Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el” (Geneza 2:18).

Visam la un viitor într-o carieră sigură din punct de vedere financiar, doream să fiu cunoscută de cât mai multă lume, apreciată şi invidiată totodată, să mă simt bine în pielea mea, să fiu mereu plină de viaţă şi putere… Aşa credeam că voi fi fericită. Părinţii mei aveau şi ei grijă să îmi hrănească iluziile, încurajându-mă să îmi fac intrarea în rândul celor mai cunoscute persoane. Aş fi avut cum şi nu mi-ar fi fost foarte greu pentru că am fost înzestrată cu o fire deschisă, sociabilă, curaj şi agerime. Nu mi-a fost niciodată teamă de provocări şi am ştiut cum să transform orice eşec într-un avantaj. Dar visul meu nu corespundea cu cel pe care Dumnezeu îl avea pentru mine. Într-o clipă viaţa mea a luat o întorsătură radicală. M.

Dintotdeauna mi-au plăcut natura, oamenii, cerul… tot ceea ce Dumnezeu a creat, toate motivele de bucurie pe care ni le pune înainte în fiecare zi. Nu cred că degeaba sunt amintite în Scrisoarea Sa de Dragoste, de aproape opt sute de ori, cuvinte care au la bază verbul „a se bucura”. Din ziua în care am aflat acest lucru, m-am hotărât să aplic sfatul Său, şi nu m-am rezumat doar la atât, mi-am propus să duc acest mesaj al bucuriei tuturor celor cu care aveam să intru în legătură. Aşa s-a întâmplat şi în ziua în care viaţa mea a întâlnit ajutorul potrivit… eu însă nu ştiam pe atunci acest lucru. A.

A pornit încrezătoare în călătoria spre succes, dar un eşec a întors-o din drum. Credea că are puterea să treacă peste orice. Nu şi de data aceasta. Viaţa ei părea că s-a încheiat acolo. Nu credea să mai aibă vreun rost pe lumea asta. Nu mai vedea nimic dincolo de cruzimea cu care fusese tratată şi înşelată. Era doar un copil, un suflet tânăr care căuta să-şi croiască un drum în viaţă. Dar a ajuns în deşertul ipocriziei şi lăcomiei. În naivitatea ei, crezuse că poate găsi ceva bun în lumea de sus, inimi cărora le pasă… nu doar de câştig. Lovitura primită a conştientizat-o că există şi alte lucruri care contează în viaţă şi care te pot face fericit.

Aşa era când a cunoscut-o el, cel care îşi alesese ca scop în viaţă răspândirea bucuriei. Cea mai mare provocare o reprezentau persoanele întristate. Persoane care aveau nevoie să ştie că există Cineva căruia Îi pasă cu adevărat.

Eram într-un tren care mă ducea acasă. Nu mai speram nimic de la viaţă, însă în acel tren am auzit bucuria într-un cântec. Nu mai auzisem cântându-se în modul acela. Era ceva străin, dar care m-a încântat suficient de mult ca să continui să ascult. Interesul meu a fost surprins de ochii celui care fredona o melodie ce a ajuns la inima mea, pentru că simţeam că mi se adresează. Deşi era frântă în două, în aceeaşi zi ea a fost bandajată cu bucurie. M.

Povestea lor a început în acel tren. Ca un semn că nimic nu este întâmplător, nici chiar mijlocul de transport pe care îl alegi. Un cântec a făcut posibil primul pas spre legarea a două persoane, care acum răspândesc bucuria împreună. El avea un gust puternic pentru misiune. Mergea cu bucurie oriunde era chemat. Şi chemările erau multe. Îi plăcea să stea de vorbă cu cei cu sufletul îndurerat şi să dea o mână de ajutor celui slab şi lipsit.

Dincolo de toate, şi el avea nevoie de un ajutor; ajutorul potrivit cu care să facă pe din două misiunea lui. Însă tot ce făcea era să aştepte. Nu avea curaj să facă o alegere, pentru că nu se simţea sigur să facă el alegerea potrivită. Dar în acea zi, s-a hotărât să vorbească pentru că avea în faţă o persoană a cărei inimi începea să-i aparţină şi lui. Misiunea era de data aceasta una cu totul specială. Dumnezeu a fost de partea lor. Sufletul ei, însetat de succes, a fost pe deplin săturat de mesajul plin de speranţă al tânărului misionar. Acasă lucrurile însă nu s-au mai aranjat la fel de frumos. Părinţii, înşelaţi în aşteptările lor, nu au acceptat schimbarea de direcţie aleasă de fiica lor. Pentru ei, Dumnezeu nu era decât o poveste. Au urmat multe zile de confuzie pentru această tânără, şi din ochii ei au curs multe lacrimi, dar cu cât afla mai multe despre Dumnezeu, nu putea să-I mai întoarcă spatele aşa cum au făcut-o părinţii ei. În momentul în care I-a spus „Da” lui Dumnezeu şi „Da” tânărului care a făcut-o să cunoască iubirea divină, părinţii ei i-au spus „Nu”. O astfel de alegere o excludea din căminul lor. A fost dureros pentru ea, dar făgăduinţa din Psalm 27:10: Căci tatăl meu şi mama mea mă părăsesc, dar Domnul mă primeşte i-a dat puterea de a trece peste acest moment.

A pierdut un cămin, dar a câştigat un altul, şi-a întemeiat propria familie şi era fericită că avea acum o altă viziune, avea lângă ea un ajutor potrivit, iar acela care i-a descoperit bucuria trăirii în Hristos era fericit că de acum puteau lucra împreună ca misionari. S-au retras departe de oraş, într-o mică localitate de munte, unde cu ajutorul lui Dumnezeu, au sădit bucuria în sufletele oamenilor. Au descoperit nevoile celor din jurul lor şi au început să le împlinească, cerând călăuzire de la Dumnezeu. Localitatea avea nevoie într-adevăr de schimbări, şi pentru că nu dispuneau de prea multe fonduri, au început căutarea lor prin credinţă. Au bătut la multe uşi, au discutat cu multe persoane. Dar se părea că nimeni nu era interesat să investească pentru binele şi sănătatea omului. Deşi totul părea în zadar, ei au continuat să se roage pentru ca aceste persoane să vadă şi dincolo de interesul lor. Stăruinţa le-a fost răsplătită însă într-un mod neaşteptat. Într-o zi noroasă de toamnă, au primit un telefon. Era chiar tatăl ei, aflat în trecere prin localitatea unde trăia ea acum. Dorea să o vadă. Răspunsul ei, cu o nuanţă de surprindere şi mirare în glas, a fost afirmativ. Era nerăbdătoare şi emoţionată să îl revadă. Când a intrat pe uşă, ar fi vrut să-l îmbrăţişeze. Chipul lui dur şi privirea serioasă au oprit-o. Undeva între ei se pusese un zid. Discuţia care a urmat a fost una lungă şi interesantă. Tatăl se îmbolnăvise. Boala l-a ajutat să conştientizeze că există lucruri mai importante decât banii, cum ar fi şi fiica lui. Venise la ea cu gând de împăcare şi cu dorinţa de a-L cunoaşte pe acel Dumnezeu respins de atâtea ori. Discuţia s-a încheiat cu acea îmbrăţişare mult dorită. Era din nou acum fetiţa tatălui ei.

Mai mult decât atât, el a hotărât să le dea o mână de ajutor celor doi tineri şi să-i sprijine financiar în proiectele lor. Ce mare le-a fost bucuria când au reuşit să înfiinţeze o grădiniţă care oferea o educaţie religioasă aleasă şi în care copiii puteau să îşi dezvolte creativitatea într-un mod în care Îl puteau cunoaşte şi pe Dumnezeu!

Atunci când inima ta este deschisă pentru nevoile celor din jur şi când tot ce ai foloseşti pentru a aduce bucuria în inimile oamenilor, dacă ţi se închid uşi, Dumnezeu îţi deschide ferestre. El vrea să fim stăruitori în proiectele noastre, să nu ne lăsăm intimidaţi niciodată şi să nu uităm făgăduinţa „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte“ (Filipeni 4:13). A&M

„Poate o femeie s

Lecţia de viaţă din această lună vine din partea lui Aurel, un tânăr care a simţit dragostea Tatălui ceresc, din momentul naşterii. Lipsit de afecţiunea părinţilor nativi, care l-au abandonat, a trecut prin multe încercări, lipsuri şi dezamăgiri. În ciuda acestora, a descoperit că nu este singur pe lume şi a mers înainte, având un Tată al cărui sprijin l-a intuit în orice încercare.

„Totul se întâmplă din dragoste, dar dragostea celui care a iubit-o pe mama nu a fost una responsabilă, şi odată cu apariţia mea totul s-a spulberat. Mama, o femeie simplă şi fără niciun sprijin moral din partea părinţilor, a trebuit să pună în balanţă ce să facă cu mine. A cântărit totul, iar hotărârea a fost ca eu să fiu dat în grija statului, aşa cum a făcut şi cu fratele meu. Nu am înţeles niciodată această lipsă de dragoste, dar tot răul a fost spre bine.”

Născut în Râmnicu Vâlcea, Aurel a şi copilărit în acelaşi oraş, sub stricta supraveghere a statului. La cămin dragostea lipsea cu desăvârşire, fapt resimţit de toţi copiii. Odată cu începerea şcolii, lucrurile au dobândit un alt sens pentru el. Ocazia de a sta mai mult timp aproape de fratele său i-a conferit sentimentul că nu e chiar singur pe lume.

Sârguinţa la învăţătură i-a adus aprecierea învăţătorului, lucru care l-a făcut să se simtă bine şi să se vadă diferit. Mai mult decât atât, se oferea să îi sprijine pe colegii mai slabi la învăţătură, aşezându-se cu ei în bancă şi ajutându-i la lucrări şi teme.

Mergând în weekend la Mânăstirea Frăsinei, împreună cu fratele său, care dorea să se apropie mai mult de Dumnezeu, a început şi el treptat să-L cunoască pe Creatorul său. Un bătrânel de acolo i-a călăuzit în tot drumul lor. Un accident grav însă i-a curmat viaţa acestuia, fapt ce a însemnat sfârşitul episodului Frăsinei. Întrebat fiind ce vrea să se facă atunci când va fi mare, a răspuns că vrea să devină preot, pentru că vedea pacea şi liniştea în care trăiau aceştia şi dragostea pe care o arătau faţă de cei nevoiaşi. Astfel, şi-a pus o ţintă: să termine şcoala orice s-ar întâmpla.

La vârsta de 14 ani, fratele lui a cunoscut o Biserică de care s-a îndrăgostit, una ce ţinea Legea lui Dumnezeu. Aurel însă a vrut să cerceteze mai mult. Astfel că a început să viziteze diferite Biserici din oraş, a petrecut multe ore stând de vorbă cu colegii săi de cămin baptişti şi penticostali şi căutând răspunsuri la întrebările care îl frământau. Dumnezeu l-a ajutat să treacă peste toate frământările, şi în curând şi-a găsit locul în Biserica pe care o frecventa deja fratele său. Biserica s-a dovedit pentru el o a doua şcoală, unde a învăţat să rămână lângă Dumnezeu orice ar fi şi să-şi iubească aproapele.

Marea schimbare în viaţa lui s-a produs ca urmare a unui accident. Zicala: „tot răul spre bine” a fost valabilă şi în dreptul lui. La scurt timp după ce şi-a luat permisul de conducere, un coleg de cămin l-a rugat să îl ducă cu maşina la ţară, la prietena lui. Chinuit de întrebarea cum ar fi dacă, colegul de cămin a insistat pe lângă Aurel să-l lase să conducă maşina pe strada pe care trebuiau să ajungă, din dorinţa, credea el, de a-i face o bucurie celei pe care urma să o viziteze. Din păcate, toată bucuria s-a curmat brusc printr-un accident grav. Maşina a intrat într-o râpă şi lovind o piatră, cei din maşină au fost aruncaţi prin parbriz. Aurel a zăcut inconştient o perioadă. Trezirea lui a adus multă bucurie şi recunoştinţă în inima celor care îl vegheaseră în tot acest timp. Continua să piardă însă mult sânge, lucru ce l-a făcut să ia hotărârea de a-şi preda pe deplin viaţa în mâna lui Dumnezeu.

Deşi ţinta lui era sa devină preot, în cele din urmă a luat hotărârea de a-şi alege un domeniu de studiu prin care le-ar fi putut fi de folos celor ca el – copiii şi tinerii din instituţiile statului. S-a gândit la Facultatea de Asistenţă Socială din dorinţa de a oferi dragostea de care el nu avusese parte la vârsta lor.

În perioada liceului, căminul în care a crescut a trebuit să-şi închidă porţile pentru mai mult de 80 de tineri, neexistând posibilitatea de a mai fi întreţinuţi. Aceştia au rămas pe drumuri, fără protecţie, fără capacitatea de a-şi continua studiile şi de a primi o educaţie. Însă pentru el, Dumnezeu a făcut un miracol şi l-a păstrat în cămin. Astfel, visul lui de a-şi continua studiile a devenit realitate. După absolvirea liceului a mers la Cluj-Napoca, unde a urmat cursurile Facultăţii de Asistenţă Socială. Astăzi este proaspăt absolvent şi învăţăcel în materie de asistenţă medicală.

Ceea ce nu l-a omorât l-a făcut mai puternic. Experienţa vieţii lui este acum un punct de reper în toate încercările prin care trece. Dumnezeu are un plan cu el, aşa cum are cu fiecare dintre noi. Dacă trecem prin încercări şi avem întrebări la care răspunsul se lasă aşteptat, dacă o grămadă de „de ce?”-uri nu ne lasă să dormim noaptea, nu putem face altceva decât să aşteptăm în tăcere având în minte făgăduinţa că „toate lucrurile îşi au vremea lor” şi „toate lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său”. (Ecl. 3:1, Rom. 8:28)

Te simţi singur şi părăsit? Te simţi departe şi al nimănui, deşi poate te afli în mijlocul unei familii? Lasă-L pe Dumnezeu să îţi umple inima cu dragostea Sa părintească. Dă-I şansa să-ţi demonstreze ce Tată bun este. Cunoaşte-L pe deplin şi vei vedea că El nu te părăseşte, deşi tatăl şi mama ta o pot face. Fii alături de copiii nimănui, povestindu-le şi lor de Iubirea Sa cea mare şi nu sta rece la nevoia lor de afecţiune.

„Doresc ca tu, cititorule, să nu faci niciodată greşeala pe care au făcut-o cei ce aveau responsabilitatea să aibă grijă de noi, dar ne-au neglijat şi ne-au tratat cu indiferenţă. Fiecare suflet este un copil al lui Dumnezeu, şi eu şi tu, iar El ne-a îndemnat să ne iubim unii pe alţii aşa cum El ne-a iubit pe noi. Eu, fără părinţi am ajuns departe, mi-am atins ţinta – tu, care primeşti afecţiune şi dragoste din partea celor ce se numesc tată şi mamă şi nu creşti cu răni ce pot lăsa urme, cu atât mai mult poţi realiza ce ţi-ai propus şi ţinta ta va fi atinsă.” Aurel.

„Ve

„Cine-ar fi bănuit că un studiu aprofundat al Bibliei îmi va modela caracterul? Că va face atâtea transformări benefice care se vor reflecta atât asupra mea, dar şi asupra celor dragi mie? BIBLIA! Acea carte pe care am încercat de-atâtea ori s-o deschid şi să pătrund în tainele ei, dar fără niciun succes.” M.M.

Am cunoscut multe persoane în drumeţiile vieţii mele, dar când în calea mea am întâlnit-o pe Mari, mi-am zis: compania ei îmi va fi binecuvântare în călătoria mea de-acum încolo. Am auzit multe despre ea, despre sufletul ei deosebit şi despre suferinţa ei, dar până nu am cunoscut-o personal, nu am realizat cât de minunată poate fi. Este o mamă cu o inimă tânără, veselă, iubitoare, sinceră şi prietenoasă.

De-a lungul vieţii, de când ne naştem şi până murim, trecem prin numeroase transformări. Creştem cu fiecare zi, învăţăm din fiecare experienţă bună sau rea, cunoaştem şi ne dezvoltăm caracterul, ne împrietenim, dezvoltăm relaţii care au impact asupra noastră. Mari a descoperit însă, că cel mai puternic impact în viaţa unui om îl poate avea cunoaşterea tainelor Bibliei şi a Autorului ei.

La început lucrurile nu au stat însă deloc aşa. Sfânta Scriptură nu reprezenta pentru Mari un lucru plăcut sau atrăgător. Chiar ea povesteşte: „Rătăceam printre tradiţii, ceremonii şi idoli. Credeam că aceasta înseamnă credinţa: să mergi la biserică, să venerezi icoanele şi să plăteşti acatiste. Dar ceva în sufletul meu îmi spunea că nu aşa se ajunge la inima Domnului.”

A fost nevoie de mult timp pentru a înţelege că Dumnezeu are planul Său cu fiecare dintre noi şi că trebuie împlinită voia Sa, nu a noastră. A sosit însă şi vremea când L-a recunoscut pe Dumnezeu în toate căile şi în umblarea ei pe acest pământ – o umblare însoţită de multă suferinţă din cauza bolii. Acea boală care a prins rădăcini încă din copilăria inundată de frământări.

De mai bine de 10 ani, Mari luptă cu boala, dar dacă o priveşti, parcă nici nu bănuieşti că ar suferi de ceva. Asta pentru că a învăţat o lecţie importantă pe care ne sfătuieşte să o aplicăm şi noi: „Dacă sunteţi bolnavi, învăţaţi să vă împrieteniţi cu boala. Nu vă lăsaţi dominaţi de ea”. Aplicând învăţătura lui Solomon, „O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele” (Proverbe 17:22), merge înainte, pas cu pas, şi se întăreşte prin bunătatea şi blândeţea pe care le oferă fiecărei persoane cu care intră în contact.

Cum a cunoscut aceste minunate învăţături? Cum a descoperit iubirea lui Dumnezeu şi puterea Sa cea mare de alinare a suferinţei? Boala a condus-o prin multe spitale. Nu ştia însă că exact acolo Domnul va trimite „îngeri de lumină” – cum îi place ei să îi numească pe aceia care au ajutat-o să Îl cunoască într-un mod personal pe Dumnezeu. Nu ştia de ce la fiecare internare Dumnezeu îi scotea în cale persoane deosebite, credincioase, care îi vorbeau de dragostea Lui. A început să citească multe cărţi de sănătate, psihologie şi spirituale care i-au fost recomandate. A prins drag de cărţile lui Ellen G. White, autoarea care a cucerit-o pe loc şi pe care o numeşte acum „cea mai bună prietenă”. Atunci când în toiul nopţii se trezeşte din cauza durerilor, cuvintele ei o încurajează pe deplin. Pe lângă acestea, scrisoarea de dragoste a lui Dumnezeu – Sfânta Scriptură – îi este balsam, iar în gândul ei Îi înalţă cântece, slăvindu-L pentru grija Sa şi pentru faptul că nu a părăsit-o în nicio secundă a durerii sale. Dacă înainte îşi ducea singură poverile, în special problemele de sănătate, acum nu le mai duce singură, pentru că, spune ea: „El mi-a făcut o invitaţie prea frumoasă ca să-L pot refuza!”.

Biblia, cartea pe care cândva nu o înţelegea şi rămânea descurajată de fiecare dată când încerca să pătrundă dincolo de cuvinte, i s-a făcut cunoscută şi înţeleasă. A urmat cursuri biblice care au alungat întunericul şi au lăsat ca razele de soare să-şi facă apariţia, astfel încât acum totul este scăldat în lumina binefăcătoare a înţelegerii tainelor Bibliei. În sfârşit dragostea lui Dumnezeu a ajuns în inima ei! Cartea lui Iov a învăţat-o lecţia loialităţii, în Proverbele lui Solomon a găsit lecţii preţioase de viaţă, a descoperit frumuseţea caracterului lui Dumnezeu în Cântarea Cântărilor, iar Psalmii o înviorează zi de zi.

Un rol important în cunoaşterea lui Dumnezeu l-a avut şi un grup de tineri, cu care a petrecut o săptămână într-o tabără biblică de tineret. Deşi aceştia erau cu mult mai tineri decât ea, a avut ce învăţa de la ei şi s-a simţit minunat în preajma lor. Voioşia, spontaneitatea, prietenia şi educaţia lor aleasă, modul minunat în care înălţau cântece, au cucerit-o. Iar dragostea cu care Îl slăveau pe Dumnezeu era molipsitoare. Astfel a cunoscut o altă latură a trăirii vieţii – curat şi adevărat. Şi din modul în care aceştia Îi slujeau lui Dumnezeu şi îi dedicau timpul lor, a mai desprins un grăunte de adevăr: „nu este timp şi loc de clevetiri, de răutăţi, de leneveală…”.

Treptat, au început să se pună astfel bazele unei vieţi trăite pentru şi împreună cu Dumnezeu. Şi ceea ce cândva i-a lipsit în copilărie – un cămin fericit, plin de dragoste şi înţelegere – acum a primit în dar. Dumnezeu i-a răsplătit aşteptarea, iar acum e binecuvântată cu o familie deosebită.

Nu este uşor să fii mulţumitor, să fii plin de viaţă şi să zâmbeşti atunci când simţi că durerea te chinuie amarnic, dar Mari a reuşit să învingă durerea, a învăţat să trăiască cu ea, şi asta pentru că I-a făcut Lui un loc special în viaţa ei. Astăzi păşeşte cu El, se bucură cu El, plânge cu El şi Îi încredinţează orice. Şi mai mult de atât, este acolo pentru oricine are nevoie de o încurajare, deşi ea ar avea nevoie cel mai mult să fie încurajată.

Priveşte un pic la tine. Ce vezi? Eşti un tânăr care are ce oferi, nu? Şi pentru că eşti sănătos, cu atât mai mult. Dar deşi nu suferi de nimic special, te plângi mai mereu. E timpul să laşi deoparte oftatul, e timpul să laşi deoparte faţa posomorâtă, îngrijorată, e timpul să faci ceva. Pentru că într-o zi, un tânăr ca tine a ajutat un suflet ca Mari să trăiască cu adevărat, în ciuda tuturor durerilor. În viaţa ei, suferinţa s-a întâlnit cu fericirea, s-au îmbrăţişat şi iată că reuşeşc să trăiască împreună.

O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele

Era una dintre acele zile obişnuite în care lumea păşea grăbită prin oraşul aglomerat şi gri. Claxoanele, zgomotul maşinilor, lătratul câinilor şi murmurul oamenilor umpleau aerul. Nu demult, s-a mutat în noul oraş, la bunica. Un oraş mare, poate prea mare pentru un copil. Obişnuită să exploreze locurile şi să descopere mereu ceva interesant în vechiul ei orăşel, aici totul i se părea uriaş, iar secolul vitezei o sufla parcă din loc.

Avea doar zece ani când a descoperit cu tristeţe mizeria în care se poate trăi, într-un oraş plin de oportunităţi şi extreme. Dar niciodată nu s-a dat bătută. Gândul că cineva trebuie să facă ceva şi pentru oamenii atât de trişti pe care-i vedea a crescut odată cu ea, frumos şi puternic.

Aştepta împreună cu bunica tramvaiul care o ducea spre noua ei şcoală. Cu vocea ei limpede, povestea entuziasmată despre locul natal şi despre tot ce descoperise acolo, împreună cu prietenii ei. O întreagă aventură. Niciodată nu era prea obosită să se oprească din joaca ei. Pe când aventura se precipita, a sosit şi tramvaiul. N-a mai mers demult cu el şi abia aştepta să exploreze. Era destul de plin şi, deşi pe unii s-ar putea să îi fi deranjat aglomeraţia aceasta, ea era cu atât mai încântată. Putea să-i privească pe oameni, să le vadă chipurile şi să se întrebe: oare care mai e şi povestea lor? A trecut o zi, au trecut două, s-au adunat şi călătoriile ei cu tramvaiul şi, împreună cu acestea, în inimioara ei de copil a început să încolţească un gând: de ce oamenii ei au feţele atât de triste, zi de zi?

I se întâmpla să fixeze pe cineva, uitând de tot ce era în jurul ei, şi aştepta ca acesta să simtă privirea ei şi să se întoarcă. Iar ea să-i dăruiască atunci… un zâmbet de-al ei. Poate aşa, îl va determina să zâmbească. Dar parcă faţa străină era mai posomorâtă şi deranjată dacă era surprinsă făcând astfel. Şi… nimeni nu dorea să îi întoarcă nici măcar un zâmbet.

Bunica era singurul om mai familiar cu modul ei de a fi. Şi cu ea, pe stradă, se simţea bine. Dar nu voia doar atât. Veselia ardea în ea şi voia să fie răspândită oriunde mergea. Era doar o fetiţă, dar cu o ţintă mare.

Te aştepţi să povestesc cum a lucrat Dumnezeu în viaţa ei? Ce experienţe i-a oferit pentru a se apropia mai mult de El? Nu, de data asta, ea însăşi este o experienţă pentru cei din jurul ei. Dumnezeu s-a folosit de ea pentru a lucra în vieţile altora.

Să-i spunem Lidia. Curând a devenit cel mai bun prieten al unui bătrân arţăgos. Medicamentul pentru dispariţia norilor din inima lui. Pentru cerşetorul de la colţul străzii, ea era bucata zilnică de pâine. Niciodată nu s-a dat înapoi să-i ofere din cornul ei. Ceea ce pentru ea era doar o gustare, pentru el era supravieţuire. Părinţii fetiţei obraznice de lângă casa bunicii au găsit în ea o porţie de seninătate. Lidia s-a împrietenit cu fetiţa lor, a încurajat-o să fie mai bună şi împreună au început să exploreze cartierul în căutare de noi feţe triste, pe care să le vindece. Pentru ea era ca o joacă, dar o joacă de om mare pentru că spunea: am o responsabilitate de dus, aşa ca un om mare, şi nu pot să greşesc.

Pentru unii, următoarea întâmplare poate fi socotită drept ghinion, dar pentru ea a fost o mare binecuvântare. Într-o zi, pe când se întorcea de la şcoală cu prietenele ei, bucuroase şi pline de viaţă, s-a întâmplat un lucru mai puţin plăcut. Dorind să treacă strada pentru a ajunge la un magazin, a fost îndemnată de colege să traverseze nu pe unde era indicat, ci să se strecoare printre maşinile care veneau în goană. Lidia a fost accidentată şi a trebuit să fie internată pentru o perioadă în spital.

Deşi Dumnezeu este Cel care are răspuns la miile de întrebări pe care şi le pun oamenii, Lidia ştia şi ea de ce i se întâmplase asta. Şi-a asumat vina, însă în loc să îşi petreacă prea mult timp văitându-se şi plângând pentru fapta făcută, a profitat de ocazie şi a explorat locurile în căutarea de feţe triste. A dat nas în nas cu una, chiar în camera în care fusese internată, lângă patul ei. Nu mai întâlnise niciodată o astfel de persoană. Parcă toate persoanele triste întâlnite până atunci se adunaseră într-una singură.

Tanti Marta era invalidă. Şi ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, acum era internată pentru alte probleme care apăruseră între timp. Toată viaţa ei fusese o persoană ranchiunoasă, căreia nimeni nu reuşise să-i ajungă la suflet, astfel că acum era singură: fără familie şi fără prieteni. Nu dorea să fie deranjată de nimeni. Lidia, cu spiritul ei vesel şi mereu dornică să povestească, o irita şi mai tare. Micuţei Lidia îi era greu să supravieţuiască într-o astfel de situaţie, pentru că nu putea să stea tăcută şi fără să zâmbească. Dar, din dorinţa de a face o schimbare în viaţa Martei, nu a încetat cu încercările ei de a se strecura pe nesimţite în sufletul ei. Aşa că, în linişte, a început să scrie. Tanti Marta, dormind majoritatea timpului, nu avea să observe cine era autorul misterios al scrisorilor pe care începuse să le primească, de la o vreme încoace, prin asistenta medicală.

La început, nici nu a vrut să le primească. Ei nu-i scrisese nimeni niciodată. Pentru a scăpa de insistenţele fetiţei, a primit-o. Dar nici nu a desfăcut plicul. Aşa a făcut şi cu a doua, şi cu a treia…, cu toate scrisorile primite. A venit şi ziua în care micuţa a trebuit să fie externată. Cu părere de rău, a mers la tanti Marta şi, plină de emoţii, i-a mărturisit că ea a fost cea care i-a trimis scrisorile şi că i-ar face mare plăcere dacă în cele din urmă le-ar citi. La final, i-a dat repede o îmbrăţişare şi a fugit.

Au trecut zile, săptămâni, luni. În tot acest timp, micuţa nu a încetat să se roage pentru tanti Marta, în speranţa că va afla ceva de dânsa. În ultima scrisoare, îi lăsase şi adresa ei, dorind să primească vreun răspuns.

Lidia a crescut şi aproape că uitase de acea întâmplare, când într-o zi a primit o scrisoare. Plină de emoţii şi cu lacrimi în ochi, a citit rând după rând, iar când a terminat, pe faţa ei se odihnea cel mai mare zâmbet. Era de la tanti Marta. Marta ei cea mohorâtă îi scria acum pentru a-i mulţumi că a îndrăznit să o scoată din ranchiunele ei. Scrisorile micuţei şi-au pus amprenta pe sufletul ei. Deşi nemulţumită şi neîncrezătoare la început pentru că tot ce spunea părea prea frumos, prea a poveşti de copil pentru a fi adevărat, a continuat să citească. Lucrurile scrise de Lidia le-a descoperit mai târziu prin altă cale şi a început să se gândească mai profund la cele scrise.

Erau frânturi din Biblie, rânduri pline de speranţă, de vindecare şi de o viaţă nouă, fără suferinţă, boală sau chin. Astfel, Marta s-a schimbat şi a început să citească şi din Biblie, şi nu a mai putut să o lase deoparte. De ce? Pentru că sufletul ei era însetat.

Trec pe lângă noi zi de zi oameni al căror chip este prada tristeţii… Ce te costă să zâmbeşti? Nu ai curaj? Poate cineva chiar are nevoie de zâmbetul tău. De ce nu ai încerca?