Raportul dintre tată şi fiu se regăseşte şi la nivelul relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Din păcate, mulţi înţeleg însă greşit această legătură. Dumnezeu este perceput ca fiind autoritar, dur şi sever. În plus, cine este împotriva Lui va fi pedepsit în modul cel mai aspru. Astfel, imaginea lui Dumnezeu în ochii oamenilor este înţeleasă greşit, iar lucrarea pe care Dumnezeu o face şi cea pe care omul o are de făcut este umbrită.

Pentru a clarifica lucrurile, Isus ne-a lăsat o poveste. O poveste care schiţează tabloul relaţiei dintre om şi Dumnezeu, inclusiv ceea ce face sau are de făcut fiecare dintre ei.

Un tată avea doi fii. Într-o zi, fiul cel mic s-a hotărât să plece de acasă. Voia o viaţă nouă. Fără monotonia, munca continuă, lipsa de împlinire şi de bucurie de acasă. Odată plecat, a început să trăiască după placul inimii lui. Un timp a fost fericit. La un moment dat însă şi-a dat seama că realitatea nu era deloc aşa cum şi-a imaginat-o. Mai ales atunci când banii primiţi de acasă, ca parte de moştenire, s-au terminat.

Situaţia dificilă în care a ajuns l-a convins să se întoarcă acasă. Se gândea că tatăl, în dragostea lui, îi va permite măcar să lucreze ca rob. Atitudinea acestuia a fost însă una mai mult decât impresionantă. Tatăl nu încetase niciun moment să-l aştepte. Şi la întoarcerea lui, s-a purtat cu el ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

În tot acest timp, fiul cel mare rămăsese acasă, sprijinindu-şi tatăl în toate treburile. Întoarcerea fratelui l-a uimit şi pe el. Atât de mult, încât toate sentimentele lui, bine ascunse până atunci, au ieşit la iveală. Atitudinea tatălui l-a uimit nespus. Nu se aştepta să se poarte astfel cu el. S-a considerat nedreptăţit şi a susţinut că tatăl a greşit în modul în care s-a comportat faţă de el şi faţă de fratele său.

Această poveste poate fi o oglindă a relaţiei dintre Dumnezeu Tatăl şi oameni. Nu e greu de observat diferenţa dintre cum vedem noi lucrurile uneori şi cum arată ele de fapt. Dumnezeu nu este un tiran, ci întotdeauna a arătat dragoste, disponibilitate şi răbdare faţă de fiecare dintre noi. De asemenea, noi am avut întotdeauna libertatea de gândire şi de acţiune dorită.

Unul dintre lucrurile care ies foarte bine în evidenţă din întâmplarea relatată este acela că tatăl îi iubea pe copiii săi indiferent de ceea ce făceau. Atitudinea copiilor a scos însă la iveală un lucru: dragostea copiilor faţă de tatăl lor… nu era la fel.

Plecarea fiului celui mic poate fi o dovadă a faptului că el nu preţuia tot ceea ce tatăl făcuse pentru el. Nici fratele mai mare, deşi a rămas acasă, nu era plin de sentimente mai calde. S-ar putea spune că acesta stătea acasă în aşteptarea unei posibile răsplătiri.

Sunt mulţi aceia care nu găsesc nimic la Dumnezeu care i-ar putea atrage în vreun fel, sau rămân „credincioşi” în mod formal, în aşteptarea anumitor beneficii. Problema unor astfel de oameni este aceea că nu-L cunosc cu adevărat pe Dumnezeu şi în concluzie nici nu Îl iubesc. Ei nu ştiu că cea mai mare poruncă pe care Dumnezeu i-a dat-o omului este: Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta (Marcu 12:30). Aceasta este cea mai mare dorinţă a inimii Lui.

De fapt, nimic nu este mai important pentru un creştin ca dragostea faţă de Dumnezeu. Din momentul conştientizării ei, activităţile lui vor fi altele, atitudinea lui va fi alta, dorinţa de întâlnire cu Tatăl îl va face să aştepte veşnicia şi să se pregătească pentru ea. Va spune tuturor despre Tatăl său şi Îl va iubi atât de mult, încât comunicarea dintre el şi Tatăl va fi una foarte strânsă. Practic, nu va mai face nimic fără El.

Şi pentru că nu poţi iubi pe cineva pe care nu-l cunoşti, cunoaşterea va conduce la o mai mare conştientizare a puterii lui Dumnezeu. Şi constatarea acestui fapt ar trebui, în mod normal, să atragă după sine ceea ce ar putea fi numit: predare. Predarea în mâna Lui a fiecărei activităţi pe care o ai de făcut. Mai mult decât atât, nu vei mai face nimic din ce L-ar întrista, ci fie că mănânci, fie că bei, fie că vei face orice altceva, vei face totul spre slava Tatălui (1 Corinteni 10:31, adaptat).

Singura responsabilitate amintită în dreptul omului, la nivelul contractului încheiat cu Dumnezeu, este dragostea. Un lucru atât de simplu şi de benefic. Iubirea îl va schimba pe fiu şi îl va face să se asemene din ce în ce mai mult cu Tatăl. În plus, nu poate fi concepută veşnicia fără iubirea celor prezenţi acolo pentru Cel care i-a creat şi mântuit.

Ce are omul de făcut? Dacă vrea să ajungă în cer lângă Tatăl, atunci trebuie să-L iubească. Iubire necondiţionată contra iubire necondiţionată. Aceasta este legea contractului dintre om şi Dumnezeu.

Pentru multe decenii, în atletism a existat o ţintă despre care nimeni nu credea că va putea fi atinsă vreodată: parcurgerea a 100 m în mai puţin de 10,3 secunde. Foarte mulţi credeau că acest timp este imposibil de realizat în condiţii normale. Cu toate acestea, Percy Williams, din Canada, a reuşit să-l realizeze, la data de 9 august 1930. La doi ani după acesta, trei atleţi au reuşit acest timp, iar peste alţi patru ani, încă patru atleţi au atins acest record. După cinci ani, recordul a fost doborât de Jesse Owens, din Statele Unite, cu 10,2 secunde. Reţeta succesului pentru toţi cei care au doborât recorduri a fost aceea de a ţinti întotdeauna către un vârf mai înalt decât cel atins anterior, pentru că cine ţinteşte doar către vechiul record, niciodată nu îl va putea depăşi.

Marea problemă a celor mai mulţi este că nu au un vârf ca reper. Singura lor culme sunt ei, fără să aibă un reper obiectiv. Astfel că fiecare îşi are dreptatea proprie, adevărul propriu, frumuseţea proprie, logica proprie, standardul moral propriu, gustul propriu etc. Neavând un reper comun, oamenii intră în conflict şi nu reuşesc să se mai armonizeze.

Mai mult decât atât, viaţa unui om fără un reper din exterior este la fel ca iedera care creşte pe faţada caselor şi, dacă nu este îngrijită, se extinde fără limită. Sunt mulţi oameni care caută fericirea, succesul şi adevărul, umblând după propriile legi şi făcând ceea ce propriul cuget le dictează. Însă aceasta înseamnă o creştere la întâmplare, care duce mai degrabă spre haos decât la descoperirea adevăratelor valori.

Dacă vei vrea să descoperi realitatea prin propria experienţă, creându-ţi propriile valori, nu înseamnă decât că vei vrea să te predai în mod deliberat în mâinile lui Satana pentru ca el să-ţi transmită valorile sale.

Cine nu are un reper transcendental nu va reuşi niciodată să urce până în vârf, ci va coborî. Fii un alpinist! Însă pe un munte cu vârf!

În vremea lui Noe, vreme cu care Domnul Hristos compară timpul sfârşitului, doritorii au putut intra în arcă cât timp uşa a fost deschisă. Din momentul în care ea s-a închis, acest lucru a devenit imposibil. Trecerea pragului reprezenta un act de credinţă pentru că nu se vedea niciun nor la orizont. Şi unii au ales să se încreadă în cuvântul lui Dumnezeu şi să intre, iar alţii în cerul senin şi să rămână afară. Lucrul acesta pune în evidenţă două atitudini generale care vor putea fi observate şi în zilele din urmă.  Există mulţi creştini foarte liniştiţi, care deşi nu o spun, nu cred prea mult în profeţiile cu privire la criza finală şi nici chiar în viaţa veşnică. Aceştia nu  iau o atitudine radicală de partea lui Dumnezeu, aşteptând ca realitatea să le demonstreze că într-adevăr este adevărat ceea ce au auzit. Astfel de oameni ar putea fi numiţi creştini-atei. Însă în momentul confruntării cu realitatea şi al unei alegeri puţin forţate de împrejurări, s-ar putea să fie prea târziu pentru ei. Mântuirea este primită prin credinţă.

Cine nu conştientizează cu adevărat ce implică  timpul sfârşitului şi nu se pregăteşte în acest sens, în momentul în care se va confrunta cu realitatea şi nu va mai avea un timp de pregătire, va fi doborât cu siguranţă. Cine nu se pregăteşte pentru Împărăţia lui Dumnezeu de-acum, pe baza credinţei, şi aşteaptă ca realitatea să îi demonstreze că există cu adevărat, va fi nevoit să descopere că e prea târziu să mai poată face ceva.

Cu cât gradul de dezvoltare al unei societăţi este mai ridicat, cu atât tot mai multă lume tinde spre acea societate. Acest fapt se datorează stilului de viaţă imprimat de către societatea respectivă, stil care prinde foarte bine, prin împlinirea şi satisfacerea acelor plăceri mai mult sau mai puţin bune. Confortul, siguranţa şi independenţa sunt printre primele aspecte ale societăţii moderne care au impresionat şi au atras tot mai multă lume.

Dintotdeauna, viaţa omului a fost formată din mai multe domenii distincte, însă, în mod accentuat în perioada recentă, acestea tind să fie văzute ca independente unul de celălalt. Pot fi luate ca exemplu cariera sau serviciul, familia, domeniul financiar, hobby-urile şi, undeva printre altele, viaţa religioasă. În mod inevitabil, fiecare domeniu are o anumită prioritate în viaţa omului. Unele au un loc foarte important, altele mai puţin. Priorităţile din viaţa omului sunt cele care determină calitatea vieţii sale. Dacă pe primul plan se află hobby-urile, celelalte domenii vor fi afectate şi se va crea în timp un gol care va cere foarte multă energie pentru a fi suportat sau rezolvat. Aceeaşi situaţie apare şi când lipseşte unul din domenii. O viaţă echilibrată necesită acordarea unei importanţe adecvate fiecărui domeniu şi prezenţa tuturor acestora.

Ceea ce este cel mai trist este că domeniul care are de-a face cu toate aspectele vieţii şi care a suferit decăderea cea mai mare în ceea ce priveşte prioritatea este religia. Obiceiul ca oamenii să se preocupe de domeniul spiritual la Paşte şi la Crăciun este foarte bine cunoscut şi foarte răspândit. Însă, întrebările care trebuie lămurite sunt: La ce îmi foloseşte religia? De ce este nevoie ca ea să fie o parte importantă din viaţa mea? Cum îmi influenţează viaţa? Ce face Dumnezeu în viaţa mea? Ce beneficii îmi aduce închinarea? Fără un răspuns concret şi raţional, orice formă de religie aduce după sine în mod absolut un formalism lipsit de eficienţă.

Sunt câteva aspecte ale vieţii, care arată că viaţa trăită fără Dumnezeu este doar fatalism:

1. De mii de ani, ciclul vieţii omului – în care el se naşte, trăieşte şi apoi moare – s-a repetat de atât de multe ori încât se pare că ne aflăm într-o lume absurdă. Viaţa, fără nimic după ea, este cel mai absurd lucru, indiferent cum ai trăit-o. Astfel, speranţa şi scopul pe care religia îl prezintă cu privire la viaţă oferă o altă perspectivă şi un alt stil de viaţă.
2. Secolul XXI, denumit şi secolul vitezei, scoate în evidenţă un alt aspect important. Indiferent de poziţia socială, de gradul de intelectualitate sau de orice alt criteriu de clasificare, în orice moment omul este predispus accidentelor, dezastrelor naturale, îmbolnăvirii şi oricărui alt pericol. Uneori reuşeşte să se apere singur, alteori nu are niciun fel de putere. Mulţi au denumit aceasta „soartă” sau „noroc”, însă o persoană raţională îşi va da seama de faptul că, dacă oamenii ar trebui să stea la mâna întâmplării şi a sorţii, viaţa ar fi foarte absurdă. Însă religia oferă logica şi sensul necesar pentru ca viaţa să capete valoare – nimic nu este la întâmplare, Dumnezeu are totul sub control şi întotdeauna acţionează spre binele oamenilor.
3. Un lucru de asemenea foarte important este cum să îţi trăieşti viaţa. Sunt foarte multe idei, principii şi stiluri care sunt promovate de societate, însă nimeni nu garantează succesul deplin. Lumea a devenit disperată după fericire şi au fost inventate tot felul de metode şi de practici pentru a atinge fericirea, dar se pare că nefericirea predomină.

Drogurile, sexul, banii, luxul, puterea, mâncarea, tehnologia, toate acestea sunt promovate ca fiind surse ale fericirii. Însă, odată cu răspândirea lor, se pare că lumea este şi mai nefericită. Astfel, ajungem să ne întrebăm: Suntem sortiţi să trăim o viaţă la întâmplare, în care fericirea este relativă? Trebuie să ne zbatem singuri pentru a descoperi cu adevărat care este realitatea şi care sunt soluţiile pentru a deveni fericiţi? Ei bine, şi în această problemă religia este cea care oferă soluţia prin faptul că Dumnezeu este Cel care a creat realitatea şi cunoaşte cel mai bine nevoile şi legile de funcţionare. Astfel, pentru a avea o copilărie fericită, o prietenie frumoasă, o familie împlinită, succes în carieră, distracţie deplină şi multe alte lucruri, Dumnezeu a lăsat legi şi principii care sunt un ghid pentru om. El ne-a dat adevărul despre fericire. Nu trebuie uitat faptul că întreaga realitate a vieţii a fost construită de către Dumnezeu, şi El cunoaşte fiecare aspect. Principiul pe care Dumnezeu îl recomandă omului este să trăiască viaţa din belşug prin prisma legilor Sale.

Aceste 3 argumente sunt suficiente pentru ca religia să reprezinte domeniul principal al vieţii omului, iar toate celelalte domenii să fie trăite prin prisma religiei. Iar sfatul lui Pavel către Galateni – „Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu se lasă batjocorit” – prezintă un adevăr mai mult decât important: atunci când Dumnezeu este tratat ca fiind second-hand, consecinţele vor fi pe măsură.