Şi Agripa a zis lui Pavel: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creştin.” – Fapte 26,28

Amelia Earhart, femeia aviator, era aproape de casă. Ea zburase deja 35.398 km, în călătoria ei în jurul globului, făcând treizeci de opriri în nouăsprezece ţări. Acum, ea se afla în Noua Guinee şi, de îndată ce vremea avea să se îmbunătăţească, ea urma să se îndrepte spre casă, în Statele Unite, cu o scurtă escală pe insula Howland. În curând, ea va fi salutată de mulţimea veselă, onorând-o ca pe prima femeie care a zburat în jurul lumii.

În chiar primele ore ale dimineţii zilei de 2 iunie 1937, Amelia a decolat din Noua Guinee. La orele 2 şi 45 de minute, ea a luat legătura cu un vas de pază a coastei Statelor Unite. La 6:15, ea cerea ajutor privind orientarea. La 7:42, ea spunea: „Nu vă pot vedea. Benzina scade încet. Nu pot să iau legătura cu dumneavoastră prin radio. Zbor la o înălţime de peste 300 de metri.”

Vremea a devenit mai rea, vizibilitatea era zero. La ora 8:45, Amelia a transmis ultimul mesaj: „Alerg spre nord şi spre sud.” Amelia Earhart era aproape acasă; totuşi „aproape” nu era îndeajuns spre a-şi salva viaţa. Ea era aproape acasă, dar pierdută.

Când Isus vine şi cărţile de amintire sunt deschise vom fi în măsură să citim istoria multor vieţi despre care putem spune: „Aproape…, dar pierdut.”

Împăratul Agripa: „Aproape să mă îndupleci să mă fac creştin…”, dar pierdut.

Bud: Aproape şi-a predat inima Domnului în timpul Săptămânii de Rugăciune…, dar pierdut. › citește în continuare

Prin aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr,şi ne vom linişti inimile înaintea Lui. – 1 Ioan 3,19

John fusese crescut într-un cămin creştin, dar în inima lui, el nu avea certitudinea că era un copil al lui Dumnezeu. El era un fiu de pastor, dar nu ştia că păcatele sale sunt iertate. El încerca din greu să fie bun, dar de foarte multe ori dădea greş. El invidia asigurarea liniştită a prietenilor lui moravi, care credeau făgăduinţele şi ştiau că erau primiţi de Dumnezeu.

În dimineaţa zilei de 24 mai 1738, John Wesley s-a rugat în mod serios pentru credinţă spre a crede că Dumnezeu l-a primit. Apoi, a deschis Biblia şi a citit: „Prin cari El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeeşti” (2 Petru 1,4). El trebuia să creadă că făgăduinţele acelea erau pentru el. Răsfoind în continuare Biblia, a deschis-o la textul: „Tu nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 12,34). › citește în continuare

Nişte prieteni îmi spuneau odată că suntem justificaţi înaintea lui Dumnezeu şi mântuiţi „numai” prin credinţă – ceea ce pare a fi o afirmaţie biblică. Amicii aceştia înţelegeau mântuirea doar ca iertare, ca un transfer juridic şi, mai târziu, fizic din lumea morţii în lumea nemuririi. De aceea, referirile bătrâneşti la „formarea unui caracter pentru cer” erau interpretate ca erori religioase grave, semn al legalismului şi al perfecţionismului.

Aţi găsit voi în Biblie cuvântul caracter? Erezie curată! Ce caută caracterul în lumea libertăţii evanghelice, a harului uimitor care-i acceptă pe păcătoşi aşa cum sunt? Oare nu-şi dau seama aceşti farisei, care tot vorbesc despre sfinţire şi caracter, că omul nu poate avea un caracter acceptabil înaintea lui Dumnezeu? Prin urmare, dacă acest caracter ar fi condiţie pentru mântuire, nimeni n-ar putea împlini condiţia.

Vă sună familiar aceste cuvinte?

Mie da! Iar implicaţiile mă îngrozesc.
Dar ce este mântuirea, din perspectivă biblică? Cuvintele sunt de regulă tributare culturii. În limba română, termenul are un sens special, denumind salvarea sufletului de la osânda veşnică sau simpla obţinere a iertării. › citește în continuare

Îi vezi pe bănci, în parc sau în curtea bisericii. Vorbesc, vorbesc, dar nu cugetă. Oriunde priveşti în jur, vezi oameni „transparenţi”. Nu din aceia maxim de sinceri, care n-au nimic de tăinuit, ci din aceia străvezii de goi, ale căror vorbe sunt lipsite de miez. Societatea noastră parcă e blestemată să fie superficială. S-a făcut o dogmă din satisfacţia imediată, care a devenit o problemă „spirituală”.

Care-i baiu’?

Societatea nu duce lipsă de tineri inteligenţi sau talentaţi, ci de tineri profunzi. Cele mai mari probleme ale zilelor noastre nu sunt cele tehnologice (care pot fi încă controlate), nici măcar cele de natură politică sau economică. Cele mai serioase probleme apar prin îngroparea moralităţii şi a spiritualităţii. În acest mod s-au prăbuşit multe dintre civilizaţiile avansate ale trecutului.

Dumnezeu caută oameni „grei”, care depăşesc mediocritatea pentru a cunoaşte adevărata profunzime a trăirii. Sunt convins că de undeva, din trecut sau din adâncul fiinţei tale ai primit invitaţii stăruitoare la o viaţă mai serioasă, pentru că ai consumat până la ultima picătură experienţe superficiale şi dogme sterpe. Din când în când zăreşti din ce în ce mai desluşit o altă realitate decât aceea pe care o cunoşti şi vrei să te arunci până în adâncimea lucrurilor pentru descoperirea sensului adevărat al vieţii. › citește în continuare