Recreerea şi Sabatul. Se potrivesc sau sunt două lucruri total opuse şi intangibile? Iată problema pe care vom încerca s-o abordăm în acest articol! Pentru a conceptualiza mai uşor dialogul dintre cele două noţiuni, vom urmări principiile generale care conturează dimensiunile acestora. Mai întâi, vom încerca o definire a termenilor, apoi vom creiona viziunea biblică asupra principiilor care ar trebui să stea la baza recreerii, după care vom urmări succint teologia şi aspectele practice ale Sabatului în contextul religiei şi relaţiei creştinului cu Dumnezeu.

1. Recreerea ca standard al credinţei creştine

Cuvântul recreere este folosit încă din primii ani de şcoală. Este adevărat, cu sensul de pauză (între orele de curs), dar un sens foarte potrivit. De cele mai multe ori însă, cel puţin în terminologia românească, recreere şi distracţie sunt interschimbabile, creând astfel confuzie cu privire la sensul folosirii acestor cuvinte. Conform dicţionarelor, cuvântul recreaţie (recreatio, lat.), înseamnă oprire pentru refacere după o activitate susţinută, destindere, odihnă, reconfortare. Tradus direct, a recrea înseamnă, pur şi simplu, a crea din nou. Din această perspectivă, cuvântul nu trebuie confundat sub nicio formă cu distracţie (distractio, lat.), care duce ca sens spre ceea ce distrează, spre petrecere, amuzament, neatenţie, lipsă de concentrare. Aşadar, a vorbi despre recreere este ceva normal şi chiar recomandat pentru un creştin. În iureşul timpului, a schimba macazul interesului şi preocupărilor cu scopul recreerii noastre înseamnă a avea înţelepciunea de a şti să ne trăim viaţa.

Din perspectivă biblică, există un anumit context principal în care trebuie înţeleasă şi practicată recreerea. Astfel, principiul purităţii, al angajamentului şi loialităţii faţă de Creator, al reînnoirii capacităţilor fizice, mentale şi spirituale, al temperanţei şi, nu în ultimul rând, principiul prezenţei lui Dumnezeu – toate acestea constituie cadrul sigur pentru refacerea şi sporirea calităţii vieţii pentru noi.

2. Sabatul între principiu şi standard

Porunca a patra este o chemare adresată oamenilor la a respecta şi a sfinţi ziua a şaptea a săptămânii, în cinstea Creatorului. În timpurile biblice, nerespectarea acestei porunci atrăgea după sine pedeapsa cu moartea (Exod 35:2). De asemenea, călcarea poruncii a patra a constituit unul din motivele pentru care Israel şi Iuda au mers în exil (Ieremia 17:19-27; Ezechiel 20 etc.). După întoarcerea din exil, însă, peste 600 de reguli aveau să însoţească porunca Sabatului, transformând această zi într-o sărbătoare rigidă, extrem de riguroasă şi tehnică. Problema cu care ne confruntăm în zilele noastre este tocmai găsirea acestui echilibru între cum este şi cum ar trebui să fie respectat Sabatul, astfel încât Dumnezeu să fie onorat, iar omul binecuvântat. Disputa între generaţii sau între cei care provin din medii culturale diferite a existat întotdeauna: este bine sau nu este bine să… (cumpărăm în Sabat, să pregătim ceaiul, să ne jucăm cu mingea, să privim la TV, să ascultăm ştirile, să călătorim în Sabat – şi dacă da, cât? etc.)? Pentru a rezolva această dilemă trebuie să descoperim intenţia Creatorului în oferirea Sabatului. Aici putem să vorbim despre principiul darului reciproc: Dumnezeu a dăruit omului Sabatul pentru ca, la rândul său, omul să-I dedice această zi specială Creatorului. Mai bine spus, Sabatul este ziua dublei oferte: în această zi Dumnezeu Se oferă pe Sine omului, iar omul se predă pe sine lui Dumnezeu. De aici, se poate desprinde foarte uşor caracterul unei relaţii sfinţitoare şi mântuitoare între Creator şi om. În ziua a şaptea, activitatea omului este de natură spirituală, sigurul lucru de care trebuie să fie preocupat este întâlnirea personală cu Dumnezeu şi îndepărtarea oricărui lucru care ar putea stânjeni armonia relaţiei cu Creatorul său.

3. Recreerea şi Sabatul

Citiţi următoarele cuvinte: odihnă, pauză, recreere, refacere, creare din nou. În dreptul cărei noţiuni le-aţi folosi – pentru recreere sau pentru Sabat? Este foarte natural să observăm tangibilitatea celor două noţiuni. Şi trebuie să recunoaştem că recreerea mică sau mare, de la şcoală, este foarte utilă; pauza de masă de la serviciu este bine-venită; repausul de peste noapte este binefăcător, dar nimic nu se compară (sau nu ar trebui să se compare) cu odihna Sabatului.

Deşi ar putea părea un joc de cuvinte, trebuie să observăm că Sabatul nu ne aduce aminte doar de istoria creaţiunii, ci el marchează chiar istoria recreerii noastre. Şi spunem aceasta pe baza faptului că nimic nu poate transforma caracterul şi natura umană, de la moarte spre viaţă, decât întâlnirea personală cu Dumnezeul nostru Creator. Prin urmare, ţinând seama de principiile care ar trebui să stea la baza recreerei creştine şi pe care le-am enumerat mai sus, este un lucru absolut normal să avem perioade de timp (zilnice, lunare, anuale) pentru refacerea şi revigorarea fiinţei noastre. Sabatul însă este un timp dedicat lui Dumnezeu. Acesta este un timp sfânt pentru că aparţine lui Dumnezeu într-un mod special. Iată de ce recreerea în Sabat trebuie să cunoască dimensiuni cu totul diferite de cele obişnuite! Recreerea zilei a şaptea izvorăşte din admirarea Creatorului, experimentarea odihnei mântuirii şi atingerea sfinţitoare a Duhului Sfânt.

4. În loc de concluzie

Mă aflam într-o tabără cu părinţi şi copii. Toată săptămâna programul a decurs foarte bine, ca o sărbătoare. Vineri. Încă de dimineaţă se fac pregătiri pentru Sabat: mâncare, curăţenie, haine noi. Priveam la faţa copiilor şi a adolescenţilor: pe măsură ce soarele cobora spre asfinţit, feţele lor parcă reflectau umbrele tot mai lungi de pe înălţimi. Hei, hei, gata, lăsaţi mingea! Vine Sabatul!, se auzea glasul unei mame, iar copilul a strigat: Ura! Vine Sabatul! Mi-ar fi plăcut aceasta reacţie, dar nu, nu a fost aşa. Mersul său agale, privirea sa îndreptată în pământ spuneau: Ce păcat!

Sâmbătă dimineaţa. După Şcoala de Sabat a urmat serviciul divin. Toţi cei mari erau foarte sfinţi, stăteau cuminţi şi ascultau predica. Copiii?!? Găsiseră o minge spartă şi alergau prin curte (uf, ce păcătoşi!). Copilul meu era cu toţi ceilalţi. Mă simţeam vinovat de sfinţenia mea, aşa că am plecat de la predică, m-am dus şi am luat vreo zece mingi de diferite mărimi, apoi am mers la ei. Rămăseseră muţi: eu cu ei?… şi cu atâtea mingi?… Dar cum coborârea unui „sfânt” printre păcătoşi e o minune, au alergat toţi la mine m-au înconjurat şi m-au întrebat: ce ne jucăm nenea George? Ştiau că n-o să ne jucăm nici fotbal, nici volei, nici baschet. Ştiau că este Sabat.

Câteva minute mai târziu, cei aproape 30 de copii purtau nume şi roluri ale planetelor din sistemul nostru solar. Erau aşa fericiţi! Nu pentru că un „sfânt” era printre ei, ci pentru că în ziua de Sabat învăţaseră să zboare prin spaţiu.

P.S. Recreere şi Sabat? A face din Sabat cea mai de dorit, cea mai mare şi cea mai sfântă sărbătoare, iată responsabilitatea ce ne revine ca urmaşi ai Aceluia care S-a numit pe Sine „Domn al Sabatului”!

Uraniul obişnuit este în totul nevătămător. Odată trecut prin anumite procese, el devine ceea ce este cunoscut ca uraniu îmbogăţit. Strâns mai mult la un loc, în mod automat va avea loc o reacţie în lanţ, care va da naştere la o explozie.

Cu patruzeci de ani în urmă, învăţaţii n-au cunoscut prea mult cu privire la acest proces, astfel că a fost necesar să se experimenteze. Louis Slotin a fost însărcinat cu testarea. Louis a pregătit o masă cu un stelaj. Pe acest raft , el a pus două jumătăţi de sfere de uraniu. Niciuna dintre ele nu avea în sine suficientă substanţă pentru a da naştere la o reacţie în lanţ.

Apoi, folosind o surubelniţă, el avea să împingă, foarte încet, cele două bucăţi de minereu una spre cealaltă şi să observe reacţia. Chiar înainte ca substanţa să explodeze, el avea să despartă cele două bucăţi de uraniu. Luis era sigur că putea să controleze experimentul. El l-a făcut cel puţin de cincizeci de ori fără incident. Apoi, în după-amiaza zilei de 21 mai 1946, ceva n-a mai fost în regulă.

Mâna lui a alunecat şi cele două bucăţi de uraniu au fost împinse periculos una alături de cealaltă. Năpustindu-se spre înainte, Louis a despărţit cele două sfere cu mâinile goale, mai înainte ca explozia să poată avea loc. Apoi, a fost dus în grabă la spital, unde a murit din cauza radiaţiei, nouă zile mai târziu.

Păcatul este ca şi uraniul. Adesea, el apare întru totul nevătămător, şi tineri nebănuitori nu-şi dau seama de potenţialul puterii mortale cuprins înăuntru. Oarecum, întocmai ca savanţii într-un laborator, ei se joacă cu păcatul.Un tânăr poate să spună: „Eu merg la fi lm, dar numai la cele bune. Voi mai bea, dar numai câte puţin cu prietenii. Voi mai lua şi câteva droguri, aşa ca distracţie. Eu pot să mă înfrânez. Sunt stăpân pe mine.”

Apoi el sau ea ajunge să înţeleagă că a pierdut controlul. Prea târziu s-a ajuns la înţelegerea că s-a pornit o reacţie în lanţ care se va sfârşi cu moartea veşnică. Nu există speranţă pentru unul ca acesta? Nu există vreo cale spre a opri procesul? Da, există, dar persoana însăşi nu poate face acest lucru. Isus Hristos este singurul care poate întrerupe puterea mortală a păcatului. În scopul acesta, El a murit pe crucea de pe Golgota. Vrei să-I ceri astăzi ca El să fi e Salvatorul tău?

«Fiecare om ar trebui să aibă un cimitir personal respectabil, în care să poată îngropa greşelile prietenilor lui.»

Mark Twain

Cu ceva timp în urmă, de ziua mea, am primit o carte pe care era scris acest motto, precum şi un sincer „Îmi pare rău!”. Atunci am început să calc firav, dar sigur, pe lungul drum al iertării. Am învăţat că a ierta este o adevărată artă şi că fiecare dintre noi poate fi un artist! Am fost rănită de oameni şi rana cea mai greu de vindecat şi de iertat e cea produsă de persoanele la care ţin… deoarece este „mai uşor să ierţi un duşman decât un prieten.” (Willliam Black) Este atât de uşor să rănim, dar după ce suntem răniţi la rândul nostru şi vedem ce implică iertarea, poate că vom învăţa să nu-i mai rănim pe cei dragi! Ne trăim existenţa cufundaţi în superlative: avem impresia că iubim prea mult, că oferim prea mult, doar că atunci când vorbim despre iertare se pare că avem mari restanţe, deoarece iertăm prea puţin…

Răsfoind câteva site-uri, am descoperit o afirmaţie pe cât de surprinzătoare, pe atât de adevărată: „Iertarea este drumul care-l face pe om fericit.” Începem să vorbim despre iertare doar atunci când apare o greşeală, o rană care pare să fi luat şi ultima fărâmă de fericire, iar o resuscitare pare imposibilă. Continuând linia lui „prea”, constatăm: prea multă ură acumulată, prea multă ranchiună, prea multă tristeţe şi ostilitate adunate într-o biată inimă a unui chip de lut.

Iertarea!!!… sublim cuvânt! Dacă ar fi trebuit să vorbesc despre iertare înainte de a mi se greşi, nu aş fi ştiut să spun prea multe, decât poate un: „E bine şi trebuie să ierţi!… şi puţină filosofie pentru a demonstra teoretic acest lucru. Şi asta pentru că înainte de a fi confruntată direct cu acest subiect, nu ştiam ce implică iertarea. Înţelegi iertarea atunci când ierţi, înveţi iertarea atunci când alegi să ierţi şi când înţelegi interdependenţa dintre a oferi şi a primi iertare…

În acest context, nu pot să nu împart oamenii în mai multe categorii. Astfel, există persoane pentru care iertarea vine foarte greu; persoane care spun că iartă, dar nu uită; persoane care poate iartă cu mintea, dar nu cu sufletul; persoane pentru care iertarea este direct proporţională cu gravitatea greşelii şi persoane inflexibile, care habar nu au ce înseamnă la nivel practic acest cuvânt. Deoarece iertarea împlică un drum, cred că în mare parte toate aceste ipostaze au fost încercate şi traversate de cel care a învăţat în cele din urmă să ierte. Dacă la început, acordarea iertării poate fi străină de noi, confruntaţi fiind cu situaţia în care avem nevoie de iertare şi de a o oferi, învăţăm mai întâi să iertăm cu mintea, apoi, mai greu, şi cu sufletul.

Iertarea înseamnă libertate. Şi asta pentru că iertarea aduce mai multe beneficii celui care iartă decât celui care este iertat. Dacă am vedea iertarea ca fiind eliberarea din închisoarea emoţională în care ranchiuna ne ţine prizonieri, am opta pentru iertare în locul urii. De ce să iertăm? Fiecare dintre noi a întâlnit oameni care l-au rănit, umilit şi din această cauză a fost prins în vârtejul mâniei, depresiei şi resentimentului. Iertăm ca să putem trăi împăcaţi cu noi înşine, pentru ca să putem merge mai departe cu fruntea sus, lăsând în urmă tot ceea ce ne-a făcut rău. De fapt, iertarea nu este altceva decât remediu pentru un suflet rănit, iar oferind-o nu facem un favor celuilalt, ci ne facem nouă cel mai mare bine. Poate că o inimă rănită care oferă iertare nu va renaşte ca pasărea Phoenix din propria cenuşă, dar va renaşte. Va fi o persoană rănită, dar o persoană nouă, eliberată de ranchiună, de resentimente, o persoană care a învăţat iertarea şi prin oferirea ei îşi dă de fapt sieşi o nouă şansă de a merge mai departe, unica şansă de altfel.

Iertarea de sine

De multe ori însă, pentru a putea oferi iertare, trebuie ca mai întâi să ne iertăm pe noi înşine pentru că doar o inimă împăcată cu sine poate oferi iertare. Nu poţi oferi şi nu poţi primi iertare dacă nu ai reuşit să ierţi mai întâi ceea ce ţi-ai făcut ţie însuţi. Iar asta implică recunoaşterea greşelii şi a faptului că imperfecţiunea caracterizează fiinţa umană. Acceptarea situaţiei constituie cel mai important pas. Timpul nu mai poate fi dat înapoi şi oricât de multe reproşuri am avea, nimic nu poate schimba realitatea. Aşa că, indiferent cât de mult doare, indiferent cât de mult am rănit sau ne-am rănit, pentru a ierta trebuie să facem acest prim şi important pas: să ne iertăm pe noi înşine.

Bucuria de a fi iertat

Pe de altă parte ce poate fi mai liniştitor, mai reconfortant decât să ştii că eşti iertat atunci când ai greşit!? Când povara şi greutatea păcatului apasă asupra sufletului, când întregul echilibru sufletesc îţi este răsturnat şi tânjeşti să primeşti iertare… Pare un deziderat!! Iar când în cele din urmă acest mare dar este primit, viaţa capătă sens şi găseşti puterea de a merge mai departe… Nimic altceva nu echivalează cu darul iertării şi cu beneficiile lui. Îmi place să mă gândesc la iertarea divină de care ne putem bucura fiecare. Greşim mereu, mereu, iar fiecare păcat este îndreptat în mod direct împotriva Creatorului nostru, care nu ne reproşează, ci ne oferă cu dragoste acest dar nemeritat. Dacă am reţine acest aspect, am fi şi noi mai iertători cu cei care ne greşesc! Cu adevărat a greşi e omeneşte, iar a ierta este divin. Nu putem separa iertarea de iubire deoarece doar iubirea generează iertare: „Cât timp iubeşti, ierţi!” (La Rochefoucauld) Doar aşa se explică iertarea lui Dumnezeu, iertarea mea şi… iertarea ta! Aşa că gândeşte-te la cât de mult ţi s-a iertat şi atunci nu vei putea decât să oferi iertare.

Trăim într-o lume a păcatului, o lume alcătuită din oameni imperfecţi, în care rănile sunt inevitabile, iar pentru obţinerea păcii şi echilibrului sufletesc avem nevoie de iertare. Alegând ura în locul iertării, trebuie să ţinem cont de faptul că „ura este ca acidul: distruge mai întâi vasul în care e ţinut şi apoi ceea ce are în preajmă.”

Raportându-ne la divinitate, Dumnezeu ne porunceşte să iertăm ori de câte ori suntem răniţi şi să ne împăcăm ori de câte ori este posibil, pentru că viaţa este prea scurtă ca să procedăm altfel, iar cu timpul „vei învăţa că încercând să ierţi sau să ceri iertare dinaintea… unui mormânt nu mai are niciun sens.” (Jorge Luis Borges).

„Dacă nu ierţi – dacă laşi mândria, resentimentele, încăpăţânarea şi autoapărarea să stea în calea ta – vei deveni o persoană dificilă şi plină de amărăciune. Vei purta în inima ta o povară care va strivi umanitatea din tine. Vei deveni mai rece cu fiecare zi ce trece. Vei muri!” (John Ortberg)

Ne ducem existenţa presărată cu păreri de rău şi regrete pentru că… nu putem altfel. În tot acest tumult, suntem într-o continuă căutare: a fericirii, a succesului… dorindu-ne astfel să punem bazele unei vieţi trăite din belşug. Nu ne vom putea bucura însă, dacă nu includem în viaţa noastră şi iertarea. În sens contrar, ne distrugem unica „punte pe care trebuie să trecem noi înşine.” (Iacob Negruzzi)

Şi da! Cred că aşa cum, metaforic vorbind, Dumnezeu are o mare întinsă în care păcatele noastre sunt aruncate şi uitate, iar pescuitul este interzis, în acelaşi fel „fiecare dintre noi ar trebui să aibă un cimitir personal respectabil, în care să poată îngropa greşelile prietenilor lui.” Dar… să nu începem să numărăm mormintele!

De ce scriu aceste rânduri?!

Pentru că privesc în jur, şi ceea ce văd mă înfioară. Văd oameni care s-au obişnuit cu „realitatea”, văd oameni care nu doar că nu mai întrezăresc speranţa, dar nici nu mai cred în existenţa ei, ba mai mult, s-a ajuns ca potecile înşelătoare ale acestei lumi să nu fie doar nesemnalate, ci chiar recomandate ca scurtături spre o viaţă mai… „bună”. Şi asta în timp ce mereu auzim şoptit printre noi că oricum nimănui nu-i pasă, oricum am fost uitaţi. Se pare că suntem cu adevărat convinşi că am fost uitaţi de Dumnezeu! Cu gândul acesta, în fiecare zi ne depărtăm mai mult de ce am fost odată şi semănăm tot mai mult în fapte şi gândire cu agresorul cel vechi, care oricât de bun a început să ni se pară, e vrăjmaş.

Dacă te simţi părăsit, dacă credinţa ta s-a întunecat şi speranţa a încetat să-ţi mai lumineze viitorul, azi am primit un mesaj care te poate ajuta. Adevărul e că nu suntem uitaţi, că se face totul pentru salvarea noastră şi că se merită să mai aşteptăm… încă puţin. Ascultă!…

Pe acest pământ întunecat de păcat, El a venit să descopere lumina iubirii lui Dumnezeu, pentru a fi „Dumnezeu cu noi” (Ellen G. White – Viaţa lui Iisus, cap. Dumnezeu cu noi, pag. 19 în orig.). Cu mult timp în urmă, „atunci când lumina adevărului părea că dispăruse dintre oameni”, planul de mântuire a omului a fost pus în aplicare şi Emanuel, Iisus, Mântuitorul lumii s-a născut la Betleem pentru mântuirea noastră. Pe colinele Betleemului vestea aceasta a făcut ca îngerii să cânte de bucurie unor păstori, care au dus vestea întregii cetăţi.

De ce a venit Iisus?

Pentru că noi, cei născuţi în robie, am uitat cum e acasă. Am uitat cum e Tatăl, iar El a venit să ne descopere adevărul. Pământul s-a întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia sfărâmată… Această lucrare o putea face doar o singură Fiinţă din tot universul. Numai Acela care cunoştea înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu o putea face cunoscută. Peste noaptea întunecată a lumii, trebuia să răsară „Soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile Lui” (Maleahi 4:2) (Ellen G. White – Viaţa lui Iisus, cap. Dumnezeu cu noi, pag. 22 în orig.).

De atunci ştim că Dumnezeu cunoaşte încercările noastre şi că nu am fost uitaţi. Fiecare zi petrecută printre noi a fost folosită de Iisus pentru a ne ajuta să vedem cum ar fi trebuit să fim şi noi, să vedem ce a dorit Dumnezeu pentru noi. Fiecare clipă era o descoperire a lui Dumnezeu.

El mereu spunea: Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului (Luca 4:18-19).

Dacă dorim, putem fi eliberaţi din robia păcatului. Aceasta nu înseamnă că păcatul dispare din lume. Trăim încă într-o lume captivă păcatului. Totuşi, Dumnezeu nu este indiferent faţă de condiţia noastră decăzută, iar dovadă stă faptul că, pe cînd eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi (Romani 5:8). Cel mai de preţ dar al cerului a fost trimis pentru mântuirea omului. Atât de mare e dragostea Sa pentru noi!

El a fost tratat aşa cum meritam noi, pentru ca noi să putem fi trataţi aşa cum merita El. El a fost condamnat pentru păcatele noastre, la care El n-a contribuit cu nimic. El a suferit moartea care era a noastră, ca noi să putem primi viaţa care era a Lui (Ellen G. White – Viaţa lui Iisus, cap. Dumnezeu cu noi, pag. 25 în orig.). Dar puţini au crezut.

Cei ce au crezut au reuşit să se ridice, să vadă mai departe decât ar fi putut în negura păcatului. Au ales să nu mai piardă din vedere speranţa şi au devenit aşteptători ai zilei eliberării lor, ai zilei în care Dumnezeu va face lucrurile ca la început.

Tu crezi?