Conferința Oltenia – Sătic 2010

› citește în continuare

Duminică după-amiază; aproape toate bagajele sunt gata! O ultimă strigare: cortul, sacul, folia, mâncarea… prezent! Sunt plină de curiozitate! Merg pentru prima dată în Maramureş. Prietenii îmi spun că munţii Rodnei sunt de o frumuseţe rară. Nu cred până nu văd, îmi tot repet: …ce ar putea fi deosebit de ceea ce am văzut până acum?!

Acceleratul pleacă. Drumul din Bucureşti pană în Săcel îl suport uşor… 11 ore trec repede, dacă mergi noaptea. La patru dimineaţa poposesc în haltă. Întunericul beznă nu-mi permite să văd nimic din peisajul mult lăudat. Până în Moisei, locul în care încerc să ajung, aleg să iau un microbuz. › citește în continuare

Se spune că prima impresie contează. În ceea ce mă priveşte, prima impresie asupra Parisului a fost ciudată. L-am vizitat în primăvara anului 2008, la sfârşit de martie. Auzisem despre el de la prieteni şi din emisiuni şi citisem mult: ghiduri, pliante, site-uri. Toate vorbeau despre frumuseţea acestui oraş, despre atmosfera specifică, despre l’air de Paris. Într-o primă fază, totul mi s-a părut fad şi lipsit de strălucirea atribuită de toate prezentările.

Zilele care au urmat au făcut însă ca impresia mea despre Paris, mai puţin bună, să se schimbe în mare măsură. Să fie din cauza monumentelor care reprezintă oraşul în întreaga lume prin grandoarea lor?!

Am mâncat în Cartierul Latin şi am vizitat, cum face tot omul ajuns aici, catedralele Notre Dame, Sacre Coeur etc. Din păcate, am ajuns în Paris exact în perioada Paştelui catolic – aglomeraţie peste tot. Aşa că nu am putut vedea multe dintre obiectivele de pe listă decât de afară.

Celebrul muzeu şi palat Louvre a fost unul dintre cele mai impresionante puncte de atracţie. › citește în continuare

Probabil că aţi auzit de multe ori vorbindu-se despre Bucureşti ca despre… Micul Paris. Astăzi, această simplă asociere a Bucureştiului cu oraşul luminilor reuşeşte să smulgă zâmbete uneori ironice din partea celor mai tineri. Iar de la cei bătrâni… încuviinţări de genul „a fost odată”. Astăzi, puţini mai iau în serios supranumele de Micul Paris.

Aţi fi surprinşi dacă v-aş spune că… lucrurile nu au stat niciodată altfel. Iniţial, titulatura de Micul Paris nu avea nimic laudativ în ea. Nu era decât o titulatură ironică a unui oraş care se străduia să fie parizian pe ici-colo. Imaginea lui era însă, de cele mai multe ori, cea a unei localităţi de provincie mai degrabă decât a unui oraş mare. Şi totuşi, în memoria bucureştenilor, Micul Paris a sfârşit prin a deveni un supranume elogios. › citește în continuare