Închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor. – Apocalipsa 14,7

Valuri spumegânde izbind într-un ţărm de stâncă. Un vultur zburând la înălţime, deasupra văii. O căprioară cu puiul ei bând apă dintr-un lac albastru şi liniştit. Acestea ne vorbesc despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu. O rândunică arctică zburând 18.000 km până la locul cuibului ei, o veveriţă nordică culegându-şi hrana de-a lungul unul copac căzut, şi un şir de furnici cărând hrană la cuibul lor din pământ, toate ne arată ceva despre Creatorul nostru.

Cum ar fi dacă n-ai avea ochi să vezi culorile albastru, galben şi cărămiziu ale unei zile de toamnă? Ce ar fi dacă n-ai putea auzi asurzitoarea cascadă sau căderea ploii pe acoperişul casei tale? Ce-ar fi dacă n-ai putea să vezi soarele dimineţii cum schimbă stropii de rouă în diamante? Ce-ar fi dacă n-ai putea să auzi torsul plăcut al pisicuţei tale? Ce-ar fi dacă ai fi orb şi surd?

Helen Keller, a cărei zi de naştere este în 27 iunie, a fost o astfel de persoană. La vârsta de 19 luni pentru ea, lumea a devenit deodată întunecoasă, liniştită şi înfricoşătoare. Ea a rămas în această stare până ce profesoara ei, Anne Sul­livan, a învăţat-o să cunoască lumea prin simţul pipăitului.

Când Helen era în vârstă de 10 ani, părinţii ei au hotărât că era timpul s-o înveţe despre Dumnezeu. Ei l-au solicitat pe un prieten pastor să vină în căminul lor şi să-i vorbească despre Creator. Cu dna Sullivan ca interpret, el i-a vorbit lui Helen despre munţi, cer, mare, păsări, flori şi animale. El i-a spus că Făcătorul frumoasei lumi în care trăia ea se cheamă Dumnezeu.

Faţa lui Helen strălucea de bucurie şi înţelegere. Repede, ea a silabisit cu degetele ei: „Eu L-am cunoscut în tot acest timp, dar n-am ştiut niciodată care este Numele Lui.”

Dumnezeu ţi-a dat ochi, ca să poţi vedea puterea Lui în fasolea care încolţeşte. El ţi-a dat urechi, ca să poţi auzi glasul Lui în valurile care se sparg de ţărm. El ţi-a dat un nas, pentru ca să poţi simţi iubirea Lui în mireasma parfumului de flori. El ţi-a dat degete, pentru ca să poţi simţi moliciunea pielii mânuţei unui prunc şi să ştii că El îţi poartă de grijă. El ţi-a dat o limbă, ca să guşti dulceaţa unei căpşuni şi, făcând aşa, să-L cunoşti mai bine.

Dumnezeu doreşte ca să ştii cine este El. El doreşte ca astăzi să-I aduci închinare Lui, Creatorului tău.

Paşi spre maturitate

Vă spuneam data trecută (a trecut cam mult de atunci şi vreau să nu se mai repete) că cele trei condiţii esenţiale ale poeziei sunt poesis, mimesis şi catharsis. În acea ocazie, am vorbit puţin despre poesis. Am spus că rolul poeziei este acela de a ne transmite o stare sufletească, o emoţie. Pentru a realiza acest lucru, poetul are la îndemână metafora. Despre ea am vorbit mai înainte.

Acum vom vorbi despre mimesis. Acest cuvânt vine de la o rădăcină care s-ar putea traduce prin „a copia”, „a reproduce forma unui lucru”. Cel mai apropiat cuvânt în limba română este „a mima”. Cunoaşteţi jocul nostru îndrăgit de altădată, când două echipe se întreceau să ghicească un anumit cuvânt pe care cineva dintre noi îl reproducea făcând diferite gesturi. Spuneam în cuvinte foarte simple că „mimam”. Mimesis este calitatea poeziei de a reproduce pasaje sau secvenţe din realitatea înconjurătoare, cu intenţia de a sugera aspecte mai profunde ale trăirii sufleteşti. › citește în continuare