Când eram copil, am intrat odată pe un stadion de fotbal la un meci Dinamo-Rapid, păşind în arena din Ştefan cel Mare cu un aer de siguranţă şi de superioritate. De ce? Eu nu ţineam cu niciuna dintre echipe. Ajunsesem acolo la insistenţele unui tovarăş de joacă. Îndreptându-ne spre galeria echipei gazdă, mă trezesc cu o „înjurătură lichidă” fix în creştetul capului. Mă uit în sus. Cineva cu ochi de hienă mă saluta scrâşnind: „dinamovistule!…” Nu trecuseră decât două-trei minute de când intrasem pe stadion şi am înţeles că nu puteam fi neutru.

Simplul fapt de a ne naşte ne plasează pe fiecare dintre noi de o parte sau de alta a baricadei. Vom aborda tema neutralităţii morale, din perspectiva inspirată a autorului cărţii Apocalipsa asupra conflictului dintre bine şi rău, în care sunt aruncate toate fiinţele umane, independent de voinţa lor.

Istoria acestui conflict este prezentată într-un mod simbolic în capitolele 12-14. Balaurul (Diavolul), un înger căzut din poziţia de loialitate faţă de Dumnezeu, a purtat un război cu Mihail (Hristos), reprezentant al Divinităţii (Apocalipsa 12:4, 7). Acest război a avut loc în cer. Textul biblic spune simplu că Hristos a învins, dar că războiul nu s-a încheiat. Doar s-a mutat pe Pământ. În momentul întrupării, Isus a devenit ţinta specială a Balaurului, dar, deşi a reuşit prin complotul iudeu şi autoritatea romană să-I ia viaţa, acesta a pierdut încă o bătălie în urma învierii lui Isus (vezi Apocalipsa 12:5).

Nici protagoniştii nu mai sunt aceiaşi. Nemaiavând acces la Hristos din momentul învierii, singura modalitate a Balaurului (numit de asemenea şarpe şi satan) de a-L lovi pe Isus este să se îndrepte cu furie spre poporul Său, simbolizat în Apocalipsa de o femeie. Dar femeia (biserica) scapă, deşi nu fără a experimenta pustia (Apocalipsa 12:6, 16). Termenul pustie are o rezonanţă Vechi Testamentală. Este locul în care poporul lui Dumnezeu este modelat şi pregătit să intre în Canaan – ţara făgăduinţei. Cea mai dură lecţie a pustiei este lecţia dependenţei. Cine nu vrea să depindă de Dumnezeu nu are decât să îndure pericolele, adesea fatale, ale unui asemenea loc neprietenos. Sau să iasă din pustie prin proprie alegere, uitând că numai în pustie eşti „departe de faţa şarpelui” (vezi Apocalipsa 12:6).

Satan nu a reuşit să stingă scânteia creştină, cea care îi determină pe oameni să-L urmeze inexplicabil pe umilul Galilean, indiferent de consecinţe. De aceea, urmează ultima fază a conflictului, descrisă în Apocalipsa 12:17: Şi Balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos. Este cea mai cumplită etapă a conflictului dintre bine şi rău. Satan este hotărât să nu mai piardă. Agenda sa este foarte îndrăzneaţă. Are ca target toţi locuitorii pământului (Apocalipsa 13:4, 8).

Dintre toate categoriile umane care populează pământul, una singură – Rămăşiţa (biserica timpului sfârşitului) – refuză cu obstinaţie să renunţe la poruncile lui Dumnezeu. De aceea, războiul Balaurului împotriva Rămăşiţei este crucial. Această biserică loială faţă de poruncile lui Dumnezeu şi faţă de mărturia lui Hristos este singura redută a adevărului şi a binelui.

Strategia lui satan este foarte complexă. Apocalipsa 13 ne arată că el nu luptă direct, ci prin intermediari. Are doi aliaţi care se angajează să urmărească îndepărtarea tuturor locuitorilor pământului de Dumnezeu şi de poruncile Sale. Primul aliat este fiara care se ridică din mare (Apocalipsa 13:1-8). În literatura apocaliptică o fiară este un simbol pentru o putere politico-religioasă (Daniel 7:17-23). Descrierea ei trădează originea sa romană, dar şi creştină. Din Imperiul Roman de Apus a răsărit, după căderea acestuia în 476 d.Hr., o singură putere care a îndeplinit un rol religios şi politic şi care a făcut mari isprăvi pe tot parcursul Evului Mediu: puterea episcopală a Romei. Această manifestare a romano-catolicismului medieval se va reitera în vremea sfârşitului. Aş dori să clarific un lucru. Acest aspect nu îi vizează pe oamenii care compun biserica occidentului. Aşa cum pe tronul lui Israel se urcau şi oameni credincioşi, tot aşa pe scaunul pontifical de la Roma s-au aşezat şi oameni ai lui Dumnezeu.⁶ În cazul de faţă este vorba despre oamenii care se vor urca la un moment dat şi vor dicta de pe „scaunul lui Petru” lucruri contrare spiritului lui Hristos şi al apostolilor. De altfel, în această biserică există copii ai lui Dumnezeu care vor sta de partea lui Dumnezeu în conflictul final.

Cea de-a doua putere este fiara care se ridică din pământ, înţeleasă în tradiţia interpretării protestante ca fiind America protestantă. Textul biblic spune că această mega-naţiune îşi va pierde caracteristicile de libertate a conştiinţei care au făcut din ea ceea ce este astăzi. Ea va lucra pentru fiara care se ridică din mare (Apocalipsa 13:12), prin două maniere: înşelăciune (Apocalipsa 13:13-14) şi forţă (Apocalipsa 13:15-17). Înşelăciunea va fi atât de bine plăsmuită încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi (Matei 24:24). Pe de altă parte, coerciţia va fi atât de cruntă încât în momentul în care vor avea de ales între viaţa lor şi primirea semnului fiarei mulţi dintre cei care se află acum în rândul celor ce respectă poruncile vor trece de partea cealaltă.⁷

În toată această încordare, Apocalipsa 14 ne arată ce face Rămăşiţa pentru a se opune acestui val ofensiv luciferic fără precedent. Sub simbolul a trei îngeri (Apocalipsa 14:6-12), cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu, sunt înfăţişaţi ca proclamând o ascultare strictă de voinţa divină, indiferent de consecinţe. Populaţia ţintă a Rămăşiţei sunt locuitorii pământului (Apocalipsa 14:6). Aşadar, atât Balaurul, cât şi Rămăşiţa urmăresc o globalizare a mesajului lor. În timp ce primul caută să distragă, cei din categoria a doua caută să atragă.

Semnul fiarei, care se pune pe frunte sau pe mână, nu este unul literal. El este un simbol. Limbajul acesta este folosit în Biblie şi în dreptul legii lui Dumnezeu (Deuteronom 6:6-8). Aşadar, semnul fiarei este legea lui Dumnezeu incompletă, sau în varianta fiarei. Căci, după cum spune Iacov, cine păzeşte toată legea şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toată (Iacov 2:10). Pot fi tot zece porunci la număr, dar dacă nu sunt aceleaşi cu cele de pe Sinai (vexi Exod 20), atunci ascultarea este fără valoare. Aici se vede perseverenţa sfinţilor. Păzesc legea doar când este convenabil sau şi atunci când au de pierdut case, slujbe, averi, privilegii sau chiar viaţa?

Apocalipsa 12-14 arată că simplul fapt de a se naşte şi de a respira aerul mai mult sau mai puţin pur al Terrei, îl face pe individ să fie de o parte sau de alta a baricadei în lupta dintre bine şi rău. În acelaşi fel, simplul fapt de a fi în grupul Rămăşiţei te face păzitor al poruncilor lui Dumnezeu sau un ascultător parţial al voinţei divine. Isus spunea: dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele (Ioan 14:15).

În dragoste nu există neutralitate!

Societatea are grijă să ne dea aripi prin campanii publicitare de mare anvergură, prin slogane care să ne antreneze şi să ne convingă de investirea timpului şi a energiei de care dispunem în această direcţie: eşti liber, fă ce vrei, când vrei şi cum vrei! Până şi industria cosmeticelor promovează nu un miros, ci un principiu de viaţă. Reclama la parfumul Libertate este foarte inspirată: Mergi acolo unde vrei să mergi. Fă ceea ce vrei să faci. Trăieşte aşa cum vrei să trăieşti. Asta înseamnă să fii liber… Libertate. Un sunet nou sub formă de parfum.

Cine nu a auzit de Statuia Libertăţii? În urmă cu două sute de ani, întemeietorii SUA au pariat pe un vis care a devenit realitate, iar America a devenit simbolul libertăţii, lumea tuturor posibilităţilor. Lupte dureroase, decizii radicale, sacrificii inimaginabile, totul pentru obţinerea unui principiu atât de nobil precum libertatea civilă şi religioasă. Dar asta a fost atunci. Acum, în numele libertăţii şi al toleranţei, se furişează o serie de compromisuri. Nu ne mai surprinde nimic atunci când vorbim despre aceste lucruri în sfera politicii. Ce se întâmplă însă când Biserica aprobă anumite decizii în numele unei libertăţi şi autorităţi de care nu dispune?

Cu toţii ştim că Dumnezeu ne-a lăsat libertatea de alegere. Cineva spunea că viaţa este o sumă a alegerilor. În fiecare clipă ai de făcut o anumită alegere: să mergi la stânga sau la dreapta, să te implici sau să stai deoparte, să iubeşti sau să urăşti, să crezi în ceea ce vrei, să adopţi o religie sau alta sau… să-ţi alegi partenerul de viaţă.

Ca tineri, ştim că alegerea partenerului de viaţă este una dintre cele mai importante decizii pe care le avem de luat. Despre iubire s-a scris prea mult sau… prea puţin, s-a spus totul sau… nimic, cert e că acesta rămâne cel mai pur sentiment pe care îl poate nutri o fiinţă umană. Căsnicia este o instituţie de origine divină, este uniunea sacră dintre el si ea, binecuvantată de Dumnezeu. Dar, în societatea în care trăim lucrurile par să stea altfel; parcă niciodată nu am asistat la atâtea schimbări care ne bulversează existenţa: normalul a devenit anormal, nu se mai promovează valorile, ci nonvalorile, nu se mai face distincţia între moral şi imoral, iar interesul pentru poveşti excentrice şi atracţia către senzaţional a îndepărtat privirea omului de la lucrurile cu adevărat importante în viaţă.

Evoluţie sau…involuţie?

De curând, a avut loc o importantă reuniune a episcopilor anglicani, unde s-a dezbătut problema hirotonirii episcopilor de orientare homosexuală şi binecuvântarea unirii persoanelor de acelaşi sex. Surprinzător este faptul că, înainte ca decizia să fie aprobată, Rowan Williams, arhiepiscopul de Canterbury a sfinţit un homosexual ca episcop într-o biserică americană din New Hampshire, stârnind furia conservatorilor evanghelişti. Probabil te întrebi, ca şi mine, care a fost raţionamentul pe baza căruia s-a produs acest lucru.

Într-o scrisoare care a fost dată publicităţii, arhiepiscopul a afirmat că “relaţiile între homosexuali pot obţine iubirea lui Dumnezeu”, acelaşi sentiment pe care Divinitatea îl are pentru instituţia matrimonială. După spusele acestuia, există însă o condiţie pentru obţinerea binecuvântării Divinităţii: “dacă şi numai dacă cuplul împărtăşeşte acelaşi sentiment de absolut devotament”.

Binecuvântare sau… blestem?

Optimismul cu care arhiepiscopul vorbeşte despre aprobarea acestei decizii de către Biserică se bazează pe faptul că “Biserica şi-a schimbat concepţiile în legătură cu multe probleme de-a lungul timpului, fapt ce mă obligă să mă gândesc că şi în acest caz pot surveni schimbări”.

Paradoxul nu constă în faptul că, în numele libertăţii şi al toleranţei, opinia publică pare să fie de acord cu această măsură şi nici că Biserica Anglicană e pe cale să aprobe o asemenea decizie, ci paradoxul îl constituie faptul că această schimbare de poziţie se sprijină pe argumente biblice (!). Acest lucru nu s-a petrecut însă brusc pe cât am fi tentaţi să credem. Încă din anii 2000-2001, perioada în care Rowan Williams era arhiepiscop de Wales, acesta a susţinut, în cadrul unei prezentări scrise, faptul că prohibiţiile biblice nu sunt adresate persoanelor “înzestrate” de natură cu această orientare.

Lucrurile nu se opresc aici. După ce anul trecut, primarul Ierusalimului, Uri Lupolianski, ministrul industriei, al comerţului şi al muncii, precum şi alţii au cerut în faţa instanţei interzicerea paradei homosexualilor la Ierusalim, iar Tribunalul Suprem le-a respins petiţia, anul acesta, în Tel Aviv şi alte localităţi din Israel se va promova turismul homosexual, la iniţiativa noului primar, Ron Hulday. Acesta a trimis deja reprezentanţi ai oraşului la „World Outgames”, o competiţie internaţională a homosexualilor care va avea loc în curând la Copenhaga, considerând că „este o şansă pentru a plasa Tel Avivul pe harta globală a turismului homosexual”.

Aşadar… invitaţie în ţara Sodomei?

Prin prisma evenimentelor finale din istoria acestei omeniri, problema este mai complexă şi nu se rezumă la libertate şi toleranţă. Acestea sunt doar pretextul pentru atacul camuflat asupra legii lui Dumnezeu care este interpretată sau „actualizată”, din moment ce trăim sub egida mondenităţilor.

Rezultatele acestor schimbări de poziţie, iniţiative şi proiecte nu pot stârni decât două tipuri de reacţii: stare de şoc sau furtună de aplauze.

Tu ce reacţii ai?

Cât de liber eşti în gândire, acţiune şi vorbire?
În contextul celor dezbătute şi probabil sub asaltul acuzaţiilor de conservatorism sau „de modă veche”, a venit timpul să conştientizăm şi să susţinem cu tărie, acum, mai mult ca niciodată, că adevărata libertate o putem obţine doar devenind robii lui Hristos:

“Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze. Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru mine, o va mântui.” (Luca 9:23-24)

Prin abolirea sclaviei, prin închinarea liberă a oamenilor, dar şi prin imensa deschidere şi relaţionare a fiinţelor umane, prin depăşirea tuturor graniţelor şi prejudecăţilor, libertatea a produs un adevărat miracol în viaţa celor care au crezut şi au îndrăznit să lupte pentru drepturile lor. Din păcate, există şi un revers al medaliei.

Libertatea a devenit în zilele noastre, o armă cu două tăişuri, pentru că o libertate fără limite ucide libertatea (Honoré de Balzac).