Scena: Littleton, un orăşel liniştit din Colorado (SUA). Liceul Columbine. 20 aprilie 1999, ora 11:10 a.m.

Actul întâi – Mânie şi Selecţie naturală

Comunitatea paşnică din Littleton a fost brutalizată în 20 aprilie 1999, de atacul sângeros plănuit şi executat de doi adolescenţi – Eric Harris şi Dylan Klebold. Cu sânge rece şi nepăsare, Harris (purtând un tricou pe care scria Selecţie naturală) şi Klebold (pe a cărui bluză scria Mânie) au luat cu asalt liceul la care învăţau, curmând viaţa a 12 dintre colegii lor şi a unui profesor. Alte 24 de persoane, majoritatea adolescenţi, au fost rănite. În final, Harris şi Klebold s-au sinucis, lăsând în urmă o scenă terifiantă, părinţi înlăcrimaţi, o comunitate paralizată şi o lume întreagă dorind să găsească un sens în tot ceea ce se întâmplase. Evenimentul avea să se imprime în conştiinţa tuturor sub numele de „masacrul de la Columbine”, despre care Bill Clinton – preşedintele SUA la data aceea – declara că a „străpuns sufletul Americii”. › citește în continuare

Unul dintre motivele care pot umbri uneori copilăria este autoritatea crescută a părinţilor. Când este mic, copilul este nevoit să facă tot ceea ce îi cere părintele, iar libertatea lui este mai restrânsă decât a unui adult. Când părintele solicită un serviciu copilului, de cele mai multe ori e mai mult decât sigur că va primi răspunsul aşteptat. Iar dacă nu…, se rezolvă cu ceva autoritate. Odată cu creşterea, raportul dintre cei doi începe să sufere unele modificări. Copilul începe să îl contrazică sau să exprime o altă părere decât cea a tatălui, în timp ce modul de exprimare al tatălui începe să îşi piardă din supremaţia de la început şi din convingerea de reuşită în intenţia pe care o are.

Raportul dintre tată şi fiu se regăseşte şi la nivelul relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Din păcate, mulţi înţeleg însă greşit această legătură. Dumnezeu este perceput ca fiind autoritar, dur şi sever. În plus, cine este împotriva Lui va fi pedepsit în modul cel mai aspru. Astfel, imaginea lui Dumnezeu în ochii oamenilor este înţeleasă greşit, iar lucrarea pe care Dumnezeu o face şi cea pe care omul o are de făcut este umbrită. › citește în continuare

Uneori, persoanelor care sunt răpite li se spune că familia şi prietenii i-au abandonat. Şi asta pentru ca ei să nu mai caute o cale de scăpare, să nu mai întrezărească speranţa, ajungând până acolo încât cei agresaţi să treacă de partea agresorilor.

De ce scriu aceste rânduri?!

Pentru că privesc în jur, şi ceea ce văd mă înfioară. Văd oameni care s-au obişnuit cu „realitatea”, văd oameni care nu doar că nu mai întrezăresc speranţa, dar nici nu mai cred în existenţa ei, ba mai mult, s-a ajuns ca potecile înşelătoare ale acestei lumi să nu fie doar nesemnalate, ci chiar recomandate ca scurtături spre o viaţă mai… „bună”. Şi asta în timp ce mereu auzim şoptit printre noi că oricum nimănui nu-i pasă, oricum am fost uitaţi. Se pare că suntem cu adevărat convinşi că am fost uitaţi de Dumnezeu! Cu gândul acesta, în fiecare zi ne depărtăm mai mult de ce am fost odată şi semănăm tot mai mult în fapte şi gândire cu agresorul cel vechi, care oricât de bun a început să ni se pară, e vrăjmaş.

Dacă te simţi părăsit, dacă credinţa ta s-a întunecat şi speranţa a încetat să-ţi mai lumineze viitorul, azi am primit un mesaj care te poate ajuta. Adevărul e că nu suntem uitaţi, că se face totul pentru salvarea noastră şi că se merită să mai aşteptăm… încă puţin. Ascultă!… › citește în continuare