Formarea caracterului
Nişte prieteni îmi spuneau odată că suntem justificaţi înaintea lui Dumnezeu şi mântuiţi „numai” prin credinţă – ceea ce pare a fi o afirmaţie biblică. Amicii aceştia înţelegeau mântuirea doar ca iertare, ca un transfer juridic şi, mai târziu, fizic din lumea morţii în lumea nemuririi. De aceea, referirile bătrâneşti la „formarea unui caracter pentru cer” erau interpretate ca erori religioase grave, semn al legalismului şi al perfecţionismului.
Aţi găsit voi în Biblie cuvântul caracter? Erezie curată! Ce caută caracterul în lumea libertăţii evanghelice, a harului uimitor care-i acceptă pe păcătoşi aşa cum sunt? Oare nu-şi dau seama aceşti farisei, care tot vorbesc despre sfinţire şi caracter, că omul nu poate avea un caracter acceptabil înaintea lui Dumnezeu? Prin urmare, dacă acest caracter ar fi condiţie pentru mântuire, nimeni n-ar putea împlini condiţia.
Vă sună familiar aceste cuvinte?
Mie da! Iar implicaţiile mă îngrozesc.
Dar ce este mântuirea, din perspectivă biblică? Cuvintele sunt de regulă tributare culturii. În limba română, termenul are un sens special, denumind salvarea sufletului de la osânda veşnică sau simpla obţinere a iertării. Sensul mai vechi al termenului românesc era acela de „izbăvire” sau „salvare”, cu aplicaţie în orice situaţie de viaţă, inclusiv în vindecarea trupului, aşa cum este folosit şi în ebraică sau în greacă termenul corespondent.
Afirmaţia îngerului – din Matei, capitolul întâi – care-L numea pe Mesia Iisus, pentru că El va mântui pe poporul Său de păcate, ne arată ce este în esenţă mântuirea: eliberarea de păcate. Este aceasta doar o eliberare juridică de urmările păcatului sau şi de păcatul însuşi care înseamnă a trăi în sens contrar voinţei descoperite a lui Dumnezeu? Este nevoie să fim eliberaţi de stăpânirea păcatului aici şi acum sau este suficient să fim iertaţi şi apoi scuzaţi că slujim zilnic domnului Păcat, stăpânul nostru natural? Iar eliberarea de păcat să vină doar la moartea sau la „răpirea” noastră? Ce rol joacă Duhul Sfânt în mântuire? Este strict necesar Duhul sau este suficientă acceptarea Evangheliei Crucii?
Biblia ne învaţă că Spiritul Sfânt ne-a fost pus în inimă ca sigiliu al credinţei şi garanţie a moştenirii vieţii veşnice (Efeseni 1:13-14). Cine nu are Spiritul lui Iisus nu-I aparţine (Romani 8:9). Iar acest Spirit se cunoaşte după roade: dragoste, bucurie, pace, răbdare, bunătate, bunăvoinţă, bună-credinţă, blândeţe, abstinenţă.
Virtuţile enumerate se numesc şi trăsături de caracter, deoarece creionează imaginea morală a personalităţii. Componente de caracter pot fi şi cele menţionate în Galateni 5:19-21 sub forma manifestărilor trupeşti, începând cu desfrâul şi neruşinarea şi terminând cu dorinţa după beţii şi petreceri. Caracterul este definit în psihologie ca ansamblul însuşirilor fundamentale psihice-morale ale unei persoane, care se manifestă în modul de comportare, în ideile şi în acţiunile sale.
Termenul se foloseşte adesea cu sensul exclusiv pozitiv, aşa cum admit şi dicţionarele. Caracter înseamnă personalitate morală fermă, însuşire morală care se manifestă prin perseverenţă, voinţă fermă şi corectitudine. Noi folosim aici termenul cu sensul de imagine morală a unei persoane: totalitatea trăsăturilor morale stabile, specifice, despre care spunem că o caracterizează.
Românii au împrumutat cuvântul caracter din franceză, termenul fiind grecesc la origine. Charakter avea sensul de semn distinctiv, amprentă, imagine sau pecete. Despre adevărata îndreptăţire, Pavel însuşi afirma (1 Corinteni 6:11) că se face nu doar în numele lui Iisus, ci şi prin Spiritul Dumnezeului nostru. Nu suntem doar declaraţi, ci şi făcuţi nevinovaţi. Cazul clasic al tâlharului pocăit nu este un exemplu al excepţiei de la modul în care suntem mântuiţi, ci un excepţional exemplu de cum suntem mântuiţi toţi acum, fiecare ducându-şi crucea. Iisus nu numai că ne promite cu drag să împartă cu noi veşnicia, dar ne dă şi un Spirit nou cu atitudini diametral opuse celor anterioare.
Nenorocitul care-şi ispăşea pedeapsa a exprimat cea mai curată credinţă în Christos, condamnându-şi propriile păcate şi pe cele ale tovarăşului său, recunoscând astfel dreptatea Legii, mustrând pe cel care batjocorea pe Iisus şi mărturisind public pe Iisus ca Împărat care va domni. El a văzut pe Iisus murind, dar a rămas credincios promisiunii Domnului. Tâlharul a fost nu doar iertat, ci a primit un caracter nou, o nouă amprentă morală, desăvârşită pentru stadiul credinţei lui, depăşindu-şi în felul acesta condiţia de condamnat.
Caracterul este nu doar singura comoară pe care o putem lua cu noi în lumea de dincolo, ci este adevărata noastră identitate.
Suntem ai lui Dumnezeu dacă avem chipul Lui, dacă ne bucurăm de bucuriile Lui şi dacă ne dor întristările Lui. Numai fiind sub controlul Spiritului Lui putem semăna cu El. Dacă Dumnezeu declară nevinovat pe păcătosul care se pocăieşte, de ce nu-l poate accepta mai departe aşa cum este, doar declarat perfect, nu şi făcut perfect? De ce să-l doteze cu un nou caracter, cerându-i să mai şi colaboreze la această schimbare de o viaţă întreagă? Să renunţe de bunăvoie la păcate, plăceri, obiceiuri rele etc.?
Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi impus condiţia de a avea un caracter curat pentru a intra în paradis şi pentru a primi viaţa veşnică, Şi-ar fi negat orice preocupare pentru dreptate. Teoretic, toţi oamenii ar putea fi recuperaţi printr-o minune a puterii creatoare, ca să fie izbăviţi de urmările păcatului, dându-li-se condiţii fizice şi psihice ideale.
Însă, dacă El ar accepta pe păcătoşi în cer, cu caracterul neschimbat, ei ar deveni o nouă sursă de probleme, iar istoria căderii s-ar relua. Ei înşişi ar fi nefericiţi să trăiască altfel de cum le dictează caracterul format pe pământ. Chiar dacă diavolul ar fi distrus, tendinţa păcătosului spre rău ar rămâne, astfel că ar exista permanent printre îngeri seminţe de diavoli. Iar Dumnezeu, din dragoste pentru pacea Împărăţiei şi pentru cel mai mare bine al tuturor, nu va accepta niciun compromis.
Să ne imaginăm însă că Dumnezeu ar interveni în mod supranatural pentru a schimba instantaneu şi fără efort caracterul cuiva, fără ascultare şi credinţă. Dar în acest caz, personalitatea acestor „mântuiţi” ar fi grav afectată, astfel încât nu ar mai fi ei înşişi. Imaginaţi-vă că aveţi probleme grave de „hardware” la „etajul superior”, dar descoperiţi posibilitatea unui transplant. Acceptaţi transplantul? Cum vă simţiţi după operaţie? Sau cine sunteţi?
Imaginaţi-vă acum că ajungeţi în cer şi că Domnul, în loc să vă fi disciplinat în timpul vieţii pe pământ pentru a vă proteja de păcat, vă şterge din memorie păcatele şi vă face astfel perfecţi. Dar un asemenea „tratament” ar fi o gravă alterare a personalităţii. Cum aş putea cânta de-a lungul veşniciei Amazing Grace, dacă nu mi-aş aminti că am fost un păcătos şi dacă aş uita absolut tot ce am făcut? Fără memorie intactă nu există păstrarea individualităţii, deci nu există mântuire. Soluţia nu constă în alterarea miraculoasă a memoriei, ci în pocăinţa şi înlocuirea caracterului păcătos cu un caracter nou.
Dumnezeu va lua în cer şi prunci – care nu şi-au dezvoltat nici caracter nobil, nici caracter rău. Tendinţele păcătoase naturale sunt uşor de schimbat prin înviere sau prin răpire. Însă cei care şi-au format un caracter păcătos chiar din adolescenţă, nu pot scăpa de el decât acceptând de aici disciplina lui Dumnezeu, o disciplină de o viaţă, în care poţi fi desăvârşit la fiecare etapă, dar niciodată desăvârşit absolut.
Sfinţirea durează o viaţă întreagă. Dacă Îl accepţi pe Dumnezeu acum, recunoscându-ţi nevoia mântuirii de păcat, El va şti ce educaţie şi disciplină să-ţi dea, făcându-ţi prin acestea viaţa mai frumoasă decât a tuturor celor care doresc doar să coboare de pe cruce şi să-şi continue gherila.
Biblia, rugăciunea, meditaţia sfântă, activităţile umanitare, împlinirea cu cinste a responsabilităţilor zilnice mărunte, creşterea în cunoştinţă şi în experienţă se desfăşoară în şcoala pe care Cerul o conduce aici, pe pământ. Acestea sunt influenţele care asigură un caracter nou şi o viaţă care merită trăită. Respingerea influenţei lui Dumnezeu, preocuparea faţă de împlinirea impulsurilor de moment născute dintr-o iubire de sine greşit înţeleasă, pasiunea pentru ceea ce absoarbe timpul şi energia incitând la păcat şi diminuând dorinţa de sfinţenie, toate acestea îl conduc pe om departe de Dumnezeu.
Şi, dacă la sfârşitul vieţii îţi rămâne la dispoziţie un ceas în care să te pocăieşti, cine îţi garantează că atunci vei mai dori s-o faci? Dar chiar dacă atunci te vei pocăi sincer, primind iertare şi mântuire, îţi va părea rău în veşnicie că nu te-ai pocăit mai devreme. Toţi mântuiţii vor fi fericiţi pentru totdeauna, dar unii vor fi mai fericiţi decât alţii pentru că au fost făcuţi încă de aici asemănători cu Dumnezeu.
Citește mai departe - articole relaționate
caracter, comoara, florin laiu, formare, mantuire, personalitate
Dacă vrei să transmiți un mesaj, o critică constructivă sau vrei să adaugi o idee, un sfat, te rugăm să lași un comentariu completând formularul de mai jos. Se acceptă doar comentariile ale căror autori își asumă responsabilitatea pentru ceea ce scriu (nume & e-mail real) evitând jignirile, cuvintele murdare și certurile.
Loading ...