Un zâmbet şi o scrisoare
O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele (Proverbe 17:22).
Era una dintre acele zile obişnuite în care lumea păşea grăbită prin oraşul aglomerat şi gri. Claxoanele, zgomotul maşinilor, lătratul câinilor şi murmurul oamenilor umpleau aerul. Nu demult, s-a mutat în noul oraş, la bunica. Un oraş mare, poate prea mare pentru un copil. Obişnuită să exploreze locurile şi să descopere mereu ceva interesant în vechiul ei orăşel, aici totul i se părea uriaş, iar secolul vitezei o sufla parcă din loc.
Avea doar zece ani când a descoperit cu tristeţe mizeria în care se poate trăi, într-un oraş plin de oportunităţi şi extreme. Dar niciodată nu s-a dat bătută. Gândul că cineva trebuie să facă ceva şi pentru oamenii atât de trişti pe care-i vedea a crescut odată cu ea, frumos şi puternic.
Aştepta împreună cu bunica tramvaiul care o ducea spre noua ei şcoală. Cu vocea ei limpede, povestea entuziasmată despre locul natal şi despre tot ce descoperise acolo, împreună cu prietenii ei. O întreagă aventură. Niciodată nu era prea obosită să se oprească din joaca ei. Pe când aventura se precipita, a sosit şi tramvaiul. N-a mai mers demult cu el şi abia aştepta să exploreze. Era destul de plin şi, deşi pe unii s-ar putea să îi fi deranjat aglomeraţia aceasta, ea era cu atât mai încântată. Putea să-i privească pe oameni, să le vadă chipurile şi să se întrebe: oare care mai e şi povestea lor? A trecut o zi, au trecut două, s-au adunat şi călătoriile ei cu tramvaiul şi, împreună cu acestea, în inimioara ei de copil a început să încolţească un gând: de ce oamenii ei au feţele atât de triste, zi de zi?
I se întâmpla să fixeze pe cineva, uitând de tot ce era în jurul ei, şi aştepta ca acesta să simtă privirea ei şi să se întoarcă. Iar ea să-i dăruiască atunci… un zâmbet de-al ei. Poate aşa, îl va determina să zâmbească. Dar parcă faţa străină era mai posomorâtă şi deranjată dacă era surprinsă făcând astfel. Şi… nimeni nu dorea să îi întoarcă nici măcar un zâmbet.
Bunica era singurul om mai familiar cu modul ei de a fi. Şi cu ea, pe stradă, se simţea bine. Dar nu voia doar atât. Veselia ardea în ea şi voia să fie răspândită oriunde mergea. Era doar o fetiţă, dar cu o ţintă mare.
Te aştepţi să povestesc cum a lucrat Dumnezeu în viaţa ei? Ce experienţe i-a oferit pentru a se apropia mai mult de El? Nu, de data asta, ea însăşi este o experienţă pentru cei din jurul ei. Dumnezeu s-a folosit de ea pentru a lucra în vieţile altora.
Să-i spunem Lidia. Curând a devenit cel mai bun prieten al unui bătrân arţăgos. Medicamentul pentru dispariţia norilor din inima lui. Pentru cerşetorul de la colţul străzii, ea era bucata zilnică de pâine. Niciodată nu s-a dat înapoi să-i ofere din cornul ei. Ceea ce pentru ea era doar o gustare, pentru el era supravieţuire. Părinţii fetiţei obraznice de lângă casa bunicii au găsit în ea o porţie de seninătate. Lidia s-a împrietenit cu fetiţa lor, a încurajat-o să fie mai bună şi împreună au început să exploreze cartierul în căutare de noi feţe triste, pe care să le vindece. Pentru ea era ca o joacă, dar o joacă de om mare pentru că spunea: am o responsabilitate de dus, aşa ca un om mare, şi nu pot să greşesc.
Pentru unii, următoarea întâmplare poate fi socotită drept ghinion, dar pentru ea a fost o mare binecuvântare. Într-o zi, pe când se întorcea de la şcoală cu prietenele ei, bucuroase şi pline de viaţă, s-a întâmplat un lucru mai puţin plăcut. Dorind să treacă strada pentru a ajunge la un magazin, a fost îndemnată de colege să traverseze nu pe unde era indicat, ci să se strecoare printre maşinile care veneau în goană. Lidia a fost accidentată şi a trebuit să fie internată pentru o perioadă în spital.
Deşi Dumnezeu este Cel care are răspuns la miile de întrebări pe care şi le pun oamenii, Lidia ştia şi ea de ce i se întâmplase asta. Şi-a asumat vina, însă în loc să îşi petreacă prea mult timp văitându-se şi plângând pentru fapta făcută, a profitat de ocazie şi a explorat locurile în căutarea de feţe triste. A dat nas în nas cu una, chiar în camera în care fusese internată, lângă patul ei. Nu mai întâlnise niciodată o astfel de persoană. Parcă toate persoanele triste întâlnite până atunci se adunaseră într-una singură.
Tanti Marta era invalidă. Şi ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, acum era internată pentru alte probleme care apăruseră între timp. Toată viaţa ei fusese o persoană ranchiunoasă, căreia nimeni nu reuşise să-i ajungă la suflet, astfel că acum era singură: fără familie şi fără prieteni. Nu dorea să fie deranjată de nimeni. Lidia, cu spiritul ei vesel şi mereu dornică să povestească, o irita şi mai tare. Micuţei Lidia îi era greu să supravieţuiască într-o astfel de situaţie, pentru că nu putea să stea tăcută şi fără să zâmbească. Dar, din dorinţa de a face o schimbare în viaţa Martei, nu a încetat cu încercările ei de a se strecura pe nesimţite în sufletul ei. Aşa că, în linişte, a început să scrie. Tanti Marta, dormind majoritatea timpului, nu avea să observe cine era autorul misterios al scrisorilor pe care începuse să le primească, de la o vreme încoace, prin asistenta medicală.
La început, nici nu a vrut să le primească. Ei nu-i scrisese nimeni niciodată. Pentru a scăpa de insistenţele fetiţei, a primit-o. Dar nici nu a desfăcut plicul. Aşa a făcut şi cu a doua, şi cu a treia…, cu toate scrisorile primite. A venit şi ziua în care micuţa a trebuit să fie externată. Cu părere de rău, a mers la tanti Marta şi, plină de emoţii, i-a mărturisit că ea a fost cea care i-a trimis scrisorile şi că i-ar face mare plăcere dacă în cele din urmă le-ar citi. La final, i-a dat repede o îmbrăţişare şi a fugit.
Au trecut zile, săptămâni, luni. În tot acest timp, micuţa nu a încetat să se roage pentru tanti Marta, în speranţa că va afla ceva de dânsa. În ultima scrisoare, îi lăsase şi adresa ei, dorind să primească vreun răspuns.
Lidia a crescut şi aproape că uitase de acea întâmplare, când într-o zi a primit o scrisoare. Plină de emoţii şi cu lacrimi în ochi, a citit rând după rând, iar când a terminat, pe faţa ei se odihnea cel mai mare zâmbet. Era de la tanti Marta. Marta ei cea mohorâtă îi scria acum pentru a-i mulţumi că a îndrăznit să o scoată din ranchiunele ei. Scrisorile micuţei şi-au pus amprenta pe sufletul ei. Deşi nemulţumită şi neîncrezătoare la început pentru că tot ce spunea părea prea frumos, prea a poveşti de copil pentru a fi adevărat, a continuat să citească. Lucrurile scrise de Lidia le-a descoperit mai târziu prin altă cale şi a început să se gândească mai profund la cele scrise.
Erau frânturi din Biblie, rânduri pline de speranţă, de vindecare şi de o viaţă nouă, fără suferinţă, boală sau chin. Astfel, Marta s-a schimbat şi a început să citească şi din Biblie, şi nu a mai putut să o lase deoparte. De ce? Pentru că sufletul ei era însetat.
Trec pe lângă noi zi de zi oameni al căror chip este prada tristeţii… Ce te costă să zâmbeşti? Nu ai curaj? Poate cineva chiar are nevoie de zâmbetul tău. De ce nu ai încerca?
Citește mai departe - articole relaționate
ajutor, fericire, mirela radoi, suferinta, tristete, viaţă, zambet
Dacă vrei să transmiți un mesaj, o critică constructivă sau vrei să adaugi o idee, un sfat, te rugăm să lași un comentariu completând formularul de mai jos. Se acceptă doar comentariile ale căror autori își asumă responsabilitatea pentru ceea ce scriu (nume & e-mail real) evitând jignirile, cuvintele murdare și certurile.
