Înapoi pe şine
Nu contează de câte ori cazi, ci de câte ori te ridici.
Cum voi putea încheia acest an cu un surâs de mulţumire când, privind în urmă, constat că am lăsat atâtea lucruri neîncepute, neterminate sau realizate prost? În momentul în care aş fi putut să fac ceva, m-au ţinut de mână indiferenţa, ignoranţa, amânarea şi, de ce să nu recunosc, lenea. Îmi era uşor să zic „nu e aşa de important, se poate amâna”, „voi lăsa pe altă dată”, „şi mâine e o zi” etc. Alteori nu eram suficient de motivată: „De ce să fac un lucru bun când e atât de simplu şi de confortabil să nu fac nimic?” Dar când a sosit momentul să bifez realizările din 2009, am constatat că nu prea am ce. Mintea nu e mai luminată, sufletul nu e mai senin, lucrurile nu sunt mai bune în viaţă. Nu am progresat cu nimic, nu am evoluat pe niciun plan…
Şi cum voi putea să mă bucur de noul an când am lăsat în urmă unul atât de sărac? Mi s-a oferit minte să pot gândi, putere să pot realiza, suflet să pot simţi, discernământ să pot analiza. Mi s-a oferit totul, dar n-am oferit nimic! Voinţa am încătuşat-o, munca am amânat-o, promisiunile au fost uitate…
Şi cum aş putea să aştept recompense când sufletul meu e încărcat de mustrări pe care nu le poate alunga? Conştiinţa strigă, sufletul plânge, gândurile dor… Totul apasă, presiunea e grea. Nu merit mai mult, nu merit ce am!
Când îmi doresc să am posibilitatea de a îndrepta ceva, îmi doresc de fapt a doua şansă. Vreau din nou să mi se ofere tot atâtea situaţii de a acţiona câte am avut şi până acum. Vreau să am tot atâtea mâini întinse care cer cum am avut şi până în prezent. E un strigăt care imploră: „Încă o dată! De data asta voi face ce trebuie!”. Constat că cel mai trist lucru care mi s-ar putea întâmpla ar fi să nu mai am a doua, a treia, a patra şansă… Îmi mai amintesc oare câte şanse am cerut de-a lungul timpului şi câte mi s-au dat? Cum ar fi viaţa mea dacă n-aş mai avea posibilitatea de a remedia nimic? Cum ar fi dacă n-aş mai putea să repar greşelile, să răsplătesc binele făcut, să cer iertare celor pe care i-am supărat, să aduc un zâmbet celor pe care i-am întristat? Cum ar fi dacă nu mi s-ar permite nicio revanşă?
Simt că regretul e ceea ce îmi deschide puntea spre schimbare. Devine podul care mă ajută să trec peste râul care m-ar putea îneca. E ceea ce mă face să plâng şi să acţionez cu dăruire, cu încredere, cu responsabilitate. De aici mă ia în braţe credinţa. Dacă eu cred că mi se va deschide un nou tărâm pe care să plantez, atunci el chiar se va deschide. Voi uita pământul arid şi gol pe care l-am lăsat în urmă… pentru că nu am făcut nimic. Dar până la pământul cu recoltă ştiu că mai sunt mulţi paşi. Nu mă opresc aici. Voi lăsa speranţa să îmi arate că luptele nu sunt zadarnice, că efortul nu este inutil, că obstacolele nu sunt de netrecut. Schimbarea e grea, îmi cere sacrificii. Dar îmi va veni în ajutor voinţa, motorul noilor mele gânduri şi fapte. Drumul va părea mai scurt, urcuşurile mai uşoare, eforturile mai suportabile. Ea îmi va spune „Mai departe!” când eu voi spune „Stop!”. Mă va ridica atunci când eu mă voi prăbuşi. Mă va scutura când voi fi în praf şi noroi.
Nimic nu se face fără muncă, nimic nu apare din senin. Dacă mi-o fac aliat, ştiu că mă va susţine să-mi sădesc puţin câte puţin tărâmul care îmi va asigura victoria. Munca e prietenă de încredere şi mă grăbesc să o preţuiesc. Dacă voi şti cum să o abordez şi să o iubesc, va fi cea mai plăcută companie.
Există ceva sublim care conduce spre înfăptuirea de lucruri măreţe: sacrificiul. El îmi arată ce este renunţarea, dăruirea, durerea. Întrucât sunt novice, îl voi lua drept dascăl. Am multe să învăţ pentru că nu l-am iubit şi l-am ţinut la distanţă. Cu toate acestea, mă pot rătăci pe cărări nedesluşite, pe trasee înşelătoare, pot descoperi că nu ştiu unde sunt, ce fac şi încotro vreau să merg. Am nevoie de motivaţie şi de aceea am chemat-o la mine. Ea va fi ghidul meu în toată călătoria, în toate acele clipe în care voi dori să renunţ, în toate momentele în care voi întreba „De ce?”.
Şi totuşi, caut… Ce am nu e de ajuns, ce fac este în zadar! Observ că nu am combustibil, energie, observ că lipseşte sufletul fiecărei acţiuni, fiecărei intenţii, fiecărei fapte, adică iubirea. Până nu mă asigur că există, nu îmi ridic privirea spre cer. Ea trebuie să fie în toate.
Citește mai departe - articole relaționate
elena virlan, iubire, motivatie, perseverenta, speranta, vointa
Dacă vrei să transmiți un mesaj, o critică constructivă sau vrei să adaugi o idee, un sfat, te rugăm să lași un comentariu completând formularul de mai jos. Se acceptă doar comentariile ale căror autori își asumă responsabilitatea pentru ceea ce scriu (nume & e-mail real) evitând jignirile, cuvintele murdare și certurile.