şi noapte.

Trimiteţi versuri să primenim straturile lună de lună. Scrieţi fără grabă, reveniţi cu folos, insistaţi pe detalii, daţi lumină şi căldură ansamblului, faceţi umbrele să dea răcoare şi puneţi suflet în fiecare cuvânt să ne putem bucura cu toţii.

Al vostru, Izbuc.