Raportul dintre tată şi fiu se regăseşte şi la nivelul relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Din păcate, mulţi înţeleg însă greşit această legătură. Dumnezeu este perceput ca fiind autoritar, dur şi sever. În plus, cine este împotriva Lui va fi pedepsit în modul cel mai aspru. Astfel, imaginea lui Dumnezeu în ochii oamenilor este înţeleasă greşit, iar lucrarea pe care Dumnezeu o face şi cea pe care omul o are de făcut este umbrită.

Pentru a clarifica lucrurile, Isus ne-a lăsat o poveste. O poveste care schiţează tabloul relaţiei dintre om şi Dumnezeu, inclusiv ceea ce face sau are de făcut fiecare dintre ei.

Un tată avea doi fii. Într-o zi, fiul cel mic s-a hotărât să plece de acasă. Voia o viaţă nouă. Fără monotonia, munca continuă, lipsa de împlinire şi de bucurie de acasă. Odată plecat, a început să trăiască după placul inimii lui. Un timp a fost fericit. La un moment dat însă şi-a dat seama că realitatea nu era deloc aşa cum şi-a imaginat-o. Mai ales atunci când banii primiţi de acasă, ca parte de moştenire, s-au terminat.

Situaţia dificilă în care a ajuns l-a convins să se întoarcă acasă. Se gândea că tatăl, în dragostea lui, îi va permite măcar să lucreze ca rob. Atitudinea acestuia a fost însă una mai mult decât impresionantă. Tatăl nu încetase niciun moment să-l aştepte. Şi la întoarcerea lui, s-a purtat cu el ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

În tot acest timp, fiul cel mare rămăsese acasă, sprijinindu-şi tatăl în toate treburile. Întoarcerea fratelui l-a uimit şi pe el. Atât de mult, încât toate sentimentele lui, bine ascunse până atunci, au ieşit la iveală. Atitudinea tatălui l-a uimit nespus. Nu se aştepta să se poarte astfel cu el. S-a considerat nedreptăţit şi a susţinut că tatăl a greşit în modul în care s-a comportat faţă de el şi faţă de fratele său.

Această poveste poate fi o oglindă a relaţiei dintre Dumnezeu Tatăl şi oameni. Nu e greu de observat diferenţa dintre cum vedem noi lucrurile uneori şi cum arată ele de fapt. Dumnezeu nu este un tiran, ci întotdeauna a arătat dragoste, disponibilitate şi răbdare faţă de fiecare dintre noi. De asemenea, noi am avut întotdeauna libertatea de gândire şi de acţiune dorită.

Unul dintre lucrurile care ies foarte bine în evidenţă din întâmplarea relatată este acela că tatăl îi iubea pe copiii săi indiferent de ceea ce făceau. Atitudinea copiilor a scos însă la iveală un lucru: dragostea copiilor faţă de tatăl lor… nu era la fel.

Plecarea fiului celui mic poate fi o dovadă a faptului că el nu preţuia tot ceea ce tatăl făcuse pentru el. Nici fratele mai mare, deşi a rămas acasă, nu era plin de sentimente mai calde. S-ar putea spune că acesta stătea acasă în aşteptarea unei posibile răsplătiri.

Sunt mulţi aceia care nu găsesc nimic la Dumnezeu care i-ar putea atrage în vreun fel, sau rămân „credincioşi” în mod formal, în aşteptarea anumitor beneficii. Problema unor astfel de oameni este aceea că nu-L cunosc cu adevărat pe Dumnezeu şi în concluzie nici nu Îl iubesc. Ei nu ştiu că cea mai mare poruncă pe care Dumnezeu i-a dat-o omului este: Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta (Marcu 12:30). Aceasta este cea mai mare dorinţă a inimii Lui.

De fapt, nimic nu este mai important pentru un creştin ca dragostea faţă de Dumnezeu. Din momentul conştientizării ei, activităţile lui vor fi altele, atitudinea lui va fi alta, dorinţa de întâlnire cu Tatăl îl va face să aştepte veşnicia şi să se pregătească pentru ea. Va spune tuturor despre Tatăl său şi Îl va iubi atât de mult, încât comunicarea dintre el şi Tatăl va fi una foarte strânsă. Practic, nu va mai face nimic fără El.

Şi pentru că nu poţi iubi pe cineva pe care nu-l cunoşti, cunoaşterea va conduce la o mai mare conştientizare a puterii lui Dumnezeu. Şi constatarea acestui fapt ar trebui, în mod normal, să atragă după sine ceea ce ar putea fi numit: predare. Predarea în mâna Lui a fiecărei activităţi pe care o ai de făcut. Mai mult decât atât, nu vei mai face nimic din ce L-ar întrista, ci fie că mănânci, fie că bei, fie că vei face orice altceva, vei face totul spre slava Tatălui (1 Corinteni 10:31, adaptat).

Singura responsabilitate amintită în dreptul omului, la nivelul contractului încheiat cu Dumnezeu, este dragostea. Un lucru atât de simplu şi de benefic. Iubirea îl va schimba pe fiu şi îl va face să se asemene din ce în ce mai mult cu Tatăl. În plus, nu poate fi concepută veşnicia fără iubirea celor prezenţi acolo pentru Cel care i-a creat şi mântuit.

Ce are omul de făcut? Dacă vrea să ajungă în cer lângă Tatăl, atunci trebuie să-L iubească. Iubire necondiţionată contra iubire necondiţionată. Aceasta este legea contractului dintre om şi Dumnezeu.

Societatea are grijă să ne dea aripi prin campanii publicitare de mare anvergură, prin slogane care să ne antreneze şi să ne convingă de investirea timpului şi a energiei de care dispunem în această direcţie: eşti liber, fă ce vrei, când vrei şi cum vrei! Până şi industria cosmeticelor promovează nu un miros, ci un principiu de viaţă. Reclama la parfumul Libertate este foarte inspirată: Mergi acolo unde vrei să mergi. Fă ceea ce vrei să faci. Trăieşte aşa cum vrei să trăieşti. Asta înseamnă să fii liber… Libertate. Un sunet nou sub formă de parfum.

Cine nu a auzit de Statuia Libertăţii? În urmă cu două sute de ani, întemeietorii SUA au pariat pe un vis care a devenit realitate, iar America a devenit simbolul libertăţii, lumea tuturor posibilităţilor. Lupte dureroase, decizii radicale, sacrificii inimaginabile, totul pentru obţinerea unui principiu atât de nobil precum libertatea civilă şi religioasă. Dar asta a fost atunci. Acum, în numele libertăţii şi al toleranţei, se furişează o serie de compromisuri. Nu ne mai surprinde nimic atunci când vorbim despre aceste lucruri în sfera politicii. Ce se întâmplă însă când Biserica aprobă anumite decizii în numele unei libertăţi şi autorităţi de care nu dispune?

Cu toţii ştim că Dumnezeu ne-a lăsat libertatea de alegere. Cineva spunea că viaţa este o sumă a alegerilor. În fiecare clipă ai de făcut o anumită alegere: să mergi la stânga sau la dreapta, să te implici sau să stai deoparte, să iubeşti sau să urăşti, să crezi în ceea ce vrei, să adopţi o religie sau alta sau… să-ţi alegi partenerul de viaţă.

Ca tineri, ştim că alegerea partenerului de viaţă este una dintre cele mai importante decizii pe care le avem de luat. Despre iubire s-a scris prea mult sau… prea puţin, s-a spus totul sau… nimic, cert e că acesta rămâne cel mai pur sentiment pe care îl poate nutri o fiinţă umană. Căsnicia este o instituţie de origine divină, este uniunea sacră dintre el si ea, binecuvantată de Dumnezeu. Dar, în societatea în care trăim lucrurile par să stea altfel; parcă niciodată nu am asistat la atâtea schimbări care ne bulversează existenţa: normalul a devenit anormal, nu se mai promovează valorile, ci nonvalorile, nu se mai face distincţia între moral şi imoral, iar interesul pentru poveşti excentrice şi atracţia către senzaţional a îndepărtat privirea omului de la lucrurile cu adevărat importante în viaţă.

Evoluţie sau…involuţie?

De curând, a avut loc o importantă reuniune a episcopilor anglicani, unde s-a dezbătut problema hirotonirii episcopilor de orientare homosexuală şi binecuvântarea unirii persoanelor de acelaşi sex. Surprinzător este faptul că, înainte ca decizia să fie aprobată, Rowan Williams, arhiepiscopul de Canterbury a sfinţit un homosexual ca episcop într-o biserică americană din New Hampshire, stârnind furia conservatorilor evanghelişti. Probabil te întrebi, ca şi mine, care a fost raţionamentul pe baza căruia s-a produs acest lucru.

Într-o scrisoare care a fost dată publicităţii, arhiepiscopul a afirmat că “relaţiile între homosexuali pot obţine iubirea lui Dumnezeu”, acelaşi sentiment pe care Divinitatea îl are pentru instituţia matrimonială. După spusele acestuia, există însă o condiţie pentru obţinerea binecuvântării Divinităţii: “dacă şi numai dacă cuplul împărtăşeşte acelaşi sentiment de absolut devotament”.

Binecuvântare sau… blestem?

Optimismul cu care arhiepiscopul vorbeşte despre aprobarea acestei decizii de către Biserică se bazează pe faptul că “Biserica şi-a schimbat concepţiile în legătură cu multe probleme de-a lungul timpului, fapt ce mă obligă să mă gândesc că şi în acest caz pot surveni schimbări”.

Paradoxul nu constă în faptul că, în numele libertăţii şi al toleranţei, opinia publică pare să fie de acord cu această măsură şi nici că Biserica Anglicană e pe cale să aprobe o asemenea decizie, ci paradoxul îl constituie faptul că această schimbare de poziţie se sprijină pe argumente biblice (!). Acest lucru nu s-a petrecut însă brusc pe cât am fi tentaţi să credem. Încă din anii 2000-2001, perioada în care Rowan Williams era arhiepiscop de Wales, acesta a susţinut, în cadrul unei prezentări scrise, faptul că prohibiţiile biblice nu sunt adresate persoanelor “înzestrate” de natură cu această orientare.

Lucrurile nu se opresc aici. După ce anul trecut, primarul Ierusalimului, Uri Lupolianski, ministrul industriei, al comerţului şi al muncii, precum şi alţii au cerut în faţa instanţei interzicerea paradei homosexualilor la Ierusalim, iar Tribunalul Suprem le-a respins petiţia, anul acesta, în Tel Aviv şi alte localităţi din Israel se va promova turismul homosexual, la iniţiativa noului primar, Ron Hulday. Acesta a trimis deja reprezentanţi ai oraşului la „World Outgames”, o competiţie internaţională a homosexualilor care va avea loc în curând la Copenhaga, considerând că „este o şansă pentru a plasa Tel Avivul pe harta globală a turismului homosexual”.

Aşadar… invitaţie în ţara Sodomei?

Prin prisma evenimentelor finale din istoria acestei omeniri, problema este mai complexă şi nu se rezumă la libertate şi toleranţă. Acestea sunt doar pretextul pentru atacul camuflat asupra legii lui Dumnezeu care este interpretată sau „actualizată”, din moment ce trăim sub egida mondenităţilor.

Rezultatele acestor schimbări de poziţie, iniţiative şi proiecte nu pot stârni decât două tipuri de reacţii: stare de şoc sau furtună de aplauze.

Tu ce reacţii ai?

Cât de liber eşti în gândire, acţiune şi vorbire?
În contextul celor dezbătute şi probabil sub asaltul acuzaţiilor de conservatorism sau „de modă veche”, a venit timpul să conştientizăm şi să susţinem cu tărie, acum, mai mult ca niciodată, că adevărata libertate o putem obţine doar devenind robii lui Hristos:

“Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze. Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru mine, o va mântui.” (Luca 9:23-24)

Prin abolirea sclaviei, prin închinarea liberă a oamenilor, dar şi prin imensa deschidere şi relaţionare a fiinţelor umane, prin depăşirea tuturor graniţelor şi prejudecăţilor, libertatea a produs un adevărat miracol în viaţa celor care au crezut şi au îndrăznit să lupte pentru drepturile lor. Din păcate, există şi un revers al medaliei.

Libertatea a devenit în zilele noastre, o armă cu două tăişuri, pentru că o libertate fără limite ucide libertatea (Honoré de Balzac).