Un tren de hârtie construit din listele întregi de lucruri pe care merită să le faci. Nu te descuraja dacă ţi se par prea multe, prea colorate, prea fantastice, prea greu de realizat… Nu uita că limita e cerul! Şi până la cer e o cale lungă cât să poată fi acoperită de trenul listelor tale.

Se aude un fluier! Se pare că e conductorul. Trenul se pregăteşte să plece mai departe. Te-ai hotărât? Te urci? Ştii ce ai de făcut! Respiră adânc şi hai sus! A început deja vacanţa…

Ce ar fi dacă Anul Nou nu ar fi doar o dată pe an, într-o zi de 1 Ianuarie, ci ar fi şi pe 2 ianuarie, pe 25 februarie, pe 19 august şi chiar pe 15 noiembrie? Cum ar fi dacă am trăi fiecare zi cu bucuria dimineţii de 1 ianuarie, când parcă cerul e mereu senin, oamenii mereu zâmbitori şi toate lucrurile mai mult decât posibile? Sau poate cu hotărârea de neclintit de a face toate lucrurile scrise pe o nouă listă cu o seară înainte! Poate în felul acesta am reuşi să avem mereu acel timp special pus deoparte pentru Dumnezeu şi pentru oamenii dragi, să terminăm toate cărţile, să mergem în toate colţurile, să oferim toate darurile şi îmbrăţişările, să rostim toate cuvintele. Acestea fiind spuse, pun punct aici. Şi mă duc să privesc focul de artificii. La mulţi ani… de 1, 2 şi toate zilele care vor urma!

Ieri

„A fost odată ca niciodată…” aşa încep de fapt poveştile. Staţi liniştiţi! Nu o să încep acum să vă depăn „Fata babei şi fata moşneagului”, „Soacra cu trei nurori”, „Harap Alb” sau cine mai ştie ce altă poveste din copilărie. Vreau doar să ne oprim puţin şi să ne amintim de acel „a fost odată” pentru fiecare dintre noi. De ce este atât de important încât trebuie să ne aducem aminte de el? Simplu… vă invit să facem o călătorie imaginară şi să privim prin ochiul amintirilor spre trecut, nu pentru a desface firul în patru, ci pentru a ne aminti de felul minunat în care ne-a condus Dumnezeu până în prezent.

Privind la trecut, cred că fiecare dintre noi avem în colecţia de amintiri situaţii mai mult sau mai puţin plăcute, când Dumnezeu a fost ACOLO, alături de noi. Poate pentru unii, acest „a fost odată ca niciodată” nu este doar nostalgic şi dureros, ci chiar marcat de regrete. Nu am atins idealul dorit. Unoeri poate fi unul luminos, ca în momentele de glorie… Depinde de experienţa fiecăruia!

Dacă a existat o vreme în care timpul avea răbdare cu noi şi momentele de devoţiune erau mai dese şi mai miezoase, acum parcă, privind nostalgic la vremile trecute, suntem contrariaţi de schimbarea dramatică la care asistăm. Totul în jur creează ideea unui vechi „paradis în destrămare”. Dar cea mai dramatică schimbare s-a produs în noi. Încerc uneori să mai privesc lumea cu ochii copilului de altădată. Cutreier cu gândul toate câte-s în omenire şi parcă nu mai e atât de fascinant totul, ca în copilărie!

Prezent

Trăim într-o lume rătăcită în propria ei înţelepciune. O lume care caută să-şi găsească drumul pe o hartă fără repere, o hartă care nu are decât întunericul şi pe care nu apare niciun soare răsare: o hartă a confuziei.

De ce uităm atât de repede copilăria şi îmbătrânim la suflet pe când suntem tineri? De ce uităm atât de repede şi des de Dumnezeu? De ce uităm atât de iute visurile, şi poezia, şi zborul gândului, şi neţărmurita încredere a credinţei? De ce ne uscăm sub arşiţa coşmarului creat de noi şi ne tăvălim în trivialitatea limbajului de lemn al egoismului? De ce ne frângem zborul gândului de veşnicie? De ce atât de curând avem nevoie de tratamente pentru suflet?

Am mai crescut, iar încântarea cu care priveam lumea a mai scăzut. A rămas însă uimirea şi curiozitatea de a cutreiera lumea… cu gândul şi nu numai! Am început să văd că lumea nu e nici pe departe atât de perfectă, să observ că mecanismele, ce păreau a se roti cu mare precizie, se învârt destul de poticnit şi uneori strâmb.

Viitor

Privind cu încredere spre viitor, îmi regăsesc din nou candoarea copilăriei şi îmi reamintesc cuvântul ACASĂ. Şi iar pornesc să cutreier cu gândul spre locuri pe care „ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”, adică spre CASĂ, spre singura lume, nu doar uimitoare, ci cu adevărat perfectă! Iar acolo vom putea trăi nu fericiţi până la adânci bătrâneţi, ci fericiţi până la adânci…veşnicii!

La fiecare început de lună, data de 20 sau 25 mi se pare foarte îndepărtată, aşa cum pare sesiunea la început de semestru. Sau vacanţa de vară în miez de ianuarie. Şi prinsă în rutina fiecărei zile, între două drumuri de 301, staţii de metrou şi alarme pe care le amân tot câte zece minute la începutul fiecărei zile, nici nu simt cum trec zilele una câte una. Uneori, ridicând ochii din monitor, privesc calendarul, văd culorile, dar îmi zic că mai e vreme. E abia 10. Şi cobor privirea la loc, între alte tabele şi documente care aşteaptă să fie definitivate.

Zilele de 20 sau 25 sunt printre cele mai dificile. Poate pentru că lucrurile nu mai par atât de simple precum păreau la început, propoziţiile nu mai sunt la fel de clare, imaginile la fel de expresive şi virgulele într-un număr suficient. Poate că mă simt înghesuită de numărul mare de cereri, ferestre deschise de messenger cu prea multe solicitări şi aşteptări, tabele cu căsuţe goale, pătrate prea colorate din calendar şi mustrări de conştiinţă pentru că de data asta parcă spusesem că va fi altfel. În cele din urmă pe 26 răsuflu uşurată. S-a mai obţinut o amânare. A mai întârziat încă cineva şi mai trebuie aşteptat. A rezolvat cineva în locul meu.

Venirea Domnului Hristos se aseamănă cu o zi de 20 sau 25 din calendarul meu. Iar semnele ei cu toate culorile, dublările, sublinierile si reminderurile care o anunţă. Doar că nu se va putea amâna până pe 26.