Scena: Littleton, un orăşel liniştit din Colorado (SUA). Liceul Columbine. 20 aprilie 1999, ora 11:10 a.m.

Actul întâi – Mânie şi Selecţie naturală

Comunitatea paşnică din Littleton a fost brutalizată în 20 aprilie 1999, de atacul sângeros plănuit şi executat de doi adolescenţi – Eric Harris şi Dylan Klebold. Cu sânge rece şi nepăsare, Harris (purtând un tricou pe care scria Selecţie naturală) şi Klebold (pe a cărui bluză scria Mânie) au luat cu asalt liceul la care învăţau, curmând viaţa a 12 dintre colegii lor şi a unui profesor. Alte 24 de persoane, majoritatea adolescenţi, au fost rănite. În final, Harris şi Klebold s-au sinucis, lăsând în urmă o scenă terifiantă, părinţi înlăcrimaţi, o comunitate paralizată şi o lume întreagă dorind să găsească un sens în tot ceea ce se întâmplase. Evenimentul avea să se imprime în conştiinţa tuturor sub numele de „masacrul de la Columbine”, despre care Bill Clinton – preşedintele SUA la data aceea – declara că a „străpuns sufletul Americii”.

Presa a preluat subiectul care a fost cap de afiş pentru o lungă perioadă de timp. Accesul liber la arme, muzica cu impact negativist, filmele şi jocurile video violente, influenţa subculturilor asupra minţilor tinere şi deficienţele sistemelor de securitate în şcoli au fost doar câteva dintre potenţialele cauze ale tragediei explorate de analişti, psihologi şi autorităţi. În puzderia detaliilor sângeroase s-a ivit însă un chip angelic, un nume – Cassie Bernall – devenit peste noapte un simbol al curajului şi al credinţei. Povestea ei a fost preluată de pastori, jurnalişti şi chiar de politicieni, sensibilizând lumea întreagă. La un seminar pentru tineri, în California, un evanghelist povestea detaliile întâmplării. Când toţi erau culcaţi la pământ, îngroziţi, unul dintre cei doi adolescenţi criminali a întrebat: „Este cineva aici care crede în Dumnezeu?” Cu o linişte aproape nenaturală, Cassie (17 ani) s-a ridicat şi a zis „Da”. A fost împuşcată în cap.

Societatea americană, violentată şi mânjită de sângele nevinovaţilor, s-a agăţat de tânăra martiră al cărei act de curaj părea să dea un sens măcelului.

Actul al doilea – Înainte de a zice „Da”

În cartea She Said Yes, mama lui Cassie povesteşte istoria convertirii fiicei sale dintr-o adolescentă confuză şi disperată într-o persoană echilibrată care din clipa în care L-a întâlnit pe Dumnezeu, a decis să trăiască o viaţă creştină. Studiile biblice săptămânale, proiectele umanitare, întâlnirile şi excursiile cu prietenii săi creştini au ajutat-o pe Cassie să descopere iubirea lui Dumnezeu şi au motivat-o în efortul de a deveni o persoană mai bună. O „diferenţă mare între vechea şi noua Cassie a fost schimbarea preferinţelor personale. Înainte [de convertire] era obsedată de muzica rock, de vampiri şi de automutilare; acum era interesată de fotografie (…), de poezie şi natură” – mărturisea mama ei. Într-o scrisoare adresată prietenei sale, Cassandra, cam cu un an înainte de Columbine, Cassie îşi exprima frământările sufleteşti: „Ştii, mă întreb ce intenţionează Dumnezeu să facă cu viaţa mea. Care este scopul meu? Unii devin misionari şi chestii d-astea, dar cum rămâne cu mine? Ce a pregătit Dumnezeu pentru mine? (…) Deocamdată o s-o iau pas cu pas. Am încredere că într-o zi voi afla răspunsul. Poate că voi privi retrospectiv la viaţa mea şi mă voi gândi: Aa…, deci despre asta era vorba!” În seara de dinaintea morţii sale, Cassie nota pe o bucăţică de hârtie: „P.S. Sincer, doresc să trăiesc doar pentru Dumnezeu. Este greu şi mă sperie gândul, dar cred că merită!”. În dimineaţa zilei următoare, i-a dat acest bilet unei prietene.

Făcut public în data de 15 mai 2000, raportul oficial al anchetatorilor preciza scurt că presupusul schimb de replici dintre ucigaş şi Cassie nu a avut loc. Nimeni nu a întrebat cine crede în Dumnezeu. Nimeni nu a zis „da”. Povestea a rămas însă vie şi adevărată în inimile părinţilor, ale prietenilor şi ale „trecătorilor obişnuiţi” prea puţin dispuşi să renunţe la singura petală albă, aşezată delicat peste giulgiul sângeriu al Liceului Columbine.

Actul al treilea – Dezamăgiţi?

Cassie Bernall a zis totuşi „Da”. Nu în ziua aceea şi nu ca răspuns la o întrebare a lui Harris sau Klebold. „Da”-ul ei a fost răspunsul pe care l-a dat chemării lui Iisus cu mult timp înainte. Poate că societăţii i-a fost luat martirul de care avea nevoie, dar, oricum, lui Iisus i-a rămas inima unei persoane pentru care El a murit. Lecţia pe care s-ar părea că nu o învăţăm din istoria lui Cassie este că fiecare zi aduce cu sine provocări şi alegeri, şi fiecare alegere ne duce mai departe, spre cer (sau în sensul opus). Fragilitatea fiinţei umane şi imprevizibilul cursului vieţii sunt detalii prea uşor scăpate din vedere. Nu ştim ce se ascunde în faldurile viitorului şi, tocmai de aceea, ar merita să aşezăm acest viitor în mâinile lui Iisus. „Doresc să trăiesc doar pentru Dumnezeu”, scria Cassie cu o seară înainte de neînţelesul ei sfârşit. Da, Cassie! Da! Şi noi dorim acelaşi lucru.

Cine zice „Amin”?

În urmă cu câţiva ani, am avut privilegiul să pot ajuta timp de o lună persoanele singure şi în vârstă dintr-un sat din judeţul Dâmboviţa. A fost cea mai cutremurătoare vară a vieţii mele… În urma acelor câteva săptămâni, mi-am schimbat perspectiva asupra vieţii. Am întâlnit două bătrâne singure, speciale, despre care vreau să vă povestesc pe scurt. Pe una din ele nu o puteam găsi, deşi toată lumea ne îndruma spre casa ei… Iarba era aşa de mare, încât din stradă nu se putea zări căsuţa umilă a bătrânicii.

Era singură pe lume. Pe masa ei era o cănuţă din metal în care se afla masa de prânz: pâine veche înmuiată în apă. Zilnic, când mergeam la ea, era senină şi zâmbitoare. Când o întrebam ce are de mâncare, ne spunea că are ce îi dă Domnul… Avea un prun în faţa casei: sursa ei de hrană. Era bolnavă! Tot timpul îi era frig. Făcea şi vara focul în casă. Avusese două fete, dar pentru o zi… În ziua în care s-a născut cea de-a doua, fata cea mare a fugit la cel mai apropiat oraş pentru a lua făină pentru pâine… Se născuse sora ei! Dar în drumul ei, traversând o punte, a venit unda, cum spunea bătrâna, şi a luat fata. Nu a mai văzut-o vreodată! Acum o mai are pe cea mică care nu o vizitează. Nu o mai văzuse de mult timp, dar nu o judeca, spunea că e şi ea ocupată, bolnavă… Îi lua mereu apărarea. Am aflat că vara trecută bătrânica a murit…a murit groaznic… I-a luat foc casa…făcea focul mereu!

Pe o altă bătrână am găsit-o la fân. Avea 80 de ani. Avusese opt copii dintre care doi muriseră, iar ceilalţi şase nu vor să audă de ea. Îmi povestea cu lacrimi în ochi cum mergea 2 h pe jos ca să poată cumpăra făină să facă pâine la copii, ca atunci când se vor trezi să găsească mâncarea gata… Se trezea cu noaptea în cap… Iar acum, spunea bătrâna, sunt fără copii…Pentru ce am alergat atât? Mi-am făcut datoria de mamă, dar nu mă bucur de copii!!!

Care să fie bucuria acestor bătrâne înaintea morţii? Pentru ce au trăit? A meritat viaţa? Sau trăim doar ca să suferim? Nu cred că Dumnezeu ne-a creat să suferim pentru ca apoi să murim! Nu acesta este motivul umblării noastre pe pământ!

Acum vă întreb: pentru ce trăim? Cu ce rămânem la sfârşitul vieţii? Alexandru cel mare îi spunea celui mai bun slujitor ca, la moartea lui, să fie îngropat cu mâinile afară pentru ca toţi să vadă că omul când moare, nu ia nimic cu el.

Te-ai gândit vreodată la rostul tău pe pământ? Te-ai întrebat vreodată care va fi rezultatul alegerilor şi al faptelor tale? Pentru ce trăieşti?

Mi-aduc aminte de un verset din Scriptură: „Iată, îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul!” (Deut. 30:15) Dumnezeu ne-a creat liberi. Ne-a creat pentru a putea alege viaţa. Fiecare din noi avem o alegere de făcut: între viaţă şi moarte. Tu ce alegi? Acum să nu uităm un mic amănunt! Rom.14:10 „…căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos.” TOŢI vom fi judecaţi. Deci nu s-a terminat totul la moartea aşa cum ne transmite Alexandru Vlahuţă în poezia „Din prag”: „Nu de moarte mă cutremur,/ ci de veşnicia ei.” Moartea nu e veşnică. Va fi o judecată după moarte. Cum îţi vei ţine capul atunci?

Observăm că viaţa pe pământ nu aduce prea multă fericire. Ocazional, ai motive să râzi, să te bucuri, dar privind la cele două bătrâne, mi-am dat seama că este mai multă durere în viaţă decât bucurie.

Fiecare om vrea să fie fericit. Şi fiecare caută metodele care îl vor ajuta, dar de cele mai multe ori, deşi târziu, vedem că ce ne-a făcut uneori fericit…ne afectează viaţa.

Ne minţim, ne păcălim cu muzică, filme, cărţi, vicii, distracţii… Ne minţim cu acestea, când de fapt ne fură realitatea dură a vieţii. Prin ceea ce facem, alegem. Alegem între moarte şi viaţă. Chiar dacă cu inima vreau viaţa, de multe ori alegerile şi faptele mele aleg moartea.

Te-ai gândit vreodată la moarte? Dar la viaţa ta, ai stat să te gândeşti atent? Care va fi sentinţa judecăţii tale? Merită să guşti ceea ce unii numesc fericire şi să plăteşti cu pierderea veşniciei? Pentru că vreau să nu uităm: Dumnezeu nu este un mit, iar judecata nu este o poveste!

De ce este greu să rostim „nu”?

Mulţi cred că refuzul este semnul unei atitudini ostile. De aceea, de cele mai multe ori, ne e teamă să rostim aceste cuvinte tocmai pentru a nu-i dezamăgi pe ceilalţi.

Comportamentul unor astfel de persoane se poate caracteriza prin pasivitate, dependenţă de alţii, dificultatea de a se apăra, neputinţa de a-şi formula clar opiniile. În general, femeilor le este mai greu să spună „nu”, decât bărbaţilor.

Nu uita însă că, dacă nu te pricepi îndeajuns să ajuţi pe cineva sau nu ai la dispoziţie timp suficient, rişti să îl dezamăgeşti şi mai mult, făcând lucruri mediocre.

Cum se comportă un creştin? Îi refuză el pe ceilalţi?

Înainte de orice alegere, cere sfatul lui Dumnezeu. Există momente în care trebuie să refuzi ceva sau pe cineva pentru că, altfel, nu ai putea duce la bun sfârşit îndatoririle cele mai importante sau pentru că, acumulate, prea multe îndatoriri te-ar putea face stresat, obosit, trist sau nervos. Dumnezeu vrea să cântăreşti bine situaţiile şi să fii înţelept.

Cum înveţi să spui „nu”?

1. Fă-ţi o listă a priorităţilor. Metoda agendei este foarte utilă pentru a preîntâmpina situaţii în care ai fi nevoit să spui „nu”. Gândeşte-te care dintre activităţile pe care le ai de dus la îndeplinire merită cu adevărat timpul şi atenţia ta.

2. Fii hotărât. Cu cât amâni mai mult să spui „nu”, atunci când ştii că trebuie să o faci, cu atât îţi va fi mai greu să rezolvi situaţia. Un răspuns clar din partea ta este mai corect pentru ceilalţi, pentru că le va arăta din timp că trebuie să găsească o altă soluţie.

3. Foloseşte metoda „plus, plus, minus”. Înaintea unui semnal negativ (refuzul tău) nu uita să pui cel puţin două semnale pozitive. De exemplu: „Mă bucur că v-aţi gândit la mine pentru acest proiect (plus), data trecută chiar am făcut o echipă grozavă (plus), dar acum îmi e imposibil (minus) din cauza noului proiect…”. Trebuie să atenuezi impactul emoţional negativ al lui „nu” cu cel puţin două aprecieri pozitive şi sincere la adresa celuilalt.

4. Ai răbdare, roagă-te în continuare şi perseverează. Exersând, înveţi. Este dificil să schimbi un obicei care s-a format de-a lungul anilor, dar „pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13). Aminteşte-ţi că, prin tot ceea ce faci, Îl poţi lăuda pe Dumnezeu şi că El are nevoie de tine plin de putere în lucrarea Lui.