Adu-ţi aminte de zilele din vechime, socoteşte anii, vârstă de oameni după vârstă de oameni, întreabă pe tatăl tău, şi te va învăţa, pe bătrânii tăi, şi îţi vor spune. Când Cel Preaînalt a dat o moştenire neamurilor, când a despărţit pe copiii oamenilor, a pus hotare popoarelor…

Un studiu atent al istoriei demult apuse a celor ce au trăit la nord de Dunăre îţi va permite să descoperi grija specială pe care Dumnezeu a purtat-o poporului român şi strămoşilor lui, geto-dacii. Cu aproape 500 de ani înainte de naşterea lui Isus, reformele religioase realizate de Zamolxis, şi mai apoi de Deceneu, au marcat începutul pregătirii spirituale, morale şi culturale a geto-dacilor. Ei au primit învăţătura „daimonului” lor, au acceptat monoteismul şi au intrat în legământ cu Dumnezeul cerurilor, care nu era reprezentat prin imagini sau chipuri. Aceste schimbări au apărut după reforma lui Zamolxis. Dar cine a fost acest Zamolxis?

Despre el, istoricul Strabon vorbeşte cu multă limpezime: „Un get, numit Zamolxis, a fost servul reputatului Pitagora”. L-a însoţit pe ilustrul filozof în toate peregrinările sale prin lumea Orientului, de unde s-a întors cu informaţii preţioase despre fenomenele cereşti, despre spiritul uman, despre geometrie, filozofie şi medicină. Revenit în Dacia – liber, iniţiat şi bogat – Zamolxis a câştigat rapid respectul poporului.
Un alt istoric strălucit al antichităţii, Herodot, vine cu alte amănunte: „Înainte de Zamolxis, geto-dacii trăiau într-o cumplită sărăcie, fiind lipsiţi de învăţătură… Zamolxis a adus poporului său moravuri mai înalte…”.
Socrate vorbeşte despre Zamolxis într-unul din faimoasele „Dialoguri” platoniciene, în termeni mai mult decât admirativi: „Zamolxis învaţă…, că tot aşa cum nu se cuvine să încercăm a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără să tratăm trupul, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim sufletul”.

Conform St. Hyppolytus (secolul III), Zamolxis a fost şi învăţătorul religios al celţilor: „Zalmoxes a fost cel dintâi care a răspândit doctrina … printre druizii celţi.”(Dan Olteanu – Religia Dacilor – colecţia Mythos, pag. 11)

Din toate fragmentele antice aduse în discuţie, se poate intui că, iniţial, Zamolxis a fost preotul divinităţii cerului, iar după moarte i s-a oferit titulatura de daimon. Strabon confirmă lucrul acesta: ,,Zamolxis a primit legile de esenţă divină…” Ideea unei legi divine apare şi în fragmentele lui Heraclit şi capătă o mare amploare la Platon.

Hierocles scria că „Legea este neschimbătoarea putere a lui Dumnezeu, aplicată la organizarea lumii, la crearea fiinţelor divine şi la veşnica şi imuabila lor rânduială.” (Versurile de aur, versul nr.1) Conform mărturiilor lui Iordanes, dacii se conduceau după legi de esenţă divină.

Un alt aspect interesant legat de viaţa urmaşilor credincioşi ai lui Zamolxis ar fi următorul, surprins şi de Pesidoniu: ,,… se feresc, din cucernicie, a mânca vietăţi; şi iată, deci, motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit – pentru care pricină au fost numiţi theosebi şi kapnobatai.” (Geografia,7,3,3)

Strabon, la sfârşitul primei sale relatări despre Zamolxis şi Deceneus, face o afirmaţie pe care o putem încadra în lungul şir al afirmaţiilor cu grad de unicitate pe care acest autor ni le oferă: „A dăinuit la geţi obiceiul adus lor de Zamolxis, de a nu se atinge de carnea animalelor.” (Geografia, 7,3,5).

Erau vegetarieni, însă abstinenţa lor alimentară nu era deplină. Jertfele animale erau făcute de preoţi, iar carnea acestor jertfe era consumată într-un festin ceremonial.

După reformele lui Zamolxis, geto-dacii care s-au lăsat influenţaţi de învăţătura monoteistă au devenit aşa cum afirma Strabon (63 î.Ch.): „Este un lucru de care nimeni nu se poate îndoi şi care răsare din toată istoria dacilor; râvna religioasă a fost, de când lumea, caracterul precumpănitor al firii lor.” (Ion Ionescu – Începuturile creştinismului românesc daco-roman – Editura Universităţii din Bucureşti, pag. 6-7)

Rămâi fascinat în faţa istoriei noastre care descoperă urmele paşilor lui Dumnezeu în viaţa străbunilor noştri. Aceasta ar trebui să ofere legitimitate şi demnitate tinerei generaţii de credincioşi, ca unora care au rădăcini adânci în dragostea lui Dumnzeu şi în planurile Sale.

,,… Nu avem a ne teme de nimic altceva pentru viitor, decât de a uita cumva drumul pe care ne-a condus Domnul Dumnezeu până în clipa de faţă, cum şi lecţia pe care El doreşte ca noi s-o învăţăm, ca biserică, din trecutul istoriei noastre.” (E.G. White – L.S.-196)

Este uimitor să descoperi felul în care Dumnezeu, cu aproape 500 de ani înainte de naşterea lui Isus, a început pregătirea spirituală şi moral-culturală a geto-dacilor, prin reformele religioase ale lui Zamolxis şi, mai târziu, ale lui Deceneu. Geto-dacii au primit învăţătura daimonului lor şi, odată cu ea, monoteismul; au intrat în legământ cu Dumnezeul cerurilor, care nu putea fi reprezentat prin imagini. Dacă cereai unui dac să-ţi arate chipul Zeului său, îţi arăta cerul albastru şi îţi spunea că acolo e locuinţa Lui. Asemenea evreilor, ei nu-şi reprezentau Dumnezeul prin chipuri sau picturi. Dacii aveau să fie printre primele popoare care au adoptat religia creştină apostolică. Sub îndrumarea învăţăturii apostolice, cei ce primeau credinţa începeau să trăiască bucuria revenirii lui Isus, văzând în fiecare eveniment semnele revenirii Sale. În acelaş timp, în societatea polietnică în care trăiau, se caracterizau printr-un spirit paşnic, ospitalier şi blând. Ei trăiau învăţăturile lor spirituale, mult mai bogate decât se crede, fapt pe care arheologicii noştri l-au demonstrat convingător în repetate rânduri, pe baza descoperirilor făcute după cel de-al Doilea Război Mondial. Documentele istorice atestă la nivelul lor o producţie redusă de arme şi, în general, lipsa spiritului de agresivitate şi a dorinţei de a se înfrupta din bunurile materiale ale vecinilor.

Te încearcă o senzaţie tulburătoare când stai în faţa celui de-al şaptelea templu de la Sarmizegetusa şi te întrebi de ce al şaptelea stâlp este culcat… Când vezi cum i-a folosit Domnul pe romani ca să pregătească un loc de refugiu, la nord de Danubiu, pentru creştinii persecutaţi de Diocleţian… Cum au fost creştinate pe rând marile popoare nomade, poposite de o parte şi de alta a Carpaţilor, de către oamenii Domnului adunaţi din Imperiu în fosta Dacie Romană. Este fascinant să vezi felul în care Dumnezeu s-a ocupat de tot acest proces de formare a poporului român, de parcă acesta ar fi apărut cu misiunea exactă de a le vorbi despre El popoarelor migratoare ce mărşăluiau prin Asia Centrală şi de Nord. Este uluitor să vezi cum aceştia veneau aici sălbatici şi plecau mai departe cunoscându-l pe Isus. Veneau cu sabia şi erau întâmpinaţi cu Evanghelia, cu speranţa revenirii lui Isus şi invitaţi să guste odihna Sabatului. Şi toate aceste lucruri le-a pregătit Domnul pas cu pas ca şi drumul lui Saul spre Damasc!

…Şi lucrurile nu se termină aici, căci rămâi mut de uimire văzând lupta creştinilor nord-dunăreni din primele secole împotriva ereziilor dezvoltate la Roma şi la Constantinopol. Rămâneau încrâncenaţi în liturghia apostolică, aşteptarea revenirii lui Isus şi păzirea poruncilor lui Dumnezeu.

Mă surprinde constatarea istoricului Vasile Pîrvan, care scria prin 1911 următoarele: „Se ştie însă când a fost înlocuit dies Solis cu dies dominicus (în limba vulgară dies dominica): în ultimii ani ai secolului al IV-lea, într-un edict din 17 April 392 se găseşte încă dies Solis); de la 27 August 399 înainte, nu mai găsim însă decât dies dominicus” (Codex Theodosianus, II, 8, 20)

„În popor, termenul s-a răspândit apoi treptat-treptat în cursul secolului al V-lea şi al Vl-lea. – Această creştinizare a sărbătorii săptămânale stă în legătură cu întreaga mişcare creştină împotriva păgânismului şi cu edictele imperiale….” (Contribuţii Epigrafice, V. Pîrvan).

Dacă până în secolele IV-V românii nici nu cunoşteau termenul de „duminică”, ce zi de odihnă aveau şi cum se numea ea?

Te întrebi serios de ce au fost obligaţi istoricii romani să şteargă numele de Dacia şi dac din lucrările lor şi ce a vrut să spună Eminescu în versurile Rugăciunea unui dac? După cum afirmă istoricul Mircea Păcurariu, ceva s-a întâmplat de nu găsim prezenţi la conciliile ecumenice delegaţi ai creştinilor de la nord de Dunăre. De ce nu s-au aliat ei cu restul creştinismului în plin fenomen apostazic?

La ce ţineau ei atât de mult, încât erau dispuşi să suporte marginalizarea cu toate consecinţele ei? De ce obişnuiau românii să întrebe: „Tu de ce Lege eşti?”, în timp ce creştinii ceilalţi întrebau: „Ce credinţă ai?” Nu întâmplător limba română este singura limbă de origine latină în care cuvântul relege (de unde provine religie) este substituit cu forma lege. A fi creştin pentru români însemna până nu demult a fi de lege şi nu de religie creştină.

Mi-aduc aminte din copilărie de frica ce-o simţeam când cei născuţi mai demult mă ameninţau cu „Fii cuminte că-ţi taie popa limba!”. De unde îşi avea legitimitatea această ameninţare şi ce legătură are ea cu creştinismul advent? Ce a însemnat perioada „boscorodirii” şi de ce îşi înjură românul „anafura”…? Cine i-a provocat pe bulgari să treacă la nord de Dunăre şi să distrugă erezia creştină? Şi ce însemna această erezie? De ce nu a procedat Bizanţul sau Roma ca şi în cazul celorlalte curente eretice? Ce ar fi fost creştinismul răsăritean fără invazia turcă? Şi de ce n-a transformat sultanul cele două principate româneşti în paşalâc turcesc? De ce l-au ucis pe Chiril Lucaris? Şi ce a însemnat Mişcarea Sabatariană de pe Valea Târnavelor pentru adventismul românesc?

Toate aceste întrebări sunt tot atâtea taine ale istoriei copiilor lui Dumnezeu, care, atunci când sunt descifrate, poartă în ele binecuvântare şi fascinaţie. Astfel înţelegem de unde venim şi încotro mergem. Cei ce înaintează în viitor poartă cu ei fascinaţia şi miracolul trecutului. Dacă Dumnezeu ne va îngădui, începând cu numărul viitor vom analiza mai în detaliu aceste ferestre ale trecutului. Iar eu te rog să te întrebi serios: Cine eşti? De unde vii? Şi cu ce scop mergi în direcţia aleasă?

Evanghelizarea popoarelor migratoare

Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul! Ferice de poporul pe care şi-l alege El de moştenire (Psalmi 33:22).

Ţinta şi misiunea creştinilor apostolici a fost împlinirea mandatului încredinţat lor de Domnul Isus, cât mai repede posibil. Din aceste considerente, Pavel nu avea odihnă iar apostolii au mers în misiune dispuşi să plătească preţul suprem. Împlinirea misiunii a devenit dominanta vieţii lor şi s-au răspândit în toate zările lumii cunoscute, astfel încât Pavel declara în Epistola către Coloseni 1:23: … Evanghelia pe care aţi auzit-o … a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer…

Istoricul Origenes spunea: Toma a mers să predice Parţilor, Matei a mers în Etiopia, Bartolomeu în vestul Indiei, Ioan în Asia, Andrei în Scythia, Petru în Pont, Galatia, Bithynia şi Capodokia, Paul a mers din Ierusalim până în Illyria (Origenes, Comentarii la Facerea, vol. III). În felul acesta au acoperit în mare parte lumea cunoscută, în vremea apostolică.

Dar Domnul avea în vedere si alte popoare, numite sălbatice, a căror mântuire o dorea cu aceeaşi dragoste. Şi mă refer în mod special la un grup de popoare, din regiunile nord-estice ale Asiei îndepărtate, care au năvălit peste Europa, începând cu secolul IV. Noi le cunoaştem în istorie ca popoarele migratoare. Dumnezeu s-a folosit de evenimentele istorice din Dacia pentru a facilita şi acestora condiţiile primirii creştinismului. Să amintim câteva:

Persecuţia lui Diocleţian a atras în fosta Dacie Romană o mulţime de familii creştine. Acestea au locuit împreună cu băştinaşii geto-daci, formând un popor majoritar creştin. Apăraţi de marele codru carpatic, ei trăiau simplu şi practic învăţătura creştină, în timpul săptămânii, iar în sabat la locul de rugăciune. Foloseau orice ocazie pentru a le vorbi oamenilor despre Isus, regele lor pe care Îl aşteptau să vină a doua oară. Curând după aşezarea lor în fosta Dacie Traiana, au început să curgă dinspre nord-est valurile popoarelor migratoare.

După venirea popoarelor migratoare, populaţia din nordul Dunării locuia liniştită, plătind tributul obişnuit în grâu, mei, vite etc. Barbarii migratori purtau războiul şi primeau din ce în ce mai mult credinţa în Hristos. Printre goţi şi huni, creştinul era liber să mărturisească credinţa sa. Era mai bine sub barbari decât în imperiu.

Istoricul Ştefan Meteş a scris: …pe de altă parte, migratorii barbari nu erau aşa de răi cum ne închipuim noi… Ei cereau un tribut ca să-şi ţină viaţa lor de războinici. Băştinaşii erau lăsaţi în pace să-şi ducă viaţa lor liniştită. Situaţia aceasta a favorizat răspândirea creştinismului printre popoarele barbare… (Istoria Bisericii, vol. 1, p. 7).

Mai întii au venit goţii pe la mijlocul veacului al III-lea. S-au aşezat printre strămoşii noştri, care le-au oferit Evanghelia drept răspuns la sabia lor întinsă. În secolul al IV-lea, goţii din Dacia aveau propriul lor episcop. Ulfila, un om învăţat, a făcut misiune printre ei peste 40 de ani. El a tradus Biblia în limba gotică.

În secolul al IV-lea, scriitorul roman Salvian ne spune: mulţi romani fug la goţi pentru a nu rămîne fără scut… căutând la barbari omenia romană, căci nu mai pot suporta neomenia barbară a romanilor. Astfel fraţii noştri (creştini) … ne părăsesc ca să se adăpostească la ei (Meteş Ştefan, Istoria neamului românesc, vol. I, Sibiu, 1922, pag. 49-50).

Dupa goţi au urmat hunii. În 375 e.n., i-au atacat pe goţi împingându-i spre vest şi s-au aşezat ei în teritoriile carpatice.

Istoricul C. Giurescu spune că Atila se autointitula biciul lui Dumnezeu. De unde cunoştea Atila pe Dumnezeu şi de ce dorea să pedepsească Roma? De unde cunoştea voinţa Domnului, dacă nu cunoscuse creştinismul? Şi dacă îl cunoscuse, unde s-a întâmplat asta? După cum spune istoricul Sozomen, aici, pe teritoriul străbunilor noştri au cunoscut hunii creştinismul (vezi Sozomen, Istoria Bisericească – Izvoarele Istoriei României, vol. 2, Bucureşti, 1970, pg. 225-229).

…Retorul Priscus a fost trimis de împăratul creştin Teodosie al II – lea, pe la anul 446, cu o solie la Atila, regele hunilor. El îl prezintă pe regele hun ca pe un conducător la curtea căruia se trăia bine; se vorbea latina şi era un om învăţat şi mult mai uman şi liniştit decât am crezut noi despre el. Creştinii prizonieri la huni erau uşor răscumpăraţi de fraţii lor… (O. Densuşianu, Istoria limbii Române, vol. II, Paris, pag. 318).

Au urmat apoi gepizii. În localitatea Vlaha de lângă Cluj, somnul de veacuri al gepizilor a fost tulburat de lucrările la autostrada Borş – Braşov. Descoperirile celor peste 200 de morminte de la Vlaha, precum şi celelalte descoperiri arheologice, vin în sprijinul mărturiilor lui Iordanes şi pot constitui argumente care pledează pentru primirea creştinismului de către gepizi de la strămoşii noştri daco-romani creştini.

După gepizi au urmat avarii. La sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, ţinut în anul 787, a luat parte şi un anume ‚Ursus, episcop al avariţilor’. Ursus ar fi deci un episcop român din veacul al VlII-lea, cel dintâi pe care îl înregistrează istoria… (Const. C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. 1, pag. 195).

Păstrând simplitatea apostolică în rit şi aşteptând revenirea lui Isus, strămoşii noştri au trăit alături de popoarele migratoare, văzând în fiecare năvălire barbară un semn al întoarcerii lui Hristos.

El a primit în cadrul şedinţelor de spiritism un proiect de construcţii al unui castel, care să îl aducă mai aproape de fiica sa. Acest castel s-a zidit în anii 1894-1896, planul fiind dat de spiritul Juliei B.P. Haşdeu prin medium B.P.Haşdeu, apoi desemnat arhitectonic de T. Dobrescu, construcţiunea de N. Angelescu (notiţele lui Haşdeu pe un manuscris spiritist).

În mare parte sunt câmpinean. De aceea am vizitat castelul şi am fost surprins de interesul turiştilor faţă de fenomenul spiritist. Cei mai mulţi doreau o iniţiere în comunicarea cu spiritele. Turiştii mai tineri vedeau aceasta drept o formă de divertisment. De ce acest interes crescând pentru lumea spiritelor?

Se pare că asistăm la o amploare a unui fenomen straniu, acela al sectarismului de nuanţă spiritistă care afectează capacitatea de a gândi logic, de a alege, dar şi capacitatea afectivă.

Tot mai mulţi sunt aceia care se alătură acestor mişcări care pun în evidenţă puterile opuse creştinismului sau încearcă convertirea celor interesaţi la forţe noi de nuanţă ocultă. Termeni ca magie neagră, magie albă, telepatie, vrăjitorie, exorcism, zodiac au devenit frecvenţi în limbajul de divertisment.

Acţiunea distrugătoare a spiritismului este descrisă clar în Biblie. Pericolul conlucrării cu forţele întunericului este descris ca mortal. De aceea Domnul a scos la iveală intenţia spiritelor rele şi metodele lor de amăgire. Scriitoarea americană Ellen G. White, inspirată de Dumnezeu, trage un semnal de alarmă pentru viitor:

… Semne îngrozitoare, cu un caracter supranatural se vor descoperi în curând în ceruri, ca dovadă a puterii făcătoare de minuni a demonilor. Duhuri de demoni vor merge la împăraţii pământului şi în lumea întreagă, pentru a-i întări în amăgire şi pentru a-i îndemna să se alieze cu Satana în lupta lui împotriva conducerii cerului. Prin aceste mijloace, vor fi amăgiţi deopotrivă conducătorii şi supuşii. Se vor ridica persoane care vor pretinde că sunt chiar hristoşi şi vor pretinde titlul şi închinarea care aparţin Răscumpărătorului lumii. Ei vor face minuni uimitoare de vindecare şi vor declara că au descoperiri din cer care vor contrazice mărturia Scripturilor.

Ca o încoronare a marii drame de amăgire, însuşi Satana va lua chipul lui Hristos. Marele amăgitor va face să se arate ca şi când Hristos ar fi venit a doua oară. În diferite părţi ale pământului, Satana se va prezenta, între oameni, ca o fiinţă maiestuoasă, de o strălucire orbitoare, care se aseamănă cu descrierea Fiului lui Dumnezeu, dată de Ioan în Apocalipsa 1:13-15. Slava care-l înconjoară nu este întrecută cu nimic de ceea ce ochii omeneşti au văzut vreodată. În văzduh răsună strigătul de biruinţă: „A venit Hristos! A venit Hristos!” Oamenii se aruncă la pământ în adorare înaintea lui, în timp ce el îşi ridică mâinile şi pronunţă asupra lor o binecuvântare, aşa cum Hristos îi binecuvânta pe ucenicii Săi când era pe pământ.

Glasul lui este plăcut, mieros şi melodios. Într-un ton amabil şi plin de simpatie, el prezintă unele dintre adevărurile cereşti pline de har, pe care Mântuitorul le-a rostit; vindecă bolile din popor şi apoi, în asemănarea caracterului lui Hristos pe care şi-a asumat-o, pretinde că a schimbat Sabatul în duminică şi porunceşte tuturor să sfinţească ziua pe care el a binecuvântat-o. El declară că aceia care stăruie să sfinţească ziua a şaptea hulesc numele lui, refuzând să asculte de îngerii trimişi la ei cu lumină şi adevăr. Aceasta este amăgirea cea mai puternică, aproape copleşitoare. Ca şi samaritenii care au fost amăgiţi de Simon Magul, mulţimile, de la cel mai mic până la cel mai mare, vor da atenţie acestor vrăjitorii, zicând: „Aceasta este ‘puterea cea mare a lui Dumnezeu’ (Fapte 8:10)”.

Dar poporul lui Dumnezeu nu va fi indus în eroare. Învăţăturile acestui hristos fals nu sunt în armonie cu Scripturile.

Cel mai important este faptul că lui Satana nu-i este îngăduit să contrafacă felul venirii lui Hristos. Numai aceia care au fost cercetători sârguincioşi ai Scripturilor şi care au primit dragostea de adevăr vor fi ocrotiţi de amăgirea puternică ce ia lumea în stăpânire. Prin mărturia dată de Biblie, aceştia îl vor depista pe amăgitor în prefăcătoria lui ( Ellen G. White, Tragedia Veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, p. 624 în original).

Un lucru este clar: Haşdeu nu a vorbit cu fiica lui, ci cu diavolul însuşi. Acesta l-a pus să zidească acest castel al ocultismului şi treptat l-a distrus. Dintr-un savant de renume mondial a ajuns un bărbat distrus şi topit după himere. Dacă eşti atras de un astfel de mediu, gândeşte-te încă o dată cu ce personaj din lumea de dincolo vei comunica. Căci vor veni hristoşi mincinoşi…