Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.
Matei 6.33

Un profesor stătea în fața studenților săi. Când a început ora, fără să spună un cuvânt, a luat un borcan și a început să-l umple cu pietre mari. I-a întrebat pe studenți dacă borcanul este plin. Cu toții au răspuns afirmativ.

Apoi a luat o cutie de pietricele și le-a turnat în borcan. Acestea s-au rostogoli printre pietrele mari și au umplut spațiile rămase libere. I-a întrebat din nou pe studenți dacă borcanul este plin, aceștia dând același răspuns afirmativ.

Apoi a luat o cutie cu nisip și l-a turnat în borcan, scuturându-l ușor. Nisipul a umplut puținul spațiu rămas liber

Administrează-ți bine clipele de care poți dispune în voie. Ele sunt asemenea unor diamante neșlefuite. Dacă le risipești, valoarea lor nu va fi cunoscută niciodată. Fructifică-le și vor deveni cele mai strălucitoare nestemate dintr-o viață trăită cu folos. (Ralph Waldo Emerson)

Dar Domnul Dumnezeu a chemat
pe om şi i-a zis: „Unde eşti?”
Geneza 3.9

Ai auzit vreodată de lampa lui Diogene? Acest filosof grec predica valoarea muncii, egalitatea, simplitatea, adevărata noblețe și bunul simț.

Unul din obiceiurile lui ciudate era acela de a umbla în plină zi prin Atena cu o lampă aprinsă în mâini. Părea de-a dreptul deplasat.

Într-o zi, cineva l-a întrebat: “Învățatule, de ce umbli cu lampa aprinsă în plină zi?

Răspunsul a fost: “Caut un om!”

Fiecare secundă poate fi un nou început.
E o șansă. Șansa ta. 

Se spune că timpul fuge şi nu se mai întoarce. Se pare că şi noi fugim, câteodată mai repede ca el. Nu mai avem timp de nimic. Avem zile grele, lungi, pline cu mărunţişuri inutile şi uităm adesea să ne bucurăm de lucrurile mici care odinioară ne trezeau interes.

Ne plângem zilnic de liderii politici, de prieteni care nu mai ştiu să asculte, prietenii dezbinate, părinţi cicălitori care nu ne înţeleg, ne plângem pur şi simplu de milă; că nu avem ce am vrea, că nu iese cum vrem noi, de prea puţine ori mai stăm să cugetăm la ceea ce vom rosti pe gură. O spunem. Fără să ne gândim dacă ceea ce vom spune va afecta într-un fel sau altul starea celuilalt. Nu contează ce am spus. Nu avem timp! Trebuie să spunem ce ne apasă. Cu toate aceste “poveri” pe care le purtăm zilnic, ce să ne mai gândim la bucurie, pace, bunătate, facerea de bine, aproapele din faţa noastră şi cu atât mai puţin la… Dumnezeu!

Da, Dumnezeu. Îţi vine greu să citeşti, dar aşa e. Câţi se mai gândesc la Tatăl din Ceruri când în jur e atâta agitaţie şi în inima noastră la fel?

Câţi mai pun genunchiul la rugăciune în fiecare dimineaţă sau seară? Se pare că au rămas doar nişte amintiri ale unora care au fost cândva copii ai credinţei.

Câţi mai cer binecuvântarea pâinii? Pâinea, care ne este dată zilnic, a ajuns să devină un lucru obişnuit. E meritul nostru, ne spunem, e munca noastră! Da, dar munca ta cine te-a ajutat să o câştigi? Am uitat.

Am uitat să mai fim copii. Vrem să creştem repede, să fim şi noi maturi odată, independenţi, pe picioarele noastre. Dar, odată ajunşi acolo, nu ştim ce să mai facem. Şi începem să ne plângem.

Am uitat să ne mai dorim “să vie Împărăţia”! Am ajuns să ne mulţumim cu mediocritatea. Chiar dacă nu recunoaştem, iubim pământul acesta! Dar, când va fi să plecăm – căci fii sigur că o vom face într-o zi – cu ce vom merge sus? Cu perechea de blugi pe care am cumpărat-o cu atât de mult sacrificiu? Cu jobul la care nu am putut să renunţăm pentru că era prea atractiv salariul? Cu miile de perechi de pantofi, sandale, papuci, ciorapi?

Te asigur că nu. Dumnezeu nu va sta să judece după ce ai de pe pământul acesta. El se va uita în inimă. Şi dacă toate acestea au fost mai presus de El, de Creatorul tău, mă tem că alegerea pe care ai făcut-o nu te va duce în Rai.

Dacă vrem să ajungem acolo, trebuie să redevenim copii în iubire. Să credem, să ascultăm, să iubim, să acceptăm tot ceea ce Dumnezeu ne spune că trebuie să facem. Doar cei care sunt ca nişte copilaşi vor merge sus.

Să ne oprim. Să ne amintim de clipele în care Dumnezeu ne-a salvat şi să ne întoarcem la dragostea dintâi. Să reluăm activităţile poate minore pe care le făceam, dar care ne aduceau atât de multă pace. Pune-te din nou pe genunchi, acolo vei găsi mângâierea pe care o cauţi. Cântă din nou cântările care îţi înălţau sufletul spre Dumnezeu. Leagă prieteniile care s-au rupt între timp. Dă un telefon celor pe care graba şi rutina te-au făcut să îi uiţi.

În mod special, dă un telefon Sus. La celălalt fir, Dumnezeu abia aşteaptă să îţi audă vocea şi să reluaţi legătura. Fă-o astăzi. Mâine…nu-i al tău.

Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos.

Într-o şcoală de la ţară, la ora de religie, un copil l-a întrebat pe preot, care le vorbea despre milă:
- Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum să fac eu milostenie? Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă inimă, dar aşa…
- Fiule, nu asta înseamnă milă. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu treburi, am văzut-o peste drum pe mama ta, ieşind din curte şi ajutând până acasă o bătrână, ce se ostenea cu o legătură de lemne. Mai târziu, am zărit-o iarăşi îndrumând un călător ce se rătăcise şi, chiar dacă nu l-a putut ospăta, un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el. Când vecina de alături a plecat în târg cu treburi, i-a lăsat în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi săteni se certau în drum, a ieşit şi, cu vorbe frumoase, i-a împăcat. Vezi tu, acum, ce este mila? Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât poţi.

Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet.