Scena: Littleton, un orăşel liniştit din Colorado (SUA). Liceul Columbine. 20 aprilie 1999, ora 11:10 a.m.

Actul întâi – Mânie şi Selecţie naturală

Comunitatea paşnică din Littleton a fost brutalizată în 20 aprilie 1999, de atacul sângeros plănuit şi executat de doi adolescenţi – Eric Harris şi Dylan Klebold. Cu sânge rece şi nepăsare, Harris (purtând un tricou pe care scria Selecţie naturală) şi Klebold (pe a cărui bluză scria Mânie) au luat cu asalt liceul la care învăţau, curmând viaţa a 12 dintre colegii lor şi a unui profesor. Alte 24 de persoane, majoritatea adolescenţi, au fost rănite. În final, Harris şi Klebold s-au sinucis, lăsând în urmă o scenă terifiantă, părinţi înlăcrimaţi, o comunitate paralizată şi o lume întreagă dorind să găsească un sens în tot ceea ce se întâmplase. Evenimentul avea să se imprime în conştiinţa tuturor sub numele de „masacrul de la Columbine”, despre care Bill Clinton – preşedintele SUA la data aceea – declara că a „străpuns sufletul Americii”.

Presa a preluat subiectul care a fost cap de afiş pentru o lungă perioadă de timp. Accesul liber la arme, muzica cu impact negativist, filmele şi jocurile video violente, influenţa subculturilor asupra minţilor tinere şi deficienţele sistemelor de securitate în şcoli au fost doar câteva dintre potenţialele cauze ale tragediei explorate de analişti, psihologi şi autorităţi. În puzderia detaliilor sângeroase s-a ivit însă un chip angelic, un nume – Cassie Bernall – devenit peste noapte un simbol al curajului şi al credinţei. Povestea ei a fost preluată de pastori, jurnalişti şi chiar de politicieni, sensibilizând lumea întreagă. La un seminar pentru tineri, în California, un evanghelist povestea detaliile întâmplării. Când toţi erau culcaţi la pământ, îngroziţi, unul dintre cei doi adolescenţi criminali a întrebat: „Este cineva aici care crede în Dumnezeu?” Cu o linişte aproape nenaturală, Cassie (17 ani) s-a ridicat şi a zis „Da”. A fost împuşcată în cap.

Societatea americană, violentată şi mânjită de sângele nevinovaţilor, s-a agăţat de tânăra martiră al cărei act de curaj părea să dea un sens măcelului.

Actul al doilea – Înainte de a zice „Da”

În cartea She Said Yes, mama lui Cassie povesteşte istoria convertirii fiicei sale dintr-o adolescentă confuză şi disperată într-o persoană echilibrată care din clipa în care L-a întâlnit pe Dumnezeu, a decis să trăiască o viaţă creştină. Studiile biblice săptămânale, proiectele umanitare, întâlnirile şi excursiile cu prietenii săi creştini au ajutat-o pe Cassie să descopere iubirea lui Dumnezeu şi au motivat-o în efortul de a deveni o persoană mai bună. O „diferenţă mare între vechea şi noua Cassie a fost schimbarea preferinţelor personale. Înainte [de convertire] era obsedată de muzica rock, de vampiri şi de automutilare; acum era interesată de fotografie (…), de poezie şi natură” – mărturisea mama ei. Într-o scrisoare adresată prietenei sale, Cassandra, cam cu un an înainte de Columbine, Cassie îşi exprima frământările sufleteşti: „Ştii, mă întreb ce intenţionează Dumnezeu să facă cu viaţa mea. Care este scopul meu? Unii devin misionari şi chestii d-astea, dar cum rămâne cu mine? Ce a pregătit Dumnezeu pentru mine? (…) Deocamdată o s-o iau pas cu pas. Am încredere că într-o zi voi afla răspunsul. Poate că voi privi retrospectiv la viaţa mea şi mă voi gândi: Aa…, deci despre asta era vorba!” În seara de dinaintea morţii sale, Cassie nota pe o bucăţică de hârtie: „P.S. Sincer, doresc să trăiesc doar pentru Dumnezeu. Este greu şi mă sperie gândul, dar cred că merită!”. În dimineaţa zilei următoare, i-a dat acest bilet unei prietene.

Făcut public în data de 15 mai 2000, raportul oficial al anchetatorilor preciza scurt că presupusul schimb de replici dintre ucigaş şi Cassie nu a avut loc. Nimeni nu a întrebat cine crede în Dumnezeu. Nimeni nu a zis „da”. Povestea a rămas însă vie şi adevărată în inimile părinţilor, ale prietenilor şi ale „trecătorilor obişnuiţi” prea puţin dispuşi să renunţe la singura petală albă, aşezată delicat peste giulgiul sângeriu al Liceului Columbine.

Actul al treilea – Dezamăgiţi?

Cassie Bernall a zis totuşi „Da”. Nu în ziua aceea şi nu ca răspuns la o întrebare a lui Harris sau Klebold. „Da”-ul ei a fost răspunsul pe care l-a dat chemării lui Iisus cu mult timp înainte. Poate că societăţii i-a fost luat martirul de care avea nevoie, dar, oricum, lui Iisus i-a rămas inima unei persoane pentru care El a murit. Lecţia pe care s-ar părea că nu o învăţăm din istoria lui Cassie este că fiecare zi aduce cu sine provocări şi alegeri, şi fiecare alegere ne duce mai departe, spre cer (sau în sensul opus). Fragilitatea fiinţei umane şi imprevizibilul cursului vieţii sunt detalii prea uşor scăpate din vedere. Nu ştim ce se ascunde în faldurile viitorului şi, tocmai de aceea, ar merita să aşezăm acest viitor în mâinile lui Iisus. „Doresc să trăiesc doar pentru Dumnezeu”, scria Cassie cu o seară înainte de neînţelesul ei sfârşit. Da, Cassie! Da! Şi noi dorim acelaşi lucru.

Cine zice „Amin”?