Soarele străluceşte cu cea mai intensă putere a sa, totul este scăldat în razele binefăcătoare, ce încălzesc tot ce apare în cale. Cerul este senin, primitor, îl priveşti şi simţi calmul cu care natura este învăluită. Dar brusc, totul se schimbă…De nicăieri apar nori negri, un vânt puternic se dezlănţuie şi mătură totul în calea sa. Se descarcă norii şi stropi mari şi deşi încep să cadă. Ce s-a întâmplat?

Ai simţit vreodată cum sufletul tău îşi schimbă brusc starea? Pacea cu care eşti învăluit se preschimbă deodată într-o furtună de nelinişte, durere, amărăciune, simţi cum ţi se rupe inima şi din ea ies şiroaie de lacrimi, un ropot ce nu-l poţi opri… Simţi cum viaţa capătă brusc alt sens, altă culoare, un gri apăsător, şi te întrebi: „De ce? Ce s-a întâmplat?” Fără săprimeşti vreun răspuns, decât un vânt care îţi aduce în cale gânduri şi gânduri.

Pe ea o cheamă Manuela, pe el, Mihai. Amândoi L-au cunoscut pe Dumnezeu într-un mod personal, dar pentru unul Dumnezeu era TOTUL, pentru celălalt… nici până în ziua de azi nu am aflat răspunsul.

Manuela

De mică, Manuela a fost un ajutor de nădejde în casa părintească, a învăţat de la mama ei tot ce ţinea de întreţinerea gospodăriei, era ca o furnicuţă veselă care sărea în ajutor de fiecare dată când mama avea nevoie. › citește în continuare

O tăcere mormântală îmi permitea să-mi aud respiraţia ca un crivăţ dintr-o dramatizare radio. Inima îmi bătea atât de tare încât aveam senzaţia că îmi dezechilibrează mersul. De fapt nu din cauza asta nu mergeam drept, ci pentru că picioarele îmi tremurau ignorând total cele peste 30 de grade din sala unde aerul condiţionat uitase să mai funcţioneze…

„Am să ajung la amvon şi am să mă proptesc bine de pupitru”, îmi spuneam. „Dar la cât de transpirate îmi sunt palmele, îmi vor aluneca pe pupitru ca pe un tobogan din Aqua Parc…”

Nici nu ştiu în câte milisecunde am urcat cele 3 trepte ale platformei. Iată-mă în faţa tuturor. Încerc să schiţez un zâmbet, dar muşchii nu cooperează decât pentru o fracţiune de secundă. „Probabil că acum sunt roşie ca un rac. Sigur s-au prins toţi cât de emoţionată sunt. O bătrânică din rândul trei îmi zâmbeşte încurajator. E clar! Ştie şi ea. Parcă văd că după catastrofa asta de prezentare o să vină la mine să mă felicite… Of, Doamne! › citește în continuare

Cine a citit Odiseea lui Homer îşi aminteşte episodul în care căpitanul Ulise şi echipajul său trebuiau să treacă cu vasul pe lângă locul unde se găseau legendarele sirene. Toată lumea ştia că, odată ce îşi începeau cântecul, acesta era atât de dulce şi ispititor, încât niciun bărbat nu-i putea rezista. Marinarii sfârşeau prin a lăsa corabia să se zdrobească de nemiloasele stânci.

Ulise şi-a dat seama că trebuie să ia măsuri atât timp cât mai putea gândi limpede. Ştia că toţi ceilalţi căpitani au crezut că pot rezista, dar lucrul acesta era imposibil. Aşa că a ordonat fiecăruia să îşi astupe urechile, astfel încât să nu poată auzi nimic, iar el să fie legat de catarg. Când sirenele şi-au început cântecul dulce şi fermecător, acesta nu a fost auzit de nimeni decât de… Ulise, care a intrat curând în agonie, dorindu-şi din tot sufletul să ajungă la sirene. Dar, în ciuda faptului că le poruncea marinarilor să îl dezlege, aceştia nu îl puteau auzi.

L-au eliberat abia atunci când au ajuns într-o zonă de siguranţă, unde nu se auzea decât zgomotul mării. › citește în continuare