John fusese crescut într-un cămin creştin, dar în inima lui, el nu avea certitudinea că era un copil al lui Dumnezeu. El era un fiu de pastor, dar nu ştia că păcatele sale sunt iertate. El încerca din greu să fie bun, dar de foarte multe ori dădea greş. El invidia asigurarea liniştită a prietenilor lui moravi, care credeau făgăduinţele şi ştiau că erau primiţi de Dumnezeu.

În dimineaţa zilei de 24 mai 1738, John Wesley s-a rugat în mod serios pentru credinţă spre a crede că Dumnezeu l-a primit. Apoi, a deschis Biblia şi a citit: „Prin cari El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeeşti” (2 Petru 1,4). El trebuia să creadă că făgăduinţele acelea erau pentru el. Răsfoind în continuare Biblia, a deschis-o la textul: „Tu nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 12,34).

Toată ziua aceea Dumnezeu a continuat să-i vorbească lui John. În timpul după-amiezii, un imn de slavă cântat de cor a atins inima lui prin cuvintele din Psalmi 130,7: „Israele, pune-ţi nădejdea în Domnul, căci la Domnul este îndurare şi la El este belşug de răscumpărare”. În acea seară, John a luat parte la o adunare, unde cineva a citit un articol de Martin Luther despre îndreptăţirea prin credinţă. El spunea cum suntem mântuiţi, nu prin ceea ce facem, ci prin ceea ce Hristos a făcut pentru noi.

„Cam pe la ora nouă fără un sfert, în timp ce descria schimbarea pe care Dumnezeu o lucrează în inimă prin credinţa în Hristos, am simţit inima mea ciudat de încălzită”, a scris John Wesley despre acea seară. „Am simţit că m-am încrezut în Hristos, numai în Hristos pentru mântuire; şi mi s-a dat o asigurare că El a îndepărtat păcatele mele, chiar ale mele, şi m-a salvat pe mine de legea păcatului şi a morţii”.
Aceasta era ca şi cum o mare povară a fost luată de pe umerii lui. Ce bucurie, să fi e sigur că era un copil al lui Dumnezeu!

Tu ai această asigurare astăzi? Poţi să cânţi cu bucurie „Ce fericire am pe Isus? Asta mă face aşa voios”? Eşti tu sigur că Dumnezeu te iubeşte şi că El ţi-a iertat păcatele? Dacă nu, du-te chiar acum la Isus şi cere de la El acea pace. El te iubeşte! El a murit pentru tine. Cu siguranţă că El te va primi, pentru că El a făgăduit: „Pe cel ce vine la mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6,37).

„Ve

„Cine-ar fi bănuit că un studiu aprofundat al Bibliei îmi va modela caracterul? Că va face atâtea transformări benefice care se vor reflecta atât asupra mea, dar şi asupra celor dragi mie? BIBLIA! Acea carte pe care am încercat de-atâtea ori s-o deschid şi să pătrund în tainele ei, dar fără niciun succes.” M.M.

Am cunoscut multe persoane în drumeţiile vieţii mele, dar când în calea mea am întâlnit-o pe Mari, mi-am zis: compania ei îmi va fi binecuvântare în călătoria mea de-acum încolo. Am auzit multe despre ea, despre sufletul ei deosebit şi despre suferinţa ei, dar până nu am cunoscut-o personal, nu am realizat cât de minunată poate fi. Este o mamă cu o inimă tânără, veselă, iubitoare, sinceră şi prietenoasă.

De-a lungul vieţii, de când ne naştem şi până murim, trecem prin numeroase transformări. Creştem cu fiecare zi, învăţăm din fiecare experienţă bună sau rea, cunoaştem şi ne dezvoltăm caracterul, ne împrietenim, dezvoltăm relaţii care au impact asupra noastră. Mari a descoperit însă, că cel mai puternic impact în viaţa unui om îl poate avea cunoaşterea tainelor Bibliei şi a Autorului ei.

La început lucrurile nu au stat însă deloc aşa. Sfânta Scriptură nu reprezenta pentru Mari un lucru plăcut sau atrăgător. Chiar ea povesteşte: „Rătăceam printre tradiţii, ceremonii şi idoli. Credeam că aceasta înseamnă credinţa: să mergi la biserică, să venerezi icoanele şi să plăteşti acatiste. Dar ceva în sufletul meu îmi spunea că nu aşa se ajunge la inima Domnului.”

A fost nevoie de mult timp pentru a înţelege că Dumnezeu are planul Său cu fiecare dintre noi şi că trebuie împlinită voia Sa, nu a noastră. A sosit însă şi vremea când L-a recunoscut pe Dumnezeu în toate căile şi în umblarea ei pe acest pământ – o umblare însoţită de multă suferinţă din cauza bolii. Acea boală care a prins rădăcini încă din copilăria inundată de frământări.

De mai bine de 10 ani, Mari luptă cu boala, dar dacă o priveşti, parcă nici nu bănuieşti că ar suferi de ceva. Asta pentru că a învăţat o lecţie importantă pe care ne sfătuieşte să o aplicăm şi noi: „Dacă sunteţi bolnavi, învăţaţi să vă împrieteniţi cu boala. Nu vă lăsaţi dominaţi de ea”. Aplicând învăţătura lui Solomon, „O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele” (Proverbe 17:22), merge înainte, pas cu pas, şi se întăreşte prin bunătatea şi blândeţea pe care le oferă fiecărei persoane cu care intră în contact.

Cum a cunoscut aceste minunate învăţături? Cum a descoperit iubirea lui Dumnezeu şi puterea Sa cea mare de alinare a suferinţei? Boala a condus-o prin multe spitale. Nu ştia însă că exact acolo Domnul va trimite „îngeri de lumină” – cum îi place ei să îi numească pe aceia care au ajutat-o să Îl cunoască într-un mod personal pe Dumnezeu. Nu ştia de ce la fiecare internare Dumnezeu îi scotea în cale persoane deosebite, credincioase, care îi vorbeau de dragostea Lui. A început să citească multe cărţi de sănătate, psihologie şi spirituale care i-au fost recomandate. A prins drag de cărţile lui Ellen G. White, autoarea care a cucerit-o pe loc şi pe care o numeşte acum „cea mai bună prietenă”. Atunci când în toiul nopţii se trezeşte din cauza durerilor, cuvintele ei o încurajează pe deplin. Pe lângă acestea, scrisoarea de dragoste a lui Dumnezeu – Sfânta Scriptură – îi este balsam, iar în gândul ei Îi înalţă cântece, slăvindu-L pentru grija Sa şi pentru faptul că nu a părăsit-o în nicio secundă a durerii sale. Dacă înainte îşi ducea singură poverile, în special problemele de sănătate, acum nu le mai duce singură, pentru că, spune ea: „El mi-a făcut o invitaţie prea frumoasă ca să-L pot refuza!”.

Biblia, cartea pe care cândva nu o înţelegea şi rămânea descurajată de fiecare dată când încerca să pătrundă dincolo de cuvinte, i s-a făcut cunoscută şi înţeleasă. A urmat cursuri biblice care au alungat întunericul şi au lăsat ca razele de soare să-şi facă apariţia, astfel încât acum totul este scăldat în lumina binefăcătoare a înţelegerii tainelor Bibliei. În sfârşit dragostea lui Dumnezeu a ajuns în inima ei! Cartea lui Iov a învăţat-o lecţia loialităţii, în Proverbele lui Solomon a găsit lecţii preţioase de viaţă, a descoperit frumuseţea caracterului lui Dumnezeu în Cântarea Cântărilor, iar Psalmii o înviorează zi de zi.

Un rol important în cunoaşterea lui Dumnezeu l-a avut şi un grup de tineri, cu care a petrecut o săptămână într-o tabără biblică de tineret. Deşi aceştia erau cu mult mai tineri decât ea, a avut ce învăţa de la ei şi s-a simţit minunat în preajma lor. Voioşia, spontaneitatea, prietenia şi educaţia lor aleasă, modul minunat în care înălţau cântece, au cucerit-o. Iar dragostea cu care Îl slăveau pe Dumnezeu era molipsitoare. Astfel a cunoscut o altă latură a trăirii vieţii – curat şi adevărat. Şi din modul în care aceştia Îi slujeau lui Dumnezeu şi îi dedicau timpul lor, a mai desprins un grăunte de adevăr: „nu este timp şi loc de clevetiri, de răutăţi, de leneveală…”.

Treptat, au început să se pună astfel bazele unei vieţi trăite pentru şi împreună cu Dumnezeu. Şi ceea ce cândva i-a lipsit în copilărie – un cămin fericit, plin de dragoste şi înţelegere – acum a primit în dar. Dumnezeu i-a răsplătit aşteptarea, iar acum e binecuvântată cu o familie deosebită.

Nu este uşor să fii mulţumitor, să fii plin de viaţă şi să zâmbeşti atunci când simţi că durerea te chinuie amarnic, dar Mari a reuşit să învingă durerea, a învăţat să trăiască cu ea, şi asta pentru că I-a făcut Lui un loc special în viaţa ei. Astăzi păşeşte cu El, se bucură cu El, plânge cu El şi Îi încredinţează orice. Şi mai mult de atât, este acolo pentru oricine are nevoie de o încurajare, deşi ea ar avea nevoie cel mai mult să fie încurajată.

Priveşte un pic la tine. Ce vezi? Eşti un tânăr care are ce oferi, nu? Şi pentru că eşti sănătos, cu atât mai mult. Dar deşi nu suferi de nimic special, te plângi mai mereu. E timpul să laşi deoparte oftatul, e timpul să laşi deoparte faţa posomorâtă, îngrijorată, e timpul să faci ceva. Pentru că într-o zi, un tânăr ca tine a ajutat un suflet ca Mari să trăiască cu adevărat, în ciuda tuturor durerilor. În viaţa ei, suferinţa s-a întâlnit cu fericirea, s-au îmbrăţişat şi iată că reuşeşc să trăiască împreună.

O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele

Era una dintre acele zile obişnuite în care lumea păşea grăbită prin oraşul aglomerat şi gri. Claxoanele, zgomotul maşinilor, lătratul câinilor şi murmurul oamenilor umpleau aerul. Nu demult, s-a mutat în noul oraş, la bunica. Un oraş mare, poate prea mare pentru un copil. Obişnuită să exploreze locurile şi să descopere mereu ceva interesant în vechiul ei orăşel, aici totul i se părea uriaş, iar secolul vitezei o sufla parcă din loc.

Avea doar zece ani când a descoperit cu tristeţe mizeria în care se poate trăi, într-un oraş plin de oportunităţi şi extreme. Dar niciodată nu s-a dat bătută. Gândul că cineva trebuie să facă ceva şi pentru oamenii atât de trişti pe care-i vedea a crescut odată cu ea, frumos şi puternic.

Aştepta împreună cu bunica tramvaiul care o ducea spre noua ei şcoală. Cu vocea ei limpede, povestea entuziasmată despre locul natal şi despre tot ce descoperise acolo, împreună cu prietenii ei. O întreagă aventură. Niciodată nu era prea obosită să se oprească din joaca ei. Pe când aventura se precipita, a sosit şi tramvaiul. N-a mai mers demult cu el şi abia aştepta să exploreze. Era destul de plin şi, deşi pe unii s-ar putea să îi fi deranjat aglomeraţia aceasta, ea era cu atât mai încântată. Putea să-i privească pe oameni, să le vadă chipurile şi să se întrebe: oare care mai e şi povestea lor? A trecut o zi, au trecut două, s-au adunat şi călătoriile ei cu tramvaiul şi, împreună cu acestea, în inimioara ei de copil a început să încolţească un gând: de ce oamenii ei au feţele atât de triste, zi de zi?

I se întâmpla să fixeze pe cineva, uitând de tot ce era în jurul ei, şi aştepta ca acesta să simtă privirea ei şi să se întoarcă. Iar ea să-i dăruiască atunci… un zâmbet de-al ei. Poate aşa, îl va determina să zâmbească. Dar parcă faţa străină era mai posomorâtă şi deranjată dacă era surprinsă făcând astfel. Şi… nimeni nu dorea să îi întoarcă nici măcar un zâmbet.

Bunica era singurul om mai familiar cu modul ei de a fi. Şi cu ea, pe stradă, se simţea bine. Dar nu voia doar atât. Veselia ardea în ea şi voia să fie răspândită oriunde mergea. Era doar o fetiţă, dar cu o ţintă mare.

Te aştepţi să povestesc cum a lucrat Dumnezeu în viaţa ei? Ce experienţe i-a oferit pentru a se apropia mai mult de El? Nu, de data asta, ea însăşi este o experienţă pentru cei din jurul ei. Dumnezeu s-a folosit de ea pentru a lucra în vieţile altora.

Să-i spunem Lidia. Curând a devenit cel mai bun prieten al unui bătrân arţăgos. Medicamentul pentru dispariţia norilor din inima lui. Pentru cerşetorul de la colţul străzii, ea era bucata zilnică de pâine. Niciodată nu s-a dat înapoi să-i ofere din cornul ei. Ceea ce pentru ea era doar o gustare, pentru el era supravieţuire. Părinţii fetiţei obraznice de lângă casa bunicii au găsit în ea o porţie de seninătate. Lidia s-a împrietenit cu fetiţa lor, a încurajat-o să fie mai bună şi împreună au început să exploreze cartierul în căutare de noi feţe triste, pe care să le vindece. Pentru ea era ca o joacă, dar o joacă de om mare pentru că spunea: am o responsabilitate de dus, aşa ca un om mare, şi nu pot să greşesc.

Pentru unii, următoarea întâmplare poate fi socotită drept ghinion, dar pentru ea a fost o mare binecuvântare. Într-o zi, pe când se întorcea de la şcoală cu prietenele ei, bucuroase şi pline de viaţă, s-a întâmplat un lucru mai puţin plăcut. Dorind să treacă strada pentru a ajunge la un magazin, a fost îndemnată de colege să traverseze nu pe unde era indicat, ci să se strecoare printre maşinile care veneau în goană. Lidia a fost accidentată şi a trebuit să fie internată pentru o perioadă în spital.

Deşi Dumnezeu este Cel care are răspuns la miile de întrebări pe care şi le pun oamenii, Lidia ştia şi ea de ce i se întâmplase asta. Şi-a asumat vina, însă în loc să îşi petreacă prea mult timp văitându-se şi plângând pentru fapta făcută, a profitat de ocazie şi a explorat locurile în căutarea de feţe triste. A dat nas în nas cu una, chiar în camera în care fusese internată, lângă patul ei. Nu mai întâlnise niciodată o astfel de persoană. Parcă toate persoanele triste întâlnite până atunci se adunaseră într-una singură.

Tanti Marta era invalidă. Şi ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, acum era internată pentru alte probleme care apăruseră între timp. Toată viaţa ei fusese o persoană ranchiunoasă, căreia nimeni nu reuşise să-i ajungă la suflet, astfel că acum era singură: fără familie şi fără prieteni. Nu dorea să fie deranjată de nimeni. Lidia, cu spiritul ei vesel şi mereu dornică să povestească, o irita şi mai tare. Micuţei Lidia îi era greu să supravieţuiască într-o astfel de situaţie, pentru că nu putea să stea tăcută şi fără să zâmbească. Dar, din dorinţa de a face o schimbare în viaţa Martei, nu a încetat cu încercările ei de a se strecura pe nesimţite în sufletul ei. Aşa că, în linişte, a început să scrie. Tanti Marta, dormind majoritatea timpului, nu avea să observe cine era autorul misterios al scrisorilor pe care începuse să le primească, de la o vreme încoace, prin asistenta medicală.

La început, nici nu a vrut să le primească. Ei nu-i scrisese nimeni niciodată. Pentru a scăpa de insistenţele fetiţei, a primit-o. Dar nici nu a desfăcut plicul. Aşa a făcut şi cu a doua, şi cu a treia…, cu toate scrisorile primite. A venit şi ziua în care micuţa a trebuit să fie externată. Cu părere de rău, a mers la tanti Marta şi, plină de emoţii, i-a mărturisit că ea a fost cea care i-a trimis scrisorile şi că i-ar face mare plăcere dacă în cele din urmă le-ar citi. La final, i-a dat repede o îmbrăţişare şi a fugit.

Au trecut zile, săptămâni, luni. În tot acest timp, micuţa nu a încetat să se roage pentru tanti Marta, în speranţa că va afla ceva de dânsa. În ultima scrisoare, îi lăsase şi adresa ei, dorind să primească vreun răspuns.

Lidia a crescut şi aproape că uitase de acea întâmplare, când într-o zi a primit o scrisoare. Plină de emoţii şi cu lacrimi în ochi, a citit rând după rând, iar când a terminat, pe faţa ei se odihnea cel mai mare zâmbet. Era de la tanti Marta. Marta ei cea mohorâtă îi scria acum pentru a-i mulţumi că a îndrăznit să o scoată din ranchiunele ei. Scrisorile micuţei şi-au pus amprenta pe sufletul ei. Deşi nemulţumită şi neîncrezătoare la început pentru că tot ce spunea părea prea frumos, prea a poveşti de copil pentru a fi adevărat, a continuat să citească. Lucrurile scrise de Lidia le-a descoperit mai târziu prin altă cale şi a început să se gândească mai profund la cele scrise.

Erau frânturi din Biblie, rânduri pline de speranţă, de vindecare şi de o viaţă nouă, fără suferinţă, boală sau chin. Astfel, Marta s-a schimbat şi a început să citească şi din Biblie, şi nu a mai putut să o lase deoparte. De ce? Pentru că sufletul ei era însetat.

Trec pe lângă noi zi de zi oameni al căror chip este prada tristeţii… Ce te costă să zâmbeşti? Nu ai curaj? Poate cineva chiar are nevoie de zâmbetul tău. De ce nu ai încerca?

«Fiecare om ar trebui să aibă un cimitir personal respectabil, în care să poată îngropa greşelile prietenilor lui.»

Mark Twain

Cu ceva timp în urmă, de ziua mea, am primit o carte pe care era scris acest motto, precum şi un sincer „Îmi pare rău!”. Atunci am început să calc firav, dar sigur, pe lungul drum al iertării. Am învăţat că a ierta este o adevărată artă şi că fiecare dintre noi poate fi un artist! Am fost rănită de oameni şi rana cea mai greu de vindecat şi de iertat e cea produsă de persoanele la care ţin… deoarece este „mai uşor să ierţi un duşman decât un prieten.” (Willliam Black) Este atât de uşor să rănim, dar după ce suntem răniţi la rândul nostru şi vedem ce implică iertarea, poate că vom învăţa să nu-i mai rănim pe cei dragi! Ne trăim existenţa cufundaţi în superlative: avem impresia că iubim prea mult, că oferim prea mult, doar că atunci când vorbim despre iertare se pare că avem mari restanţe, deoarece iertăm prea puţin…

Răsfoind câteva site-uri, am descoperit o afirmaţie pe cât de surprinzătoare, pe atât de adevărată: „Iertarea este drumul care-l face pe om fericit.” Începem să vorbim despre iertare doar atunci când apare o greşeală, o rană care pare să fi luat şi ultima fărâmă de fericire, iar o resuscitare pare imposibilă. Continuând linia lui „prea”, constatăm: prea multă ură acumulată, prea multă ranchiună, prea multă tristeţe şi ostilitate adunate într-o biată inimă a unui chip de lut.

Iertarea!!!… sublim cuvânt! Dacă ar fi trebuit să vorbesc despre iertare înainte de a mi se greşi, nu aş fi ştiut să spun prea multe, decât poate un: „E bine şi trebuie să ierţi!… şi puţină filosofie pentru a demonstra teoretic acest lucru. Şi asta pentru că înainte de a fi confruntată direct cu acest subiect, nu ştiam ce implică iertarea. Înţelegi iertarea atunci când ierţi, înveţi iertarea atunci când alegi să ierţi şi când înţelegi interdependenţa dintre a oferi şi a primi iertare…

În acest context, nu pot să nu împart oamenii în mai multe categorii. Astfel, există persoane pentru care iertarea vine foarte greu; persoane care spun că iartă, dar nu uită; persoane care poate iartă cu mintea, dar nu cu sufletul; persoane pentru care iertarea este direct proporţională cu gravitatea greşelii şi persoane inflexibile, care habar nu au ce înseamnă la nivel practic acest cuvânt. Deoarece iertarea împlică un drum, cred că în mare parte toate aceste ipostaze au fost încercate şi traversate de cel care a învăţat în cele din urmă să ierte. Dacă la început, acordarea iertării poate fi străină de noi, confruntaţi fiind cu situaţia în care avem nevoie de iertare şi de a o oferi, învăţăm mai întâi să iertăm cu mintea, apoi, mai greu, şi cu sufletul.

Iertarea înseamnă libertate. Şi asta pentru că iertarea aduce mai multe beneficii celui care iartă decât celui care este iertat. Dacă am vedea iertarea ca fiind eliberarea din închisoarea emoţională în care ranchiuna ne ţine prizonieri, am opta pentru iertare în locul urii. De ce să iertăm? Fiecare dintre noi a întâlnit oameni care l-au rănit, umilit şi din această cauză a fost prins în vârtejul mâniei, depresiei şi resentimentului. Iertăm ca să putem trăi împăcaţi cu noi înşine, pentru ca să putem merge mai departe cu fruntea sus, lăsând în urmă tot ceea ce ne-a făcut rău. De fapt, iertarea nu este altceva decât remediu pentru un suflet rănit, iar oferind-o nu facem un favor celuilalt, ci ne facem nouă cel mai mare bine. Poate că o inimă rănită care oferă iertare nu va renaşte ca pasărea Phoenix din propria cenuşă, dar va renaşte. Va fi o persoană rănită, dar o persoană nouă, eliberată de ranchiună, de resentimente, o persoană care a învăţat iertarea şi prin oferirea ei îşi dă de fapt sieşi o nouă şansă de a merge mai departe, unica şansă de altfel.

Iertarea de sine

De multe ori însă, pentru a putea oferi iertare, trebuie ca mai întâi să ne iertăm pe noi înşine pentru că doar o inimă împăcată cu sine poate oferi iertare. Nu poţi oferi şi nu poţi primi iertare dacă nu ai reuşit să ierţi mai întâi ceea ce ţi-ai făcut ţie însuţi. Iar asta implică recunoaşterea greşelii şi a faptului că imperfecţiunea caracterizează fiinţa umană. Acceptarea situaţiei constituie cel mai important pas. Timpul nu mai poate fi dat înapoi şi oricât de multe reproşuri am avea, nimic nu poate schimba realitatea. Aşa că, indiferent cât de mult doare, indiferent cât de mult am rănit sau ne-am rănit, pentru a ierta trebuie să facem acest prim şi important pas: să ne iertăm pe noi înşine.

Bucuria de a fi iertat

Pe de altă parte ce poate fi mai liniştitor, mai reconfortant decât să ştii că eşti iertat atunci când ai greşit!? Când povara şi greutatea păcatului apasă asupra sufletului, când întregul echilibru sufletesc îţi este răsturnat şi tânjeşti să primeşti iertare… Pare un deziderat!! Iar când în cele din urmă acest mare dar este primit, viaţa capătă sens şi găseşti puterea de a merge mai departe… Nimic altceva nu echivalează cu darul iertării şi cu beneficiile lui. Îmi place să mă gândesc la iertarea divină de care ne putem bucura fiecare. Greşim mereu, mereu, iar fiecare păcat este îndreptat în mod direct împotriva Creatorului nostru, care nu ne reproşează, ci ne oferă cu dragoste acest dar nemeritat. Dacă am reţine acest aspect, am fi şi noi mai iertători cu cei care ne greşesc! Cu adevărat a greşi e omeneşte, iar a ierta este divin. Nu putem separa iertarea de iubire deoarece doar iubirea generează iertare: „Cât timp iubeşti, ierţi!” (La Rochefoucauld) Doar aşa se explică iertarea lui Dumnezeu, iertarea mea şi… iertarea ta! Aşa că gândeşte-te la cât de mult ţi s-a iertat şi atunci nu vei putea decât să oferi iertare.

Trăim într-o lume a păcatului, o lume alcătuită din oameni imperfecţi, în care rănile sunt inevitabile, iar pentru obţinerea păcii şi echilibrului sufletesc avem nevoie de iertare. Alegând ura în locul iertării, trebuie să ţinem cont de faptul că „ura este ca acidul: distruge mai întâi vasul în care e ţinut şi apoi ceea ce are în preajmă.”

Raportându-ne la divinitate, Dumnezeu ne porunceşte să iertăm ori de câte ori suntem răniţi şi să ne împăcăm ori de câte ori este posibil, pentru că viaţa este prea scurtă ca să procedăm altfel, iar cu timpul „vei învăţa că încercând să ierţi sau să ceri iertare dinaintea… unui mormânt nu mai are niciun sens.” (Jorge Luis Borges).

„Dacă nu ierţi – dacă laşi mândria, resentimentele, încăpăţânarea şi autoapărarea să stea în calea ta – vei deveni o persoană dificilă şi plină de amărăciune. Vei purta în inima ta o povară care va strivi umanitatea din tine. Vei deveni mai rece cu fiecare zi ce trece. Vei muri!” (John Ortberg)

Ne ducem existenţa presărată cu păreri de rău şi regrete pentru că… nu putem altfel. În tot acest tumult, suntem într-o continuă căutare: a fericirii, a succesului… dorindu-ne astfel să punem bazele unei vieţi trăite din belşug. Nu ne vom putea bucura însă, dacă nu includem în viaţa noastră şi iertarea. În sens contrar, ne distrugem unica „punte pe care trebuie să trecem noi înşine.” (Iacob Negruzzi)

Şi da! Cred că aşa cum, metaforic vorbind, Dumnezeu are o mare întinsă în care păcatele noastre sunt aruncate şi uitate, iar pescuitul este interzis, în acelaşi fel „fiecare dintre noi ar trebui să aibă un cimitir personal respectabil, în care să poată îngropa greşelile prietenilor lui.” Dar… să nu începem să numărăm mormintele!