Ştii ce ai de făcut?
Unul dintre motivele care pot umbri uneori copilăria este autoritatea crescută a părinţilor. Când este mic, copilul este nevoit să facă tot ceea ce îi cere părintele, iar libertatea lui este mai restrânsă decât a unui adult. Când părintele solicită un serviciu copilului, de cele mai multe ori e mai mult decât sigur că va primi răspunsul aşteptat. Iar dacă nu…, se rezolvă cu ceva autoritate. Odată cu creşterea, raportul dintre cei doi începe să sufere unele modificări. Copilul începe să îl contrazică sau să exprime o altă părere decât cea a tatălui, în timp ce modul de exprimare al tatălui începe să îşi piardă din supremaţia de la început şi din convingerea de reuşită în intenţia pe care o are.
Raportul dintre tată şi fiu se regăseşte şi la nivelul relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Din păcate, mulţi înţeleg însă greşit această legătură. Dumnezeu este perceput ca fiind autoritar, dur şi sever. În plus, cine este împotriva Lui va fi pedepsit în modul cel mai aspru. Astfel, imaginea lui Dumnezeu în ochii oamenilor este înţeleasă greşit, iar lucrarea pe care Dumnezeu o face şi cea pe care omul o are de făcut este umbrită.
Pentru a clarifica lucrurile, Isus ne-a lăsat o poveste. O poveste care schiţează tabloul relaţiei dintre om şi Dumnezeu, inclusiv ceea ce face sau are de făcut fiecare dintre ei.
Un tată avea doi fii. Într-o zi, fiul cel mic s-a hotărât să plece de acasă. Voia o viaţă nouă. Fără monotonia, munca continuă, lipsa de împlinire şi de bucurie de acasă. Odată plecat, a început să trăiască după placul inimii lui. Un timp a fost fericit. La un moment dat însă şi-a dat seama că realitatea nu era deloc aşa cum şi-a imaginat-o. Mai ales atunci când banii primiţi de acasă, ca parte de moştenire, s-au terminat.
Situaţia dificilă în care a ajuns l-a convins să se întoarcă acasă. Se gândea că tatăl, în dragostea lui, îi va permite măcar să lucreze ca rob. Atitudinea acestuia a fost însă una mai mult decât impresionantă. Tatăl nu încetase niciun moment să-l aştepte. Şi la întoarcerea lui, s-a purtat cu el ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
În tot acest timp, fiul cel mare rămăsese acasă, sprijinindu-şi tatăl în toate treburile. Întoarcerea fratelui l-a uimit şi pe el. Atât de mult, încât toate sentimentele lui, bine ascunse până atunci, au ieşit la iveală. Atitudinea tatălui l-a uimit nespus. Nu se aştepta să se poarte astfel cu el. S-a considerat nedreptăţit şi a susţinut că tatăl a greşit în modul în care s-a comportat faţă de el şi faţă de fratele său.
Această poveste poate fi o oglindă a relaţiei dintre Dumnezeu Tatăl şi oameni. Nu e greu de observat diferenţa dintre cum vedem noi lucrurile uneori şi cum arată ele de fapt. Dumnezeu nu este un tiran, ci întotdeauna a arătat dragoste, disponibilitate şi răbdare faţă de fiecare dintre noi. De asemenea, noi am avut întotdeauna libertatea de gândire şi de acţiune dorită.
Unul dintre lucrurile care ies foarte bine în evidenţă din întâmplarea relatată este acela că tatăl îi iubea pe copiii săi indiferent de ceea ce făceau. Atitudinea copiilor a scos însă la iveală un lucru: dragostea copiilor faţă de tatăl lor… nu era la fel.
Plecarea fiului celui mic poate fi o dovadă a faptului că el nu preţuia tot ceea ce tatăl făcuse pentru el. Nici fratele mai mare, deşi a rămas acasă, nu era plin de sentimente mai calde. S-ar putea spune că acesta stătea acasă în aşteptarea unei posibile răsplătiri.
Sunt mulţi aceia care nu găsesc nimic la Dumnezeu care i-ar putea atrage în vreun fel, sau rămân „credincioşi” în mod formal, în aşteptarea anumitor beneficii. Problema unor astfel de oameni este aceea că nu-L cunosc cu adevărat pe Dumnezeu şi în concluzie nici nu Îl iubesc. Ei nu ştiu că cea mai mare poruncă pe care Dumnezeu i-a dat-o omului este: Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta (Marcu 12:30). Aceasta este cea mai mare dorinţă a inimii Lui.
De fapt, nimic nu este mai important pentru un creştin ca dragostea faţă de Dumnezeu. Din momentul conştientizării ei, activităţile lui vor fi altele, atitudinea lui va fi alta, dorinţa de întâlnire cu Tatăl îl va face să aştepte veşnicia şi să se pregătească pentru ea. Va spune tuturor despre Tatăl său şi Îl va iubi atât de mult, încât comunicarea dintre el şi Tatăl va fi una foarte strânsă. Practic, nu va mai face nimic fără El.
Şi pentru că nu poţi iubi pe cineva pe care nu-l cunoşti, cunoaşterea va conduce la o mai mare conştientizare a puterii lui Dumnezeu. Şi constatarea acestui fapt ar trebui, în mod normal, să atragă după sine ceea ce ar putea fi numit: predare. Predarea în mâna Lui a fiecărei activităţi pe care o ai de făcut. Mai mult decât atât, nu vei mai face nimic din ce L-ar întrista, ci fie că mănânci, fie că bei, fie că vei face orice altceva, vei face totul spre slava Tatălui (1 Corinteni 10:31, adaptat).
Singura responsabilitate amintită în dreptul omului, la nivelul contractului încheiat cu Dumnezeu, este dragostea. Un lucru atât de simplu şi de benefic. Iubirea îl va schimba pe fiu şi îl va face să se asemene din ce în ce mai mult cu Tatăl. În plus, nu poate fi concepută veşnicia fără iubirea celor prezenţi acolo pentru Cel care i-a creat şi mântuit.
Ce are omul de făcut? Dacă vrea să ajungă în cer lângă Tatăl, atunci trebuie să-L iubească. Iubire necondiţionată contra iubire necondiţionată. Aceasta este legea contractului dintre om şi Dumnezeu.
Citește mai departe - articole relaționate
Dumnezeu, fiu, gabi iarca, iubire, libertate, neconditionata, tata
Dacă vrei să transmiți un mesaj, o critică constructivă sau vrei să adaugi o idee, un sfat, te rugăm să lași un comentariu completând formularul de mai jos. Se acceptă doar comentariile ale căror autori își asumă responsabilitatea pentru ceea ce scriu (nume & e-mail real) evitând jignirile, cuvintele murdare și certurile.
