Adu-ţi aminte de zilele din vechime, socoteşte anii, vârstă de oameni după vârstă de oameni, întreabă pe tatăl tău, şi te va învăţa, pe bătrânii tăi, şi îţi vor spune. Când Cel Preaînalt a dat o moştenire neamurilor, când a despărţit pe copiii oamenilor, a pus hotare popoarelor…

Un studiu atent al istoriei demult apuse a celor ce au trăit la nord de Dunăre îţi va permite să descoperi grija specială pe care Dumnezeu a purtat-o poporului român şi strămoşilor lui, geto-dacii. Cu aproape 500 de ani înainte de naşterea lui Isus, reformele religioase realizate de Zamolxis, şi mai apoi de Deceneu, au marcat începutul pregătirii spirituale, morale şi culturale a geto-dacilor. Ei au primit învăţătura „daimonului” lor, au acceptat monoteismul şi au intrat în legământ cu Dumnezeul cerurilor, care nu era reprezentat prin imagini sau chipuri. Aceste schimbări au apărut după reforma lui Zamolxis. Dar cine a fost acest Zamolxis?

Despre el, istoricul Strabon vorbeşte cu multă limpezime: „Un get, numit Zamolxis, a fost servul reputatului Pitagora”. L-a însoţit pe ilustrul filozof în toate peregrinările sale prin lumea Orientului, de unde s-a întors cu informaţii preţioase despre fenomenele cereşti, despre spiritul uman, despre geometrie, filozofie şi medicină. Revenit în Dacia – liber, iniţiat şi bogat – Zamolxis a câştigat rapid respectul poporului.
Un alt istoric strălucit al antichităţii, Herodot, vine cu alte amănunte: „Înainte de Zamolxis, geto-dacii trăiau într-o cumplită sărăcie, fiind lipsiţi de învăţătură… Zamolxis a adus poporului său moravuri mai înalte…”.
Socrate vorbeşte despre Zamolxis într-unul din faimoasele „Dialoguri” platoniciene, în termeni mai mult decât admirativi: „Zamolxis învaţă…, că tot aşa cum nu se cuvine să încercăm a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără să tratăm trupul, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim sufletul”.

Conform St. Hyppolytus (secolul III), Zamolxis a fost şi învăţătorul religios al celţilor: „Zalmoxes a fost cel dintâi care a răspândit doctrina … printre druizii celţi.”(Dan Olteanu – Religia Dacilor – colecţia Mythos, pag. 11)

Din toate fragmentele antice aduse în discuţie, se poate intui că, iniţial, Zamolxis a fost preotul divinităţii cerului, iar după moarte i s-a oferit titulatura de daimon. Strabon confirmă lucrul acesta: ,,Zamolxis a primit legile de esenţă divină…” Ideea unei legi divine apare şi în fragmentele lui Heraclit şi capătă o mare amploare la Platon.

Hierocles scria că „Legea este neschimbătoarea putere a lui Dumnezeu, aplicată la organizarea lumii, la crearea fiinţelor divine şi la veşnica şi imuabila lor rânduială.” (Versurile de aur, versul nr.1) Conform mărturiilor lui Iordanes, dacii se conduceau după legi de esenţă divină.

Un alt aspect interesant legat de viaţa urmaşilor credincioşi ai lui Zamolxis ar fi următorul, surprins şi de Pesidoniu: ,,… se feresc, din cucernicie, a mânca vietăţi; şi iată, deci, motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit – pentru care pricină au fost numiţi theosebi şi kapnobatai.” (Geografia,7,3,3)

Strabon, la sfârşitul primei sale relatări despre Zamolxis şi Deceneus, face o afirmaţie pe care o putem încadra în lungul şir al afirmaţiilor cu grad de unicitate pe care acest autor ni le oferă: „A dăinuit la geţi obiceiul adus lor de Zamolxis, de a nu se atinge de carnea animalelor.” (Geografia, 7,3,5).

Erau vegetarieni, însă abstinenţa lor alimentară nu era deplină. Jertfele animale erau făcute de preoţi, iar carnea acestor jertfe era consumată într-un festin ceremonial.

După reformele lui Zamolxis, geto-dacii care s-au lăsat influenţaţi de învăţătura monoteistă au devenit aşa cum afirma Strabon (63 î.Ch.): „Este un lucru de care nimeni nu se poate îndoi şi care răsare din toată istoria dacilor; râvna religioasă a fost, de când lumea, caracterul precumpănitor al firii lor.” (Ion Ionescu – Începuturile creştinismului românesc daco-roman – Editura Universităţii din Bucureşti, pag. 6-7)

Rămâi fascinat în faţa istoriei noastre care descoperă urmele paşilor lui Dumnezeu în viaţa străbunilor noştri. Aceasta ar trebui să ofere legitimitate şi demnitate tinerei generaţii de credincioşi, ca unora care au rădăcini adânci în dragostea lui Dumnzeu şi în planurile Sale.

,,… Nu avem a ne teme de nimic altceva pentru viitor, decât de a uita cumva drumul pe care ne-a condus Domnul Dumnezeu până în clipa de faţă, cum şi lecţia pe care El doreşte ca noi s-o învăţăm, ca biserică, din trecutul istoriei noastre.” (E.G. White – L.S.-196)

Este uimitor să descoperi felul în care Dumnezeu, cu aproape 500 de ani înainte de naşterea lui Isus, a început pregătirea spirituală şi moral-culturală a geto-dacilor, prin reformele religioase ale lui Zamolxis şi, mai târziu, ale lui Deceneu. Geto-dacii au primit învăţătura daimonului lor şi, odată cu ea, monoteismul; au intrat în legământ cu Dumnezeul cerurilor, care nu putea fi reprezentat prin imagini. Dacă cereai unui dac să-ţi arate chipul Zeului său, îţi arăta cerul albastru şi îţi spunea că acolo e locuinţa Lui. Asemenea evreilor, ei nu-şi reprezentau Dumnezeul prin chipuri sau picturi. Dacii aveau să fie printre primele popoare care au adoptat religia creştină apostolică. Sub îndrumarea învăţăturii apostolice, cei ce primeau credinţa începeau să trăiască bucuria revenirii lui Isus, văzând în fiecare eveniment semnele revenirii Sale. În acelaş timp, în societatea polietnică în care trăiau, se caracterizau printr-un spirit paşnic, ospitalier şi blând. Ei trăiau învăţăturile lor spirituale, mult mai bogate decât se crede, fapt pe care arheologicii noştri l-au demonstrat convingător în repetate rânduri, pe baza descoperirilor făcute după cel de-al Doilea Război Mondial. Documentele istorice atestă la nivelul lor o producţie redusă de arme şi, în general, lipsa spiritului de agresivitate şi a dorinţei de a se înfrupta din bunurile materiale ale vecinilor.

Te încearcă o senzaţie tulburătoare când stai în faţa celui de-al şaptelea templu de la Sarmizegetusa şi te întrebi de ce al şaptelea stâlp este culcat… Când vezi cum i-a folosit Domnul pe romani ca să pregătească un loc de refugiu, la nord de Danubiu, pentru creştinii persecutaţi de Diocleţian… Cum au fost creştinate pe rând marile popoare nomade, poposite de o parte şi de alta a Carpaţilor, de către oamenii Domnului adunaţi din Imperiu în fosta Dacie Romană. Este fascinant să vezi felul în care Dumnezeu s-a ocupat de tot acest proces de formare a poporului român, de parcă acesta ar fi apărut cu misiunea exactă de a le vorbi despre El popoarelor migratoare ce mărşăluiau prin Asia Centrală şi de Nord. Este uluitor să vezi cum aceştia veneau aici sălbatici şi plecau mai departe cunoscându-l pe Isus. Veneau cu sabia şi erau întâmpinaţi cu Evanghelia, cu speranţa revenirii lui Isus şi invitaţi să guste odihna Sabatului. Şi toate aceste lucruri le-a pregătit Domnul pas cu pas ca şi drumul lui Saul spre Damasc!

…Şi lucrurile nu se termină aici, căci rămâi mut de uimire văzând lupta creştinilor nord-dunăreni din primele secole împotriva ereziilor dezvoltate la Roma şi la Constantinopol. Rămâneau încrâncenaţi în liturghia apostolică, aşteptarea revenirii lui Isus şi păzirea poruncilor lui Dumnezeu.

Mă surprinde constatarea istoricului Vasile Pîrvan, care scria prin 1911 următoarele: „Se ştie însă când a fost înlocuit dies Solis cu dies dominicus (în limba vulgară dies dominica): în ultimii ani ai secolului al IV-lea, într-un edict din 17 April 392 se găseşte încă dies Solis); de la 27 August 399 înainte, nu mai găsim însă decât dies dominicus” (Codex Theodosianus, II, 8, 20)

„În popor, termenul s-a răspândit apoi treptat-treptat în cursul secolului al V-lea şi al Vl-lea. – Această creştinizare a sărbătorii săptămânale stă în legătură cu întreaga mişcare creştină împotriva păgânismului şi cu edictele imperiale….” (Contribuţii Epigrafice, V. Pîrvan).

Dacă până în secolele IV-V românii nici nu cunoşteau termenul de „duminică”, ce zi de odihnă aveau şi cum se numea ea?

Te întrebi serios de ce au fost obligaţi istoricii romani să şteargă numele de Dacia şi dac din lucrările lor şi ce a vrut să spună Eminescu în versurile Rugăciunea unui dac? După cum afirmă istoricul Mircea Păcurariu, ceva s-a întâmplat de nu găsim prezenţi la conciliile ecumenice delegaţi ai creştinilor de la nord de Dunăre. De ce nu s-au aliat ei cu restul creştinismului în plin fenomen apostazic?

La ce ţineau ei atât de mult, încât erau dispuşi să suporte marginalizarea cu toate consecinţele ei? De ce obişnuiau românii să întrebe: „Tu de ce Lege eşti?”, în timp ce creştinii ceilalţi întrebau: „Ce credinţă ai?” Nu întâmplător limba română este singura limbă de origine latină în care cuvântul relege (de unde provine religie) este substituit cu forma lege. A fi creştin pentru români însemna până nu demult a fi de lege şi nu de religie creştină.

Mi-aduc aminte din copilărie de frica ce-o simţeam când cei născuţi mai demult mă ameninţau cu „Fii cuminte că-ţi taie popa limba!”. De unde îşi avea legitimitatea această ameninţare şi ce legătură are ea cu creştinismul advent? Ce a însemnat perioada „boscorodirii” şi de ce îşi înjură românul „anafura”…? Cine i-a provocat pe bulgari să treacă la nord de Dunăre şi să distrugă erezia creştină? Şi ce însemna această erezie? De ce nu a procedat Bizanţul sau Roma ca şi în cazul celorlalte curente eretice? Ce ar fi fost creştinismul răsăritean fără invazia turcă? Şi de ce n-a transformat sultanul cele două principate româneşti în paşalâc turcesc? De ce l-au ucis pe Chiril Lucaris? Şi ce a însemnat Mişcarea Sabatariană de pe Valea Târnavelor pentru adventismul românesc?

Toate aceste întrebări sunt tot atâtea taine ale istoriei copiilor lui Dumnezeu, care, atunci când sunt descifrate, poartă în ele binecuvântare şi fascinaţie. Astfel înţelegem de unde venim şi încotro mergem. Cei ce înaintează în viitor poartă cu ei fascinaţia şi miracolul trecutului. Dacă Dumnezeu ne va îngădui, începând cu numărul viitor vom analiza mai în detaliu aceste ferestre ale trecutului. Iar eu te rog să te întrebi serios: Cine eşti? De unde vii? Şi cu ce scop mergi în direcţia aleasă?

Evanghelizarea popoarelor migratoare

Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul! Ferice de poporul pe care şi-l alege El de moştenire (Psalmi 33:22).

Ţinta şi misiunea creştinilor apostolici a fost împlinirea mandatului încredinţat lor de Domnul Isus, cât mai repede posibil. Din aceste considerente, Pavel nu avea odihnă iar apostolii au mers în misiune dispuşi să plătească preţul suprem. Împlinirea misiunii a devenit dominanta vieţii lor şi s-au răspândit în toate zările lumii cunoscute, astfel încât Pavel declara în Epistola către Coloseni 1:23: … Evanghelia pe care aţi auzit-o … a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer…

Istoricul Origenes spunea: Toma a mers să predice Parţilor, Matei a mers în Etiopia, Bartolomeu în vestul Indiei, Ioan în Asia, Andrei în Scythia, Petru în Pont, Galatia, Bithynia şi Capodokia, Paul a mers din Ierusalim până în Illyria (Origenes, Comentarii la Facerea, vol. III). În felul acesta au acoperit în mare parte lumea cunoscută, în vremea apostolică.

Dar Domnul avea în vedere si alte popoare, numite sălbatice, a căror mântuire o dorea cu aceeaşi dragoste. Şi mă refer în mod special la un grup de popoare, din regiunile nord-estice ale Asiei îndepărtate, care au năvălit peste Europa, începând cu secolul IV. Noi le cunoaştem în istorie ca popoarele migratoare. Dumnezeu s-a folosit de evenimentele istorice din Dacia pentru a facilita şi acestora condiţiile primirii creştinismului. Să amintim câteva:

Persecuţia lui Diocleţian a atras în fosta Dacie Romană o mulţime de familii creştine. Acestea au locuit împreună cu băştinaşii geto-daci, formând un popor majoritar creştin. Apăraţi de marele codru carpatic, ei trăiau simplu şi practic învăţătura creştină, în timpul săptămânii, iar în sabat la locul de rugăciune. Foloseau orice ocazie pentru a le vorbi oamenilor despre Isus, regele lor pe care Îl aşteptau să vină a doua oară. Curând după aşezarea lor în fosta Dacie Traiana, au început să curgă dinspre nord-est valurile popoarelor migratoare.

După venirea popoarelor migratoare, populaţia din nordul Dunării locuia liniştită, plătind tributul obişnuit în grâu, mei, vite etc. Barbarii migratori purtau războiul şi primeau din ce în ce mai mult credinţa în Hristos. Printre goţi şi huni, creştinul era liber să mărturisească credinţa sa. Era mai bine sub barbari decât în imperiu.

Istoricul Ştefan Meteş a scris: …pe de altă parte, migratorii barbari nu erau aşa de răi cum ne închipuim noi… Ei cereau un tribut ca să-şi ţină viaţa lor de războinici. Băştinaşii erau lăsaţi în pace să-şi ducă viaţa lor liniştită. Situaţia aceasta a favorizat răspândirea creştinismului printre popoarele barbare… (Istoria Bisericii, vol. 1, p. 7).

Mai întii au venit goţii pe la mijlocul veacului al III-lea. S-au aşezat printre strămoşii noştri, care le-au oferit Evanghelia drept răspuns la sabia lor întinsă. În secolul al IV-lea, goţii din Dacia aveau propriul lor episcop. Ulfila, un om învăţat, a făcut misiune printre ei peste 40 de ani. El a tradus Biblia în limba gotică.

În secolul al IV-lea, scriitorul roman Salvian ne spune: mulţi romani fug la goţi pentru a nu rămîne fără scut… căutând la barbari omenia romană, căci nu mai pot suporta neomenia barbară a romanilor. Astfel fraţii noştri (creştini) … ne părăsesc ca să se adăpostească la ei (Meteş Ştefan, Istoria neamului românesc, vol. I, Sibiu, 1922, pag. 49-50).

Dupa goţi au urmat hunii. În 375 e.n., i-au atacat pe goţi împingându-i spre vest şi s-au aşezat ei în teritoriile carpatice.

Istoricul C. Giurescu spune că Atila se autointitula biciul lui Dumnezeu. De unde cunoştea Atila pe Dumnezeu şi de ce dorea să pedepsească Roma? De unde cunoştea voinţa Domnului, dacă nu cunoscuse creştinismul? Şi dacă îl cunoscuse, unde s-a întâmplat asta? După cum spune istoricul Sozomen, aici, pe teritoriul străbunilor noştri au cunoscut hunii creştinismul (vezi Sozomen, Istoria Bisericească – Izvoarele Istoriei României, vol. 2, Bucureşti, 1970, pg. 225-229).

…Retorul Priscus a fost trimis de împăratul creştin Teodosie al II – lea, pe la anul 446, cu o solie la Atila, regele hunilor. El îl prezintă pe regele hun ca pe un conducător la curtea căruia se trăia bine; se vorbea latina şi era un om învăţat şi mult mai uman şi liniştit decât am crezut noi despre el. Creştinii prizonieri la huni erau uşor răscumpăraţi de fraţii lor… (O. Densuşianu, Istoria limbii Române, vol. II, Paris, pag. 318).

Au urmat apoi gepizii. În localitatea Vlaha de lângă Cluj, somnul de veacuri al gepizilor a fost tulburat de lucrările la autostrada Borş – Braşov. Descoperirile celor peste 200 de morminte de la Vlaha, precum şi celelalte descoperiri arheologice, vin în sprijinul mărturiilor lui Iordanes şi pot constitui argumente care pledează pentru primirea creştinismului de către gepizi de la strămoşii noştri daco-romani creştini.

După gepizi au urmat avarii. La sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, ţinut în anul 787, a luat parte şi un anume ‚Ursus, episcop al avariţilor’. Ursus ar fi deci un episcop român din veacul al VlII-lea, cel dintâi pe care îl înregistrează istoria… (Const. C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. 1, pag. 195).

Păstrând simplitatea apostolică în rit şi aşteptând revenirea lui Isus, strămoşii noştri au trăit alături de popoarele migratoare, văzând în fiecare năvălire barbară un semn al întoarcerii lui Hristos.

Cum a început?!

Istoria ciocolatei a început mult înaintea erei noastre, aproximativ în jurul anului 500 î.Hr., când maiaşii utilizau arborii de cacao pe care i-au adus din pădurile tropicale pentru a-i cultiva. Ei recoltau, fermentau, prăjeau şi măcinau seminţele de cacao pentru a le transforma într-o pastă. Această pastă era amestecată cu apa, ardei iuţi şi făină de porumb pentru a crea o băutură spumoasă şi condimentată. Istoria modernă a ciocolatei începe odată cu descoperirea Americii. Când Cristofor Columb s-a întors din a patra lui călătorie în Lumea Nouă, a adus regelui Ferdinand şi reginei Izabela boabe de cacao. În timpul invaziei în Mexic a lui Hernan Cortez, în 1519 indienii azteci au fost găsiţi folosind boabe de cacao în prepararea unei băuturi regeşti, numită chocolatl. Tratau această băutură că fiind „mâncarea zeilor”. Fructele de cacao serveau ca monedă de schimb, iar amanda (pulpă de cacao) se folosea pentru prepararea băuturii zeilor, chocolatl.

Cacohuaquatl în limbă incaşă înseamnă „cadoul grădinarului paradisului către primii oameni”.Chocolatl era foarte amară, motiv pentru care Cortez şi însoţitorii lui au emis ideea îndulcirii ei cu trestie de zahăr. Tot ei au luat această băutură în Spania şi au îmbunătăţit-o, adăugându-i scorţişoară şi vanilie. Au decis că băutura are un gust mai bun dacă e servită fierbinte. Noua băutură a prins foarte bine la aristocraţii spanioli. La început (în Spania, Franţa, Italia, Germania), ciocolata a fost doar o băutură. Sub formă de tabletă o întâlnim abia mai târziu, la jumătatea secolului XVII, când municipalitatea Madridului nu mai permitea comercializarea ciocolatei decât sub formă de “pastilă” sau “pâine”, pentru a pune capăt spectacolului de “leneveală” pe care îl oferea mulţimea în timp ce servea ciocolată (lichidă) pe străzi. Spaniolii au început să planteze cacao în coloniile lor, dând naştere unei afaceri prospere. Au ţinut secretă această industrie timp de aproape 150 ani, dar nişte călugări spanioli au lăsat în cele din urmă secretul să scape.

Cum a continuat pe plan spiritual?

În timp ce biserica din Lumea Nouă acceptă ciocolata din motive pragmatice, există opoziţie din partea Lumii Vechi care o consideră diabolică, susţinând că proprietăţile ei revigorante sunt opera diavolului însuşi. Iezuiţii printr-un edict au interzis-o în 1650.

Ciocolata a progresat de la statutul de băutură de post la cel de băutură laică la modă. La sfârşitul secolului XVII, ea şi-a pierdut asocierea cu biserica, devenind în schimb băutura aristocraţiei. Acest lucru s-a datorat parţial Annei de Austria, care, crescută la Madrid şi căsătorită în Franţa cu Louis al XIII-lea, a adus cu ea pasiunea pentru ciocolată la curtea regală. Aristocraţia i-a adoptat tabietul şi l-a integrat ideii de lux permis numai clasei lor sociale. Ciocolata era servită la micul dejun, servită în budoar şi, pe cât posibil, în pat, deoarece se presupunea că e un afrodisiac. Hrănea corpul şi creştea potenţa, fapt opus cafelei al cărei gust amar inducea claritate minţii şi era considerat un stimulant ieftin al maselor. Numai bun pentru etica protestantă, pentru că, în timp ce ciocolata era băutura catolicilor, cafeaua era apanajul adepţilor lui Luther.

Şi în secolul al XVIII-lea s-a menţinut o oarecare “apartenenţă” distinctivă a acestor două licori: ciocolata pentru aristocraţie, iar cafeaua pentru burghezie. Dihotomia fiind reflectată de cele două tipuri de localuri: cafenelele erau refugiile intelectualilor şi puritanilor; localurile unde se servea ciocolată erau opusul, fiind punctul de întâlnire dintre un amestec ciudat de aristocraţie şi boemi, o clasă antipuritană, vecină cu bordelul.

Economic

În 1828 au apărut tehnici mecanizate de măcinare a boabelor de cacao (pentru boabele de cacao) care au dus la scăderea preţului ciocolatei. În 1849, elveţianul Daniel a introdus laptele, creând un produs care astăzi se bucură de un succes enorm. În secolul XIX a avut loc cea mai mare invenţie din istoria ciocolatei: temperatura de topire mai scăzută decât cea a corpului uman. Ciocolata neagră se topeşte la 34 – 35˚C, în timp ce pentru ciocolata cu lapte este nevoie de o temperatură mai scăzută cu câteva grade.

Pare o istorie din poveste, dar în spatele ciocolatei se află o reală dependenţă

Cum a reuşit ciocolata să parcurgă veacurile de la maiaşi, azteci, până în vremurile moderne? De la o aură mistică ce a fost creată ciocolatei în cadrul serviciilor religioase de la templele păgâne, la statutul de băutură de post, apoi de la băutură laică la modă, trecând apoi prin două interdicţii ridicate împotriva ei: din partea puterii civile (care interzicea consumarea pe străzile Madridului a ciocolatei lichide), iar alta din partea puterii religioase, trecând de la o formă de băutură la cea de tabletă, ajungând vremurile moderne, va reuşi oare ciocolata să facă faţă crizei economice? Se pare că ciocolata, deşi este numită în aparenţă „răsfăţul dulce al omenirii”, are în spate alte pârghii pe care le trage. Studiile de ultimă oră îi uimesc chiar pe oamenii de ştiinţă. Recent, într-un articol de la BBC a fost prezentat un experiment interesant, ale cărui rezultate au uimit întreaga lume (www.news.bbc.co.uk Chocolate „better than kissing”).

Dar să vedem pe scurt experimentul!

Cupluri cu vârsta de 20-30 ani au avut monitorizate ritmul cardiac şi frecvenţa undelor emise de creier (buzz), prima dată în timp ce o bucată de ciocolată se topea în gură lor, urmând imediat un sărut pasional. Dr. David Lewis, cel care a şi condus studiul, a declarat: „Nu mai încape nici urmă de îndoială că ciocolată produce un buzz mai intens şi pentru o perioadă mai lungă de timp decât un sărut pasional. Un buzz care în foarte multe cazuri a fost de patru ori mai lung decât în cazul sărutului pasional.

Substanţele din ciocolată sunt deja recunoscute ca având un efect psihoactiv, dar inovaţia care a făcut ca ciocolata să se topească în contact cu limba poate fi secretul maximizării buzzului.” Studiul a comparat şi pulsul inimii în condiţii de relaxare cu pulsul din timpul testelor. Deşi sărutul a făcut ca inima să tresalte, efectul nu a fost nici pe departe de ce s-a observat în cazul ciocolatei, aceasta crescând pulsul de la 60 de bătăi pe minut în condiţii de relaxare la 140 de bătăi pe minut în timp ce ciocolata se topea în gură.

Studiul a mai arătat că în timp ce se topea ciocolata în gură, toate regiunile creierului au primit o excitaţie mult mai intensă şi pentru o perioadă mai mare de timp decât cea observată în cazul sărutului. Deşi este general acceptat că femeile sunt mai mari fani ai ciocolatei decât bărbaţii, studiul a arătat că reacţiile sunt similare în cazul ambelor sexe. Psihologul Sue Wright a declarat: „Ciocolata conţine feniletilamina, care poate creşte nivelul de endorfine – hormonii fericirii – la nivelul creierului. De asemenea, conţine şi cafeină, care are un efect stimulator asupra creierului. Această poate explica de ce ciocolata poate produce un buzz atât de intens şi chiar de ce oamenii pot deveni dependenţi de ciocolată.

În cadrul studiului s-a folosit o nouă reţetă de ciocolată neagră de la Cadbury cu 60% cacao. Unul din purtătorii de cuvânt ai producătorului a precizat: „Unii oameni ar putea crede că tinerii au fost timizi în faţa ideii de a se săruta într-un laborator, dar vreau să vă spun că nu a fost nicidecum aşa. Nu a fost vorba de un sărut ştrengăresc”. Experţii mai sunt îngrijoraţi şi de creşterea nivelului obezităţii în rândul consumatorilor de ciocolată. O tabletă de ciocolată are în medie 500 kilocalorii, ceea ce înseamnă enorm de multă energie. Pentru o persoană sedentară consumarea unei tablete de ciocolată va furniza aproximativ 25% din necesarul caloric zilnic.

Medicii recomandă unul sau maxim două cubuleţe de ciocolată pe zi. Dar cine se poate abţine? Teobromina din ciocolată are un efect de adicţie extrem de ridicat şi împreună cu celelalte substanţe psihostimulatoare va contribui la maximizarea dependenţei.

În loc de concluzie…

De-a lungul istoriei s-a ridicat o întrebare la care răspunsul trebuie dat individual: „Este omul o fiinţă care îşi bazează acţiunile pe raţiune sau pe plăcerea de moment?”

Cui îi este permis mai mult decât se cuvine, acela vrea mai mult decât e permis! Publius Syrus