Cineva mi-a spus că e bine să îţi ceri iertare cu voce tare pentru fiecare păcat pe care ţi-l aminteşte Duhul Sfânt, că dacă nu, diavolul zice că nu ţi-ai cerut iertare şi pretinde să aibă drepturi asupra ta şi poate să te împovăreze. De când am auzit asta parcă mai rău m-a împovarat decât să mă despovăreze cum zicea respectivul. Ce părere aveţi? Este neapărat necesar să mărturisesc cu voce tare? Am făcut o listă cu păcatele pe care mi le-am amintit şi le-am mărturisit cu voce tare, însă acum mă gândesc că mai sunt multe păcate pe care nu pot să mi le amintesc; şi parcă mai rău mă simt decât eliberată. Ce să fac cu conştiinţa încărcată că mai am o sumedenie de păcate pe care nu mi le amintesc? › citește în continuare

Uneori, persoanelor care sunt răpite li se spune că familia şi prietenii i-au abandonat. Şi asta pentru ca ei să nu mai caute o cale de scăpare, să nu mai întrezărească speranţa, ajungând până acolo încât cei agresaţi să treacă de partea agresorilor.

De ce scriu aceste rânduri?!

Pentru că privesc în jur, şi ceea ce văd mă înfioară. Văd oameni care s-au obişnuit cu „realitatea”, văd oameni care nu doar că nu mai întrezăresc speranţa, dar nici nu mai cred în existenţa ei, ba mai mult, s-a ajuns ca potecile înşelătoare ale acestei lumi să nu fie doar nesemnalate, ci chiar recomandate ca scurtături spre o viaţă mai… „bună”. Şi asta în timp ce mereu auzim şoptit printre noi că oricum nimănui nu-i pasă, oricum am fost uitaţi. Se pare că suntem cu adevărat convinşi că am fost uitaţi de Dumnezeu! Cu gândul acesta, în fiecare zi ne depărtăm mai mult de ce am fost odată şi semănăm tot mai mult în fapte şi gândire cu agresorul cel vechi, care oricât de bun a început să ni se pară, e vrăjmaş.

Dacă te simţi părăsit, dacă credinţa ta s-a întunecat şi speranţa a încetat să-ţi mai lumineze viitorul, azi am primit un mesaj care te poate ajuta. Adevărul e că nu suntem uitaţi, că se face totul pentru salvarea noastră şi că se merită să mai aşteptăm… încă puţin. Ascultă!… › citește în continuare