Paşi spre maturitate

Vă spuneam data trecută (a trecut cam mult de atunci şi vreau să nu se mai repete) că cele trei condiţii esenţiale ale poeziei sunt poesis, mimesis şi catharsis. În acea ocazie, am vorbit puţin despre poesis. Am spus că rolul poeziei este acela de a ne transmite o stare sufletească, o emoţie. Pentru a realiza acest lucru, poetul are la îndemână metafora. Despre ea am vorbit mai înainte.

Acum vom vorbi despre mimesis. Acest cuvânt vine de la o rădăcină care s-ar putea traduce prin „a copia”, „a reproduce forma unui lucru”. Cel mai apropiat cuvânt în limba română este „a mima”. Cunoaşteţi jocul nostru îndrăgit de altădată, când două echipe se întreceau să ghicească un anumit cuvânt pe care cineva dintre noi îl reproducea făcând diferite gesturi. Spuneam în cuvinte foarte simple că „mimam”. Mimesis este calitatea poeziei de a reproduce pasaje sau secvenţe din realitatea înconjurătoare, cu intenţia de a sugera aspecte mai profunde ale trăirii sufleteşti.

De ce este necesar acest atribut al poeziei? Întrucât poezia se adresează deopotrivă minţii şi inimii, este imperios necesar ca limbajul ei să conţină forme şi structuri pe care noi să le putem recunoaşte, pentru a le putea înţelege, chiar şi numai într-o formă sau fază incipientă. Pentru sufletul nostru are relevanţă numai ceea ce ne este cât de cât familiar.

Prin natura şi definiţia ei, metafora are această calitate de a reflecta realitatea înconjurătoare. Fiind o comparaţie mai dezvoltată, metafora face aluzie la realităţi cu care suntem deja obişnuiţi. Atunci când metafora are şi un anumit grad obligatoriu de originalitate, se cheamă că avem de-a face cu metafore bine lucrate, inspirate şi originale. Nu ar trebui să acceptăm o propunere de poezie ca fiind autentică, dacă nu reuşeşte să ne aducă un număr minim de metafore noi. Pentru un poet autentic, acest lucru este de la sine înţeles.

Deci, poezia adevărată trebuie să fie ca un fel de umbră pe care realitatea o proiectează pe ecranul sensibil al sufletelor noastre, sau un joc secund, cum ar zice Ion Barbu al nostru, cunoscut poet şi teoretician al artei poetice. Unii au mers atât de departe încât au presupus că ceea ce vedem noi cu ochii şi percepem cu ajutorul celorlalte simţuri nu este altceva decât o formă înceţoşată a realităţii pe care noi nu o putem pricepe în totalitatea ei. Nu aş vrea să merg aşa de departe, dar ţin să precizez că poezia are nevoie imperioasă de a reproduce secvenţe din realitate, suficiente pentru a deveni un fel de naraţiune secundă a lucrurilor şi a fenomenelor înconjurătoare.

Pentru a exemplifica această scurtă teorie, voi folosi poeziile pe care ni le-a trimis Kristhine Muller, o cititoare care locuieşte tocmai în frumoasa Bucovină, şi care este o susţinătoare consacrată deja a revistei noastre.

sunt. eşti. suntem.

sunt
pulbere de univers
rădăcina zorilor
freamătul îngerilor
zborul omului
joaca pruncilor.
eşti
mişcarea constelaţiilor
drumul nemuririi
şansa pietrelor
vorba izvorului
cântecul norilor
visul celor fără aripi.
suntem
culoarea cerului
glasul regăsit al sufletului
drumeţia copilăriei
haina cerşetorului
zâmbetul regelui.

Foarte frumos ai scris, Kristhine, această serie de comparaţii dintre noi şi lumea care ne înconjoară şi cu care ne identificăm. Sunt pulbere de univers, spuneai. Când începi să spui sunt pulbere de…, noi începem să ne gândim ce urmează. Omul de rând ar spune: Sunt pulbere de pământ. În acest caz, afirmaţia ar fi foarte clară, dar prea banală pentru meşteşugul poetic. Altcineva ar putea spune: sunt pulbere de aur. Deja începe să se prefigureze lucruri preţioase. Începem să ne gândim la valoarea fiinţei umane. Aurul ne sugerează foarte puternic şi explicit acest lucru.

Poetul ar putea spune: sunt pulbere de stele, sau sunt pulbere de nea, ori sunt pulbere de păpădie. Prin oricare dintre aceste comparaţii ar fi scoase în evidenţă anumite trăsături ale fiinţei. Tu spui însă: sunt pulbere de univers. Noi trebuie să ne gândim la faptul că fiinţa noastră are o descendenţă cerească. Starea de pulbere sugerează faptul că nu a mai rămas mare lucru din ceea ce eram cândva. A mai rămas numai nobleţea materialului din care am fost făcuţi. Acest lucru ne face să mai aspirăm încă la statutul intergalactic de la care am decăzut. Fiecare dintre comparaţiile poemului tău pot fi dezvoltate după modelul acestui paragraf. De fiecare dată, un element al realităţii este „mimat” pentru a sugera ceva inedit şi original legat de fiinţa umană.

Sete

Mi-am împrăştiat cenuşa
prin cratiţa nesmălţuită
a timpului
Am căutat să beau
însetat de lumina sfeşnicului
nemulţumit fiind
cu simpla apă
dintr-o cană veche.

Foarte izbutită această imagine poetică care ilustrează setea. Cenuşa împrăştiată prin cratiţa nesmălţuită a timpului ne sugerează vulnerabilitatea de bunăvoie a fiinţei umane în imensitatea agresivă a timpului. Cratiţa nesmălţuită ne poate produce inconveniente serioase. Cenuşa noastră se poate cocli. Şi totuşi nu suntem mulţumiţi cu apa stătută dintr-o cană veche. Dorim altceva. Simţim că avem dreptul să aspirăm la mai mult. Ne atrage gândul veşniciei, luminaţi de sfeşnicul simbol al Cuvântului etern. De menţionat cum substanţa poeziei copiază conturul lucrurilor reale pentru a ne transpune în lumea magică a versului. Aici avem mimesis autentic şi de cea mai bună calitate.

Rugăciune

mulţumesc pentru că eşti
înainte ca orizontul meu
să-ţi cuprindă ivirea
mulţumesc pentru că sunt
acum
după ce ai apărut întâi
să-mi colorezi
spaţiul unde voi păşi
mulţumesc pentru întâlnirea noastră
de la capătul stâncii
când priveam apusul
neînţelegându-i razele şi norii.
mulţumesc că m-am născut mic
continuând să cresc
mic să rămân,
ca atunci când mă priveşti
în gândul tău să ocup tot drumul
în ochii tăi să fiu irisul
în palma ta
să bată inima mea.

Vă las să vă delectaţi singuri cu metaforele acestei rugăciuni, în timp ce eu mă voi referi scurt doar la ultimele cereri în rugăciune: În ochii tăi să fiu irisul / în palma ta / să bată inima mea. Acestea sunt imagini de cea mai bună calitate poetică. Tatăl ne-a promis că suntem asemenea luminii ochilor Săi şi că nu va lăsa pe nimeni să se atingă de noi. Cererea de rugăciune a Kristhinei face apel în mod simplu şi elegant la această promisiune a lui Dumnezeu. Iar când inima noastră bate în palma divină, pulsul nostru va fi acordat cu zvâcnirea inimii lui Dumnezeu, mişcare eternă care se simte cel mai bine în semnele cuielor din palma Sa. Sună bine! Avem poezie! Avem poeţi! Încercaţi şi voi!

Atelierul din grădină

Vă propun câteva exerciţii pe care le socotesc utile pentru antrenarea minţii celor care doresc să scrie versuri de calitate. Indiferent de stilul şi tehnica folosită, uşurinţa de a lucra cu materialul cuvintelor va fi de un real folos.

Încercaţi să alăturaţi cuvinte din cele două grupe în aşa fel încât să evitaţi banalul, pe de o parte, şi stridentul, pe de altă parte. Între cele două extreme este poezia.

Prima grupă

farmecul, amintirea, curcubeul, pleoapa, noaptea, îngerul, somnul, visul, ochiul,
marea, sângele, timpul, vasul, mâna, inima, cântecul, licărul, culmea, minunea, rimelul

A doua grupă

timpuriu, senin, cuminte, desuet, argintat, suavă, sinistru, luminos, curgător, umbrit, nebun, selenar, sidefat, liber, ascuns, carmin, însăilat, deşirat, rebel, desculţ, lud, legănat

De exemplu: farmecul umbrit, amintirea argintată, curcubeul liber, pleoapa ludă…

Încercaţi şi voi!

Puteţi folosi acelaşi adjectiv de mai multe ori. Puteţi să-l acordaţi după nevoie. Nu am fabricat nimic premeditat sau ascuns. Nu aştept şi nu există o alăturare unică. Folosiţi-vă imaginaţia! Succes! Pentru orice eventualitate, trimiteţi-mi încercările voastre la ionbuciuman @ yahoo . com, şi eu voi comenta opţiunile voastre în numărul viitor al revistei.

Al vostru, Izbuc.