Violeta, 19 ani

Căsătoria este locul în care ar trebui să te afli cel mai în siguranţă. Doar in căsătorie poţi beneficia de bucuria deplină a dragostei. În altă parte decât aici nu ai voie nici măcar să te gândeşti.

Benny, 22 ani

După părerea mea, căsătoria este un legământ între el, ea şi Dumnezeu… aceasta e perspectiva crestina. Din perspectiva socială, este legalizarea unei relaţii între 2 persoane de sex diferit.

Căsătoria înseamnă începerea unei relaţii permanente, durabile şi stabile. Şi cu siguranţă  implică asumarea unor responsabilităţi neasumate până atunci.

Andrei, 23 ani

Căsătoria este împlinirea iubirii sub binecuvantarea Cerului, o unire pentru toată viaţa cu cel pe care îl iubeşti. Iar dacă iubirea este în temere de Dumnezeu, ea va rămâne puternică, în ciuda tuturor obstacolelor.

Denisa, 21 ani

Sunt destul de multe persoanele care spun „DA” în fierbinţeala romantismului, doar pentru a descoperi mai târziu că dragostea lor fierbinte de vară nu a fost neapărat şi una bazată pe motive raţionale. Kay Kuzma, doctor specialist în educaţie şi viaţă de familie, spunea că „există posibilitatea să fii îndrăgostit nebuneşte de persoana nepotrivită. Iar îndrăgostirea nu este un motiv suficient pentru a te căsători”. Căsătoriile bazate doar pe dragoste pot depăşi momentul răcirii pasiunii, dar atunci când dragostea trece prin „lungile nopţi de iarnă” – şi se întoarce raţiunea – prea mulţi sunt aceia care descoperă că au făcut o investiţie pe termen lung, neînţeleaptă şi nefericită.

Atenţie! Ştiu că este posibil să nu fi de acord cu mine, dar, în circumstanţe potrivite, există posibilitatea de a te îndrăgosti de aproape oricine. Şi totul începe cu prima întâlnire. De aceea este atât de important să continui să te întâlneşti cu persoana despre care crezi că are caracteristicile pe care le doreşti la un partener.

Există două tipuri de întâlniri, dar nu întotdeauna poţi face o distincţie clară între ele. Întâlnirile tip prietenie sunt cele în care eşti interesat doar în a-ţi face prieteni. Acestea au loc în general în grup şi există puţin interes în a continua întâlniri cu una dintre persoanele care fac parte din grupul respectiv. Celălalt tip de întâlniri sunt cele în care vrei să continui să te întâlneşti cu persoana respectivă. Fie că vrei să recunoşti sau nu, cauţi pe cineva cu care ai vrea să te căsătoreşti. Pentru că cele două tipuri de întâlniri sunt atât de asemănătoare, este foarte important să petreci suficient timp într-un grup de prieteni, înainte de a începe să te întâlneşti cu cineva. În felul acesta, vei fi cât se poate de selectiv.

Câteva sfaturi

Nu te întâlni cu cineva doar pentru că te simţi singur sau crezi că nu va fi nimic serios, ci doar dacă persoana respectivă este tipul de persoană cu care ai putea să te căsătoreşti vreodată. Este uşor să crezi că nu se va întâmpla nimic între voi pentru că celălalt este mai mult un prieten decât un potenţial partener de viaţă. Lucrul acesta nu este adevărat.

Nu folosi Biblia drept horoscop, deschizând-o pentru a decide cu cine să te căsătoreşti. Dumnezeu ne-a dat minte, informaţii potrivite, sfatul părinţilor şi ajutor specializat pentru a putea lua o decizie. Foloseşte-te de ele.

Nu te căsători cu cineva care încă mai este atras de altcineva. Nu te căsători dacă vreunul dintre voi s-a despărţit recent de altcineva. Este nevoie de timp pentru a te putea detaşa emoţional de o relaţie apropiată. El este un doctor excelent, dar are nevoie de o lungă durată pentru a putea acţiona.

Nu te căsători cu cineva pe care îl(o) consiliezi sau care te consiliază.

Nu te căsători cu o persoană dependentă de tine pentru împlinirea nevoilor sale.

Nu te căsători cu cel despre care crezi că se va schimba.

Nu te grăbi…

Ceva la care să te gândeşti

„A fi îndrăgostit nu este un motiv suficient pentru a te căsători”. Eşti de acord sau nu cu această afirmaţie? Poți împărtăși ideile tale lăsându-ne un comentariu!

Raportul dintre tată şi fiu se regăseşte şi la nivelul relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Din păcate, mulţi înţeleg însă greşit această legătură. Dumnezeu este perceput ca fiind autoritar, dur şi sever. În plus, cine este împotriva Lui va fi pedepsit în modul cel mai aspru. Astfel, imaginea lui Dumnezeu în ochii oamenilor este înţeleasă greşit, iar lucrarea pe care Dumnezeu o face şi cea pe care omul o are de făcut este umbrită.

Pentru a clarifica lucrurile, Isus ne-a lăsat o poveste. O poveste care schiţează tabloul relaţiei dintre om şi Dumnezeu, inclusiv ceea ce face sau are de făcut fiecare dintre ei.

Un tată avea doi fii. Într-o zi, fiul cel mic s-a hotărât să plece de acasă. Voia o viaţă nouă. Fără monotonia, munca continuă, lipsa de împlinire şi de bucurie de acasă. Odată plecat, a început să trăiască după placul inimii lui. Un timp a fost fericit. La un moment dat însă şi-a dat seama că realitatea nu era deloc aşa cum şi-a imaginat-o. Mai ales atunci când banii primiţi de acasă, ca parte de moştenire, s-au terminat.

Situaţia dificilă în care a ajuns l-a convins să se întoarcă acasă. Se gândea că tatăl, în dragostea lui, îi va permite măcar să lucreze ca rob. Atitudinea acestuia a fost însă una mai mult decât impresionantă. Tatăl nu încetase niciun moment să-l aştepte. Şi la întoarcerea lui, s-a purtat cu el ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

În tot acest timp, fiul cel mare rămăsese acasă, sprijinindu-şi tatăl în toate treburile. Întoarcerea fratelui l-a uimit şi pe el. Atât de mult, încât toate sentimentele lui, bine ascunse până atunci, au ieşit la iveală. Atitudinea tatălui l-a uimit nespus. Nu se aştepta să se poarte astfel cu el. S-a considerat nedreptăţit şi a susţinut că tatăl a greşit în modul în care s-a comportat faţă de el şi faţă de fratele său.

Această poveste poate fi o oglindă a relaţiei dintre Dumnezeu Tatăl şi oameni. Nu e greu de observat diferenţa dintre cum vedem noi lucrurile uneori şi cum arată ele de fapt. Dumnezeu nu este un tiran, ci întotdeauna a arătat dragoste, disponibilitate şi răbdare faţă de fiecare dintre noi. De asemenea, noi am avut întotdeauna libertatea de gândire şi de acţiune dorită.

Unul dintre lucrurile care ies foarte bine în evidenţă din întâmplarea relatată este acela că tatăl îi iubea pe copiii săi indiferent de ceea ce făceau. Atitudinea copiilor a scos însă la iveală un lucru: dragostea copiilor faţă de tatăl lor… nu era la fel.

Plecarea fiului celui mic poate fi o dovadă a faptului că el nu preţuia tot ceea ce tatăl făcuse pentru el. Nici fratele mai mare, deşi a rămas acasă, nu era plin de sentimente mai calde. S-ar putea spune că acesta stătea acasă în aşteptarea unei posibile răsplătiri.

Sunt mulţi aceia care nu găsesc nimic la Dumnezeu care i-ar putea atrage în vreun fel, sau rămân „credincioşi” în mod formal, în aşteptarea anumitor beneficii. Problema unor astfel de oameni este aceea că nu-L cunosc cu adevărat pe Dumnezeu şi în concluzie nici nu Îl iubesc. Ei nu ştiu că cea mai mare poruncă pe care Dumnezeu i-a dat-o omului este: Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta (Marcu 12:30). Aceasta este cea mai mare dorinţă a inimii Lui.

De fapt, nimic nu este mai important pentru un creştin ca dragostea faţă de Dumnezeu. Din momentul conştientizării ei, activităţile lui vor fi altele, atitudinea lui va fi alta, dorinţa de întâlnire cu Tatăl îl va face să aştepte veşnicia şi să se pregătească pentru ea. Va spune tuturor despre Tatăl său şi Îl va iubi atât de mult, încât comunicarea dintre el şi Tatăl va fi una foarte strânsă. Practic, nu va mai face nimic fără El.

Şi pentru că nu poţi iubi pe cineva pe care nu-l cunoşti, cunoaşterea va conduce la o mai mare conştientizare a puterii lui Dumnezeu. Şi constatarea acestui fapt ar trebui, în mod normal, să atragă după sine ceea ce ar putea fi numit: predare. Predarea în mâna Lui a fiecărei activităţi pe care o ai de făcut. Mai mult decât atât, nu vei mai face nimic din ce L-ar întrista, ci fie că mănânci, fie că bei, fie că vei face orice altceva, vei face totul spre slava Tatălui (1 Corinteni 10:31, adaptat).

Singura responsabilitate amintită în dreptul omului, la nivelul contractului încheiat cu Dumnezeu, este dragostea. Un lucru atât de simplu şi de benefic. Iubirea îl va schimba pe fiu şi îl va face să se asemene din ce în ce mai mult cu Tatăl. În plus, nu poate fi concepută veşnicia fără iubirea celor prezenţi acolo pentru Cel care i-a creat şi mântuit.

Ce are omul de făcut? Dacă vrea să ajungă în cer lângă Tatăl, atunci trebuie să-L iubească. Iubire necondiţionată contra iubire necondiţionată. Aceasta este legea contractului dintre om şi Dumnezeu.

Nu contează de câte ori cazi, ci de câte ori te ridici.

Cum voi putea încheia acest an cu un surâs de mulţumire când, privind în urmă, constat că am lăsat atâtea lucruri neîncepute, neterminate sau realizate prost? În momentul în care aş fi putut să fac ceva, m-au ţinut de mână indiferenţa, ignoranţa, amânarea şi, de ce să nu recunosc, lenea. Îmi era uşor să zic „nu e aşa de important, se poate amâna”, „voi lăsa pe altă dată”, „şi mâine e o zi” etc. Alteori nu eram suficient de motivată: „De ce să fac un lucru bun când e atât de simplu şi de confortabil să nu fac nimic?” Dar când a sosit momentul să bifez realizările din 2009, am constatat că nu prea am ce. Mintea nu e mai luminată, sufletul nu e mai senin, lucrurile nu sunt mai bune în viaţă. Nu am progresat cu nimic, nu am evoluat pe niciun plan…

Şi cum voi putea să mă bucur de noul an când am lăsat în urmă unul atât de sărac? Mi s-a oferit minte să pot gândi, putere să pot realiza, suflet să pot simţi, discernământ să pot analiza. Mi s-a oferit totul, dar n-am oferit nimic! Voinţa am încătuşat-o, munca am amânat-o, promisiunile au fost uitate…

Şi cum aş putea să aştept recompense când sufletul meu e încărcat de mustrări pe care nu le poate alunga? Conştiinţa strigă, sufletul plânge, gândurile dor… Totul apasă, presiunea e grea. Nu merit mai mult, nu merit ce am!

Când îmi doresc să am posibilitatea de a îndrepta ceva, îmi doresc de fapt a doua şansă. Vreau din nou să mi se ofere tot atâtea situaţii de a acţiona câte am avut şi până acum. Vreau să am tot atâtea mâini întinse care cer cum am avut şi până în prezent. E un strigăt care imploră: „Încă o dată! De data asta voi face ce trebuie!”. Constat că cel mai trist lucru care mi s-ar putea întâmpla ar fi să nu mai am a doua, a treia, a patra şansă… Îmi mai amintesc oare câte şanse am cerut de-a lungul timpului şi câte mi s-au dat? Cum ar fi viaţa mea dacă n-aş mai avea posibilitatea de a remedia nimic? Cum ar fi dacă n-aş mai putea să repar greşelile, să răsplătesc binele făcut, să cer iertare celor pe care i-am supărat, să aduc un zâmbet celor pe care i-am întristat? Cum ar fi dacă nu mi s-ar permite nicio revanşă?

Simt că regretul e ceea ce îmi deschide puntea spre schimbare. Devine podul care mă ajută să trec peste râul care m-ar putea îneca. E ceea ce mă face să plâng şi să acţionez cu dăruire, cu încredere, cu responsabilitate. De aici mă ia în braţe credinţa. Dacă eu cred că mi se va deschide un nou tărâm pe care să plantez, atunci el chiar se va deschide. Voi uita pământul arid şi gol pe care l-am lăsat în urmă… pentru că nu am făcut nimic. Dar până la pământul cu recoltă ştiu că mai sunt mulţi paşi. Nu mă opresc aici. Voi lăsa speranţa să îmi arate că luptele nu sunt zadarnice, că efortul nu este inutil, că obstacolele nu sunt de netrecut. Schimbarea e grea, îmi cere sacrificii. Dar îmi va veni în ajutor voinţa, motorul noilor mele gânduri şi fapte. Drumul va părea mai scurt, urcuşurile mai uşoare, eforturile mai suportabile. Ea îmi va spune „Mai departe!” când eu voi spune „Stop!”. Mă va ridica atunci când eu mă voi prăbuşi. Mă va scutura când voi fi în praf şi noroi.

Nimic nu se face fără muncă, nimic nu apare din senin. Dacă mi-o fac aliat, ştiu că mă va susţine să-mi sădesc puţin câte puţin tărâmul care îmi va asigura victoria. Munca e prietenă de încredere şi mă grăbesc să o preţuiesc. Dacă voi şti cum să o abordez şi să o iubesc, va fi cea mai plăcută companie.

Există ceva sublim care conduce spre înfăptuirea de lucruri măreţe: sacrificiul. El îmi arată ce este renunţarea, dăruirea, durerea. Întrucât sunt novice, îl voi lua drept dascăl. Am multe să învăţ pentru că nu l-am iubit şi l-am ţinut la distanţă. Cu toate acestea, mă pot rătăci pe cărări nedesluşite, pe trasee înşelătoare, pot descoperi că nu ştiu unde sunt, ce fac şi încotro vreau să merg. Am nevoie de motivaţie şi de aceea am chemat-o la mine. Ea va fi ghidul meu în toată călătoria, în toate acele clipe în care voi dori să renunţ, în toate momentele în care voi întreba „De ce?”.

Şi totuşi, caut… Ce am nu e de ajuns, ce fac este în zadar! Observ că nu am combustibil, energie, observ că lipseşte sufletul fiecărei acţiuni, fiecărei intenţii, fiecărei fapte, adică iubirea. Până nu mă asigur că există, nu îmi ridic privirea spre cer. Ea trebuie să fie în toate.