Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie, când îşi strânge snopii. – Psalmi 126,6

Acum o sută şi mai bine de ani, pământul din Australia, unde se află acum Colegiul Avondale, era sălbatic, necultivat şi departe de oraşele unde locuiau adventişti. Ellen White şi încă câţiva s-au deplasat la faţa locului şi au încercat să înceapă ceva, dar era foarte descurajator.

În acest timp, Ellen White a avut un vis frumos, care i-a încurajat pe lucrători. În noaptea de 9 iulie, ea a visat că împreună cu soţul ei au mers într-o plimbare la ferma lor, aproape de Cooranbong şi, în timp ce mergeau, au discutat despre nevoile şcolii. (Pastorul White murise de câtva timp, dar în vis ei erau iarăşi împreună.)

Ellen White a spus: „Nu ştiu de unde vin mijloacele.

…Trebuie să arăm cu nădejde şi cu multă credinţă. … Aşadar, trebuie să semănăm acest pământ misionar cu seminţele adevărului.”

Pastorul White a spus: „Aceasta trebuie să fie îndeplinită în simplitate, credinţă şi speranţă, şi rezultatele veşnice vor fi răsplata lucrărilor voastre.”

Pastorul şi sora White s-au plimbat pe întreaga lungime a grădinii şi apoi s-au întors. Pe drum, ei au observat că viţa-de-vie era plină cu boabe pe care au început să le culeagă imediat. În timp ce lucrau, Ellen White a spus: „Eu am gândit că aceste plante sunt inferioare şi nu merită să te necăjeşti să le pui în pământ. Niciodată n-am văzut o recoltă atât de bogată.”

Soţul ei i-a adus aminte de oraşele din America în care predicaseră. La început, puţine păreau a fi rezultatele, dar după aceea a fost un seceriş minunat. „Voi trebuie să semănaţi în nădejde şi credinţă şi nu veţi fi dezamăgiţi”, a spus el.

La scurt timp după acest vis, au venit fonduri din Africa şi şcoala a fost construită. Astăzi, poate fi văzut un rod bogat al semănării lor în sutele de predicatori, profesori, secretari, contabili şi misionari care au ieşit din această şcoală.

Când dai o broşură sau faci o faptă amabilă pentru un vecin, tu semeni seminţele adevărului. Să nu te descurajezi dacă nu vezi multe persoane unindu-se acum cu biserica, datorită a ceea ce ai făcut tu. Dumnezeu va binecuvânta sămânţa pe care o semeni şi, într-o bună zi, vei vedea recolta.

Şi venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia. – 2 Timotei 2,26

Tom Ingles a fost capturat de indienii din Shawnee, la 8 iulie 1755, când era în vârstă de 4 ani. › citește în continuare

Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea. – Efeseni 2,14

Oamenii au construit ziduri încă din vremuri străvechi. Uneori, zidurile sunt bune şi necesare. Ele pot păzi proprietatea noastră şi liniştea noastră. › citește în continuare

Când vei auzi un cuvânt, care va ieşi din gura Mea, să-i înştiinţezi din partea Mea. – Ezechiel 3,17

La orele unsprezece, în noaptea de 6 iulie 1881, Kate Shelley, în vârstă de 15 ani, stătea pe balconul micului ei cămin de pe ţărmul de răsărit a lui Honey Creek, Iowa, şi privea la cea mai dezlănţuită furtună pe care o văzuse vreodată. Vântul urla, fulgerul brăzda cerul, tunetul bubuia şi ploaia cădea cu găleata. Pârâul, de obicei liniştit, era acum un torent turbat, care se izbea în stâlpii podului de lemn al căii ferate. Atunci, Kate a văzut lumina slabă a unui tren de marfă de după curba de dincolo, în partea de vest a podului. Ea a privit până ce acesta a înaintat pe podul cu suporturi de lemn. Podul s-a rupt cu trosnet şi locomotiva a plonjat în pârâul umflat.

Kate a intrat repede în casă să-i spună mamei ei. „Trebuie să trec pârâul până la gară şi să opresc expresul de la miezul nopţii, altfel vor muri o mulţime de oameni”, a spus ea. „Nu mai este mult timp, trebuie să mă grăbesc.”

„Nu te duce!” i-a cerut mama. „Poţi muri şi tu!”

„Trebuie să încerc”, a insistat Kate. „Aceasta este datoria mea. Pur şi simplu nu pot rămâne aici să privesc trenul care a căzut în apă şi să aud gemetele oamenilor muribunzi. Eu trebuie să plec.”

„Atunci du-te, dar ai grijă”, a spus mama. „Am să mă rog pentru tine.”

Kate a ieşit pe uşă, alergând în furtuna dezlănţuită de afară. Încetişor, ea s-a târât peste pasarela îngustă care mai era încă intactă. Vântul furios ameninţa s-o arunce de pe grinda instabilă. › citește în continuare

Să nu ucizi – Exod 20,13

Există un timp când este îngăduit să ucizi? Ce se poate spune despre acest lucru în timp de război? N-ar trebui ca şi creştinii să sprijine guvernul lor, alăturându-se oştirii, pentru a ajuta să-l alunge pe vrăjmaş? › citește în continuare

Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi Rămâneţi dar tari. – Galateni 4,31 u.p.; 5,1 p.p.

Acum peste două sute de ani, la Philadelphia a fost semnată Declaraţia de Independenţă (4 iulie 1776). Acest document arată motivele pentru care Statele Unite doreau să fie libere. › citește în continuare