Evanghelizarea popoarelor migratoare

Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul! Ferice de poporul pe care şi-l alege El de moştenire (Psalmi 33:22).

Ţinta şi misiunea creştinilor apostolici a fost împlinirea mandatului încredinţat lor de Domnul Isus, cât mai repede posibil. Din aceste considerente, Pavel nu avea odihnă iar apostolii au mers în misiune dispuşi să plătească preţul suprem. Împlinirea misiunii a devenit dominanta vieţii lor şi s-au răspândit în toate zările lumii cunoscute, astfel încât Pavel declara în Epistola către Coloseni 1:23: … Evanghelia pe care aţi auzit-o … a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer…

Istoricul Origenes spunea: Toma a mers să predice Parţilor, Matei a mers în Etiopia, Bartolomeu în vestul Indiei, Ioan în Asia, Andrei în Scythia, Petru în Pont, Galatia, Bithynia şi Capodokia, Paul a mers din Ierusalim până în Illyria (Origenes, Comentarii la Facerea, vol. III). În felul acesta au acoperit în mare parte lumea cunoscută, în vremea apostolică.

Dar Domnul avea în vedere si alte popoare, numite sălbatice, a căror mântuire o dorea cu aceeaşi dragoste. Şi mă refer în mod special la un grup de popoare, din regiunile nord-estice ale Asiei îndepărtate, care au năvălit peste Europa, începând cu secolul IV. Noi le cunoaştem în istorie ca popoarele migratoare. Dumnezeu s-a folosit de evenimentele istorice din Dacia pentru a facilita şi acestora condiţiile primirii creştinismului. Să amintim câteva:

Persecuţia lui Diocleţian a atras în fosta Dacie Romană o mulţime de familii creştine. Acestea au locuit împreună cu băştinaşii geto-daci, formând un popor majoritar creştin. Apăraţi de marele codru carpatic, ei trăiau simplu şi practic învăţătura creştină, în timpul săptămânii, iar în sabat la locul de rugăciune. Foloseau orice ocazie pentru a le vorbi oamenilor despre Isus, regele lor pe care Îl aşteptau să vină a doua oară. Curând după aşezarea lor în fosta Dacie Traiana, au început să curgă dinspre nord-est valurile popoarelor migratoare.

După venirea popoarelor migratoare, populaţia din nordul Dunării locuia liniştită, plătind tributul obişnuit în grâu, mei, vite etc. Barbarii migratori purtau războiul şi primeau din ce în ce mai mult credinţa în Hristos. Printre goţi şi huni, creştinul era liber să mărturisească credinţa sa. Era mai bine sub barbari decât în imperiu.

Istoricul Ştefan Meteş a scris: …pe de altă parte, migratorii barbari nu erau aşa de răi cum ne închipuim noi… Ei cereau un tribut ca să-şi ţină viaţa lor de războinici. Băştinaşii erau lăsaţi în pace să-şi ducă viaţa lor liniştită. Situaţia aceasta a favorizat răspândirea creştinismului printre popoarele barbare… (Istoria Bisericii, vol. 1, p. 7).

Mai întii au venit goţii pe la mijlocul veacului al III-lea. S-au aşezat printre strămoşii noştri, care le-au oferit Evanghelia drept răspuns la sabia lor întinsă. În secolul al IV-lea, goţii din Dacia aveau propriul lor episcop. Ulfila, un om învăţat, a făcut misiune printre ei peste 40 de ani. El a tradus Biblia în limba gotică.

În secolul al IV-lea, scriitorul roman Salvian ne spune: mulţi romani fug la goţi pentru a nu rămîne fără scut… căutând la barbari omenia romană, căci nu mai pot suporta neomenia barbară a romanilor. Astfel fraţii noştri (creştini) … ne părăsesc ca să se adăpostească la ei (Meteş Ştefan, Istoria neamului românesc, vol. I, Sibiu, 1922, pag. 49-50).

Dupa goţi au urmat hunii. În 375 e.n., i-au atacat pe goţi împingându-i spre vest şi s-au aşezat ei în teritoriile carpatice.

Istoricul C. Giurescu spune că Atila se autointitula biciul lui Dumnezeu. De unde cunoştea Atila pe Dumnezeu şi de ce dorea să pedepsească Roma? De unde cunoştea voinţa Domnului, dacă nu cunoscuse creştinismul? Şi dacă îl cunoscuse, unde s-a întâmplat asta? După cum spune istoricul Sozomen, aici, pe teritoriul străbunilor noştri au cunoscut hunii creştinismul (vezi Sozomen, Istoria Bisericească – Izvoarele Istoriei României, vol. 2, Bucureşti, 1970, pg. 225-229).

…Retorul Priscus a fost trimis de împăratul creştin Teodosie al II – lea, pe la anul 446, cu o solie la Atila, regele hunilor. El îl prezintă pe regele hun ca pe un conducător la curtea căruia se trăia bine; se vorbea latina şi era un om învăţat şi mult mai uman şi liniştit decât am crezut noi despre el. Creştinii prizonieri la huni erau uşor răscumpăraţi de fraţii lor… (O. Densuşianu, Istoria limbii Române, vol. II, Paris, pag. 318).

Au urmat apoi gepizii. În localitatea Vlaha de lângă Cluj, somnul de veacuri al gepizilor a fost tulburat de lucrările la autostrada Borş – Braşov. Descoperirile celor peste 200 de morminte de la Vlaha, precum şi celelalte descoperiri arheologice, vin în sprijinul mărturiilor lui Iordanes şi pot constitui argumente care pledează pentru primirea creştinismului de către gepizi de la strămoşii noştri daco-romani creştini.

După gepizi au urmat avarii. La sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, ţinut în anul 787, a luat parte şi un anume ‚Ursus, episcop al avariţilor’. Ursus ar fi deci un episcop român din veacul al VlII-lea, cel dintâi pe care îl înregistrează istoria… (Const. C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. 1, pag. 195).

Păstrând simplitatea apostolică în rit şi aşteptând revenirea lui Isus, strămoşii noştri au trăit alături de popoarele migratoare, văzând în fiecare năvălire barbară un semn al întoarcerii lui Hristos.