A venit vacanţa cu trenul din Franţa… răsună de undeva un ecou, ca un refren al vacanţei. Un tren de Paris cu multe surprize, mult soare – nu prea mult totuşi pentru că nu e plăcut să îţi petreci jumătate de vară gândindu-te pe ce parte să dormi ca să nu te mai usture pielea –, mulţi prieteni şi multe cărţi. Ce poate fi mai plăcut decât să stai într-o zi călduroasă de vară undeva pe un şezlong într-o grădină – poate chiar în 2G – bucurându-te de o carte bună? O carte care, dincolo de cuvinte, să îţi imprime un nou stil de viaţă, o nouă lecţie pe care să o aplici din toamnă sau poate chiar de mâine… Un tren cu amintiri care se tot adună. Ai grijă de memoria ta, ca să le poţi strânge bine pe toate. Şi, ca un exerciţiu de memorie, ia o coală de hârtie şi scrie-i o scrisoare unui prieten. De când nu ai mai făcut asta? O scrisoare despre fascinantul trecut al unei zile de vară, scrisă nu în dulcele stil al corectitudinii politic(oase), dintr-o respiraţie, ci pe îndelete, depănând toate lucrurile în comun pe care le aveţi, ajungând chiar până la… cel mai mare numitor comun. › citește în continuare

Anul acesta, Anul Nou a picat într-o seară de 15 noiembrie. Nu ştiu sigur dacă a fost de vină faptul că lucram la un editorial pentru un număr special de sărbători sau poate înscrierile în tabăra mea preferată care au început chiar atunci. Sau… doar gustul de pricomigdale. Ştiu doar că, revizuind diferite materiale, m-am trezit gândindu-mă la ce a fost, la ce ar fi putut fi sau ce va fi: la listele cu cărţi de citit, locuri de vizitat, prietenii de consolidat, superficialităţi de înlăturat şi trăsături de schimbat. La visuri şi promisiuni mai mult sau mai puţin mari, la dacă şi cât am mai crescut. Dincolo de bilanţuri, nu întotdeauna optimiste (altfel cum aş fi putut spune că întotdeauna e loc şi de mai bine?!), se ridică însă o întrebare.

Ce ar fi dacă Anul Nou nu ar fi doar o dată pe an, într-o zi de 1 Ianuarie, ci ar fi şi pe 2 ianuarie, pe 25 februarie, pe 19 august şi chiar pe 15 noiembrie? Cum ar fi dacă am trăi fiecare zi cu bucuria dimineţii de 1 ianuarie, când parcă cerul e mereu senin, oamenii mereu zâmbitori şi toate lucrurile mai mult decât posibile? Sau poate cu hotărârea de neclintit de a face toate lucrurile scrise pe o nouă listă cu o seară înainte! Poate în felul acesta am reuşi să avem mereu acel timp special pus deoparte pentru Dumnezeu şi pentru oamenii dragi, să terminăm toate cărţile, să mergem în toate colţurile, să oferim toate darurile şi îmbrăţişările, să rostim toate cuvintele. Acestea fiind spuse, pun punct aici. Şi mă duc să privesc focul de artificii. La mulţi ani… de 1, 2 şi toate zilele care vor urma!

„Aţi văzut… cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine.”
Exod 19:4

Ieri

„A fost odată ca niciodată…” aşa încep de fapt poveştile. Staţi liniştiţi! Nu o să încep acum să vă depăn „Fata babei şi fata moşneagului”, „Soacra cu trei nurori”, „Harap Alb” sau cine mai ştie ce altă poveste din copilărie. Vreau doar să ne oprim puţin şi să ne amintim de acel „a fost odată” pentru fiecare dintre noi. De ce este atât de important încât trebuie să ne aducem aminte de el? Simplu… vă invit să facem o călătorie imaginară şi să privim prin ochiul amintirilor spre trecut, nu pentru a desface firul în patru, ci pentru a ne aminti de felul minunat în care ne-a condus Dumnezeu până în prezent.

Privind la trecut, cred că fiecare dintre noi avem în colecţia de amintiri situaţii mai mult sau mai puţin plăcute, când Dumnezeu a fost ACOLO, alături de noi. Poate pentru unii, acest „a fost odată ca niciodată” nu este doar nostalgic şi dureros, ci chiar marcat de regrete. Nu am atins idealul dorit. Unoeri poate fi unul luminos, ca în momentele de glorie… Depinde de experienţa fiecăruia! › citește în continuare

La fiecare început de lună, obişnuiesc să notez în calendarul meu de perete cu fluturi, evenimentele importante: convenţii, deschideri, zile de naştere, termene limită. Evenimente pe care le dublez, înroşesc, colorez în funcţie de apropierea sau depărtarea lor.

La fiecare început de lună, data de 20 sau 25 mi se pare foarte îndepărtată, aşa cum pare sesiunea la început de semestru. Sau vacanţa de vară în miez de ianuarie. Şi prinsă în rutina fiecărei zile, între două drumuri de 301, staţii de metrou şi alarme pe care le amân tot câte zece minute la începutul fiecărei zile, nici nu simt cum trec zilele una câte una. Uneori, ridicând ochii din monitor, privesc calendarul, văd culorile, dar îmi zic că mai e vreme. E abia 10. Şi cobor privirea la loc, între alte tabele şi documente care aşteaptă să fie definitivate. › citește în continuare