Avem marea bucurie de a fi primit la Grădinile Harului un teren suplimentar pentru câteva straturi de poezie, în plus. Mii de mulţumiri celor care au avut curajul şi voinţa de a lua o asemenea decizie!

Am vorbit în numerele trecute despre ce este şi ce nu este poezia, spunând câte ceva  despre metaforă. Consider că aceste lucruri sunt esenţiale în ceea ce priveşte esenţa şi calitatea actului creator numit poezie. În acest număr, aş vrea să fac referire la una dintre calităţile fundamentale ale discursului poetic numit poesis: frumuseţea textului poetic.

Cei din vechime atribuiau artei, în general, şi poeziei, în special, trei funcţii obligatorii: poesis, mimesis şi catharsis. Ne vom ocupa succint de prima dintre ele. Poesis este calitatea unui text de a transmite o emoţie, cu subînţelesul că această emoţie trebuie să fie frumoasă. În realitate, nu toate emoţiile transmise de poezie sunt agreabile şi plăcute, dar nu a fost găsit un alt cuvânt mai potrivit pentru a defini acest aspect de principiu al versului de calitate.

Cu alte cuvinte, numim poezie un text care ne impresionează, care ne creează un sentiment de noutate şi prospeţime, impresia de lucru autentic şi valoros. Emoţia declanşată este în cea mai mare măsură efectul unei imagini poetice pe care poezia o realizează, folosind cuvintele de calitate, numite în numărul trecut al revistei noastre metaforă.  Din această perspectivă, ea este un fel de tablou realizat cu ajutorul metaforelor.

Poetul autentic nu face eforturi deosebite pentru a găsi cuvinte încărcate de emoţie. Este adevărat că aceste cuvinte constituie materialul său de bază, dar munca lui cea mai grea este aceea de a face ca aceste metafore să exprime cât mai clar ideea dorită. El este în luptă cu ambiguitatea şi cu umbrele pe care cuvintele le lasă peste lucrurile cu care se învecinează. Poesis-ul despre care vreau să vă spun este ca un fel de armonie internă a textului. Acest detaliu al poeziei nu este neapărat rodul unei anumite tehnici, ci mai degrabă abilitatea şi talentul autorului de a se exprima poetic. Fiecare creator de poezie realizează în felul său caracteristic imaginea poetică prin care ne încântă. Această încântare este mai întâi în mintea şi în sufletul poetului, iar, de îndată ce el a scris textul, starea de înălţare sufletească ni se transmite şi nouă, cititorilor şi consumatorilor de poezie.

Voi exemplifica această ultrascurtă teorie a frumosului artistic în poezie, folosind următoarele exemple scrise de: Genia Viziru şi Filo Perett.

Nu-s braţe

de Genia Viziru

Nu-s braţe să ne-arunce-n scăldătoare,
nici versuri mute care să şoptească,
nu-s zâmbete decât în depărtare,
nu-s oameni care ştiu să mai iubească.

Nu-s aripi care bat curgând prin soare,
nu-s palme care-ating să încălzească,
nici stele care uită cum se moare,
nu-s oameni care ştiu să mai iubească.

Nu-s vise care pot dansa pe mare,
nici ape care vor să-ncetinească,
nu-s călăreţi care să stea călare,
nu-s oameni care ştiu să mai iubească.

Nu-s cântăreţi decât cu voci bizare,
nu-s frunze care din noroi să crească,
nici rugăciuni mergând prin osanale,
nu-s oameni care ştiu să mai iubească.

GENIA VIZIRU, ai reuşit să ne transmiţi simţământul de penurie, criză şi insuficienţă, prin repetarea frazei: nu-s oameni care ştiu să mai iubească. Te referi la neputinciosul de la Betesda, care nu avea pe nimeni care să îl ajute să fie primul, atunci când se tulburau apele, ca să ne faci conştienţi de tristeţea acestei constatări, pe care o facem şi noi adesea. Apoi ne vorbeşti despre versurile care nu sunt dispuse să ne şoptească vorbe care să ne facă să ne simţim un pic mai bine. Ne mai aminteşti de zâmbetele lipsă care se ţin departe de noi, aşa că nu ne putem bucura de ele. În concluzie, spui tu, nu mai sunt oameni care ştiu să mai iubească. Aici afirmi un adevăr evident şi stânjenitor: Dragostea este o ştiinţă uitată. Dacă este bazată pe cunoştinţe, acestea trebuie învăţate, deprinse şi practicate. Dacă este uitată, atunci ne facem vinovaţi de neglijenţă şi lehamite intenţionată.

Te mai plângi în acest bocet discret că nu mai sunt palme catifelate care să ne transmită căldură prin atingere delicată şi binevoitoare. Apoi te lamentezi de lipsa viselor flotante asemenea valurilor mării care prin du-te-vino-ul lor ne-ar putea sugera abundenţa şi chiar veşnicia iubirii care ne lipseşte. Mai sesizezi că apele nu mai au răbdarea şi calmul prin care să ni se redea liniştea de care avem aşa de mare nevoie. Nu pot enumera aici toate lipsurile pe care le constaţi, deşi ar merita alcătuită o asemenea listă de călăreţi, cântăreţi, frunze şi rugăciuni. Ceea ce este important este că, prin toate aceste metafore, ne faci să simţim durerea pricinuită de lipsa oamenilor în stare să iubească şi să se facă vrednici de a fi iubiţi. Următoarea poezie este un bonus pe care ni-l oferi. Nu am spaţiu să mai comentez. Fiecare să găsească fiorul pus anume pentru a ne face viaţa mai prevăzătoare şi înţeleaptă. Atenţie! S-ar putea să daţi şi peste puţină ironie bine temperată.

Mulţumim, Genia Viziru, şi felicitări!

Ieftinire

de Genia Viziru

Ne plouă cu mirări
şi râsete de sfinţi
Când sus,
în spatele porţilor de aur,
li se plimbă şoapta îndrăzneaţă:
“El, da! El, nu!”
Şi tot aşa…

Ne plouă cu tăcere
şi umbre de apus
Când jos,
în vitrinele cafenelelor,
rugile ascultă sentinţele nepăsătoare:
“Tu, da! Tu, nu!”
Şi n-au ce face..

Dar nu vă întristaţi,
păcătoşi,
postul vesteşte ieftinirea
şi idolii de tarabă vor egala
preţul mântuirii.

Ne plouă,
ne tot plouă cu mirări
şi râsete de sfinţi…

FILO PERETT, ai adus un strop de primăvară autentică în Grădinile Harului cu acest liliac ceresc. Hai să citim, şi apoi să vedem cum şi de ce ne faci zilele mai parfumate şi mai senine.

Liliac nepământean

de Filo Perett

Primăvara, când liliacul înfloreşte,
un dor neîmplinit, pe firul amintirilor mă poartă,
în zilele copilăriei, când am dorit
să am un liliac la poartă.
Parfumul alb de liliac, cu flori bătute,
era un fel de elixir
ce-nviora speranţe vestejite.
Când faţa mi-o îngropam în liliacul mov,
mă cuprindeau adânci fiori
de parcă m-ar fi sărutat un milion de guri.
Deşi nu cred defel în soartă,
nu ştiu de ce, atunci când mi-am dorit,
nu am avut un liliac la poartă.
De-atunci am pribegit prin alte părţi;
n-am mai avut nici curte
şi am rămas si fără porţi.
Acum, chiar dacă mâinile sunt obosite,
nu pot uita dorul dintâi.
Aş vrea să am un liliac măcar la căpătâi.
Curând va veni o zi,
când un parfum de liliac nepământean,
din somnul cel adânc mă va trezi.
Voi locui atunci în casa mea adevărată,
iar dorul meu neîmplinit din nou va înverzi
şi voi avea mereu un liliac la poartă.

Parcă vedem tabloul copilăriei tale, ca şi a noastre, marcate de nevoi şi sărăcie, în care nu am avut un liliac alb sau violet la poartă. Parfumul alb de liliac bătut este un detaliu de efect, când, atribuind parfumului culoarea liliacului, realizezi un detaliu de mare forţă şi sensibilitate. Iar cât despre imaginea sărutului cu un milion de guri oferit de liliacul mov, ce să mai spun… Descrii apoi marea hoinăreală prin lumea în care nici cel puţin nu mai avem porţi, darămite câte un liliac privat.

Presupui că măcar la căpătâiul patului de pulbere să-ţi străjuiască un fir de liliac, nu mai contează de ce culoare, pentru ca la înviere să te trezeşti învăluit în parfumul lui. Speri că acea zi să fie în aprilie sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Te mângâi cu gândul că măcar acolo să ai parte de răcoarea albă a unui milion de săruturi liliachii. Aceasta este poezia poeziei, îmbinare măiestrită de culori şi parfumuri autentice, simple, naturale şi accesibile.

Ca o gâză

de Filo Perett

Pe vârful unei ramuri înflorite,
se căţăra în linişte, o gâză mică -
cu aripi de smarald şi cu argint tivite,
în legănarea vântului, fără să-i fie frică.
Nu bănuia, că doar peste o clipă,
un cioc flămând urma s-o facă neştiută,
lăsând în urmă, doar o fărâmă
dintr-o aripă.
Un gând ciudat, venit în zbor neliniştit,
mi-a îndreptat privirea către paşii mei,
cu duh din ce în ce mai potolit.
Vedeam cum ciocul timpului, o pasăre ursuză,
sufla cu-nverşunare, să-mi risipească zilele,
întocmai ca pe-o spuză.
M-am simţit atunci, ce-i drept, puţin mai mare,
la fel ca şi o gâză.

O fărâmă dintr-o aripă poate deveni un simbol de mare forţă, dacă este să socotim că zborul unei vietăţi libere şi fericite a devenit dintr-odată mai puţin decât o amintire. Imaginea luptei pentru supravieţuire şi vulnerabilitatea fiinţei umane este ilustrată magistral de clipul răpirii unei gâze mici de pe vârful înflorit al unui ram de mai. Simţim efectiv fiorii marii treceri contemplând dansul vieţii şi al morţii din lumea celor care nu cuvântă.

Grădinile Harului rămân deschise zi şi noapte.

Trimiteţi versuri să primenim straturile lună de lună. Scrieţi fără grabă, reveniţi cu folos, insistaţi pe detalii, daţi lumină şi căldură ansamblului, faceţi umbrele să dea răcoare şi puneţi suflet în fiecare cuvânt să ne putem bucura cu toţii.

Al vostru, Izbuc.

Ultimele două secole au adus asupra populaţiei pământului schimbări majore în privinţa percepţiei de sine: n-a existat niciodată o acumulare de informaţie vizuală mai mare ca acum. Peste tot unde întorci privirea, ochii se umplu de imagini ale corpului omenesc: reviste, afişe, postere. Pielea este un magnet al publicităţii, care arată tot mai mult şi în linii tot mai atrăgătoare. Iată de ce oglinda ne devine, în fiecare zi, icoană sau obiect de tortură, fie că este în baia personală, în poşetă sau în vitrinele magazinelor de pretutindeni. Şi, deşi femeile sunt mai preocupate de aspectul fizic decât bărbaţii, mania aparenţei nu iartă nici sexul puternic.

Veţi spune: desigur, a te îngriji de aspectul fizic este firesc şi indicat. Dar unde este delimitarea extremelor? Unde începe Frumuseţea să ne joace feste, urâţindu-ne sufletele?

Puţină istorie

În Grecia Antică, idealul estetic era asociat calităţilor sufleteşti. Oracolul din Delfi, la întrebarea referitoare la criteriul de apreciere a frumuseţii, a răspuns: „Cel mai drept e cel mai frumos.” Aşadar, dreptatea era una dintre calităţile asociate omului frumos.

În timp, concepţia despre simetrie şi proporţie s-a modificat. Corpul a început să fie privit ca o parte detaşată a sinelui, descoperirile secolului XX permiţând modificări şi îngrijiri neîntâlnite până atunci. Femeile au început să conşientizeze că pot lucra asupra propriului corp, schimbându-i forma sau măsurile.

Apărută în spitalele militare, introdusă în 1919 în Franţa de doctorul Raymond Passot, chirurgia estetică s-a dezvoltat rapid. Liftingul, eliminarea ridurilor din jurul ochilor, netezirea frunţii, a pielii gâtului, a pleoapelor, chirurgia sânilor, a abdomenului au devenit posibile într-un cabinet medical.

Motive

Dar care e motivul real pentru care o persoană îşi doreşte să arate bine din punct de vedere fizic? Doctorul Ardeshir Vahidi, specialist în chirurgie plastică şi microchirurgie reconstructivă la Spitalul de Urgenţă Floreasca, numeşte ca motiv principal forma informaţională. Cu alte cuvinte, mărimea şi forma anumitor părţi ale corpului uman transmit semnale percepute de sexul opus. Linia corpului comportă informaţie şi, tocmai de aceea, cu cât ochii, sprâncenele, fruntea, buzele, sânii, talia sunt mai aproape de standardele impuse de societatea în care trăim, cu atât semnalele transmise de femeie sunt mai puternice. Ambele sexe sunt afectate şi influenţate de propriul corp, dar şi de semnalele primite din partea celorlalţi. În ceea ce priveşte femeile, specialiştii explică: dacă semnalele corpului unei femei nu sunt suficient de puternice pentru a fi recepţionate de bărbaţi sau sunt alte femei care atrag mai multe priviri, atunci femeia consideră că are o problemă, iar una dintre căile de rezolvare este chirurgia estetică.

O viziune sănătoasă asupra frumuseţii

E sfârşit de an şi poate îţi pui întrebări legate de cât de multe ai realizat în anul care a trecut. Dacă nu ştiai până acum, află că reuşita actiunilor tale depinde în foarte mare măsură de gradul de încredere pe care o ai în tine. Dumnezeu creează oameni plini de potenţial. Iar când aspectul fizic te nemulţumeşte, aminteşte-ţi următoarele:

1. Priveşte-te în oglindă şi zâmbeşte! Conştientizează-ţi punctele forte. E temă pentru 2010!

2. Ascultă şi complimentele, nu doar criticile.

3. Adoptă un stil de viaţă sănătos: o dietă echilibrată, exerciţiu regulat, consum de apă, odihnă la ore potrivite. Cunoşti multe din aceste principii, e cazul să le pui în aplicare! Nivelul de încredere de sine va creşte simţitor.

4. Când te copleşesc imaginile ideale difuzate la televizor sau aduse privirii prin intermediul revistelor, dă o fugă în natură. Mai puţin concentrat asupra ta şi mai mult asupra lucrării lui Dumnezeu, vei reuşi să evaluezi corect realitatea şi să te intereseze mai puţin frumuseţea fizică şi acceptarea din partea celorlalţi.

5. Roagă-te! Atunci când te cuprinde simţământul nimicniciei, gândeşte-te la naşterea lui Iisus Hristos, într-o iesle, pentru tine.

Începe noul an cu mai multă încredere. Iar până la următorul articol, îţi dau următoarea temă la care să meditezi: „Promisiunile mele realiste pentru noul an.” Spor la treabă şi…„La Mulţi Ani!”

Frumuseţea fizică

Când vorbim despre frumuseţe, gândul ne duce la frumuseţea fizică. Puţine sunt cazurile, deşi nu acesta este idealul, când prietenia dintre o fată şi un băiat face ca fata “să înflorească” zi după zi, chiar dacă peste ea anii au lăsat urme în trecerea lor.

De cele mai multe ori am văzut opusul: fete care au mare grijă de modul în care arată (uneori cu sacrificii mari) până se căsătoresc, iar apoi ascund cântarul şi ridică oglinda tot mai sus pentru a se vedea doar capul. Să ajungi la 50 de ani şi să arăţi ca la 35 e mare lucru! Ştiu că în mai mult de jumătate din cazuri acest lucru este realizabil, dar nu înţeleg de ce nu se vrea.

Pentru a evita dezamăgirea, nu trebuie să fie frumuseţea fizică criteriul principal al acestei alegeri. Ca să fii dezamăgit, mai întâi trebuie să te amăgeşti. Oricât de frumoasă ar fi fata, nu trebuie să uiţi că e totuşi carne şi oase. Şi ea are o respiraţie mai puţin plăcută dimineaţa şi… da, poate chiar sforăie sau vorbeşte în somn, printre altele… Oricum ar fi această frumuseţe, nu uita că… e trecătoare!

Frumuseţea caracterului

Mai putem vorbi şi de o frumuseţe a caracterului descrisă atât de plastic în paginile Bibliei: “Multe fete au o purtare aleasă, dar tu le întreci pe toate.”(Prov 31:29).

În timpul facultăţii, femeia de serviciu îmi povestea despre tiparul tinerelor studente. În primul an, în general, tânăra păstrează respectul şi bunul simţ învăţate acasă, dar odată aflându-se liberă, cu distracţii care se îngrămădesc, frecventarea discotecilor şi a cluburilor, debarasarea de inhibiţiile avute şi ignorarea sfatului părintesc schimbă puţin câte puţin modul de raportare şi de comportament. Ajunge astfel în anii 3 – 4 o tânără care diferă total de fata din primul an de facultate.

Poate că multe fete nu merg prin discoteci sau cluburi (şi nu mă refer la cluburile de gătit sau cele de sănătate), dar au alte modalităţi de petrecere a timpului liber şi prietenii nepotrivite, iar acea purtare frumoasă dispare.

Frumuseţea caracterului creşte odată cu noi!

Şi aşa am ajuns şi la credinţă! Nu avem un “credinţometru”, însă putem măsura la fel de fidel credinţa privind la lucrurile mici. Niciodată un băiat nu îşi va pune prietena să mute munţii pentru a vedea dacă e o fată credincioasă, ci va analiza aspectele aparent minore din viaţa ei. Am spus “va analiza” şi nu “va testa”, pentru că nu mi se pare corect să ispitesc pe cineva. Ispititorul este altul, dar ştiu că Dumnezeu la timpul potrivit mă va ajuta să văd ceea ce trebuie.

Să se îmbrace frumos şi decent, să vorbească respectuos, să meargă la biserică şi, de ce nu, să se implice în lucrul cu copiii sau cu tinerii, să studieze Biblia şi multe altele la fel de mici vor fi mai importante decât faptul că a plecat cine ştie pe unde, odată în misiune.

Poate că te întrebi în legătură cu “credincioasă poate să se facă”. E adevărat? Uneori da. Dar o prietenie poate schimba doar temporar relaţia cu Dumnezeu, mai mult sau mai puţin de ochii celuilalt. Tocmai de aceea este atât de necesar sfatul celor cu experienţă, în cel mai bun caz al părinţilor credincioşi.

Dar pentru aceasta, trebuie să fie…o fată de casă. Nu puţine sunt fetele care, pentru că sunt la studii, ajung acasă de câteva ori pe an. Uneori sunt motive obiective (distanţa, timpul, banii), dar acasă e un loc special. Se spune că: “Tată nu e cel care te-a făcut, ci acela care te creşte!”. Dar dacă vorbim despre acasă, acest proverb nu este valabil. Acasă nu e locul unde neapărat mă simt bine, ci locul în care am crescut, unde am responsabilităţi şi privilegii, amintiri plăcute şi prieteni dragi.

De multe ori, din dorinţa de a fi fată de oraş, tânăra nu mai dă pe la casa de la ţară. Dacă vrei să fii o fată de casă, nu ocoli casa părintească oriunde s-ar afla. În mod normal, acolo ar trebui să înveţi cum să îţi îndeplineşti îndatoririle casnice, care vor fi extrem de importante în fericirea ta şi a familiei tale.

Cum aş alege sa fie prietena mea: frumoasă, credincioasă sau…fată de casă? Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu mă pune să aleg una sau două din trei, ci El mi le va da pe toate. Şi sunt mai mult de trei!