Vreau să fii soția mea. Dar pentru asta sunt unele condiții : Eu îmi iubesc mama mai mult decât pe tine. Asta o poți înțelege, dacă te gândești că o cunosc mai demult decât te cunosc pe tine.

Dacă apare vreo problemă și trebuie să iau o decizie, desigur că îl voi consulta pe tata. Tu ești încă tânără și fără experiență, pe când tata e mai în vârstă și foarte înțelept. El conduce o firmă în care doresc să am și eu un viitor, așa că poți înțelege ce simt.

Îmi voi păstra camera în casa părintească. Cei 9 frați ai mei înseamnă mult pentru mine și sunt sigur că nu te deranjează că o să-mi petrec timpul cu ei. Sper că nu te vei supăra că te las singură.

Trebuie să înțelegi că tot ce e al meu, îmi aparține exclusiv. Va trebui să semnezi un act prin care declari că nu ai nici o pretenție în ce privește bunurile și banii care-mi aparțin. Sunt sigur că o femeie inteligentă ca tine își va găsi o slujbă prin care să se întrețină.

Nu suport slăbiciunea, lacrimile sau tristețea, așa că nu aștepta de la mine atenție și compasiune. Eu trebuie să dorm și nu vreau să fiu deranjat de necazurile altuia. Îți vei purta poverile și vei ține fruntea sus.

Vreau să fii soția mea și, prin urmare, vei purta toată răspunderea pentru copiii noștri, pentru hrana familiei, așa încât eu să pot să acord toată atenția familiei mele, bunurilor și afacerilor mele.

Ești o femeie drăguță și sunt sigur că vom putea să ne simțim bine împreună. Ce zici, spui DA? Dacă da, eu merg la mama să o întreb dacă este bine. Și dacă va avea loc nunta, familia ta va trebui să suporte toate cheltuielile! ( Arthur L. Bietz )

Probabil zâmbetul ți-a inundat fața și râzi copios. Ca tine m-am simțit și eu preț de minute bune, până când zâmbetul s-a stins și gândurile au început să crească. Oare nu așa procedăm noi când vine vorba de cei din jur? Oare nu mereu avem pretenția ca NIMIC, dar absolut NIMIC din ceea ce avem noi sau suntem noi, sa NU se schimbe, ci pe toate să le avem en-gross la orice oră din zi și din noapte, doar că bonus, ne dorim prieteni buni, de nădejde, un partener de viață chiar, fără a fi dispuși să renunțăm nici măcar cât un grăunte de muștar la ego-ul nostru?! Noi și tot ce e al nostru e sfânt, și nimeni nu are permisiunea să atenteze la bunul nostru. Doar că ar fi de domeniul extraordinarului dacă am beneficia și de bonusuri ( prieteni , iubit/iubită, soț/soție ), bonusuri ce le primești pe gratis, pentru care în mod normal, n-ai prea fi dispus să oferi nimic la schimb.

Lecția renunțării la sine,  a dăruirii necondiționate e printre cele mai anevoioase lecții ce trebuie să le înveți în viață de vrei să-ți meargă bine. Altfel, vei fi înconjurat de prieteni, vei avea ( pentru un timp scurt,probabil ) un iubit sau o iubită, poate chiar un soț sau o soție, însă niciodată nu vei simți cu adevărat prezența acestor oameni în viața ta. Vei fi  împreună cu ei, și totuși singur ! Și asta doar pentru că egoismul e prieten bun cu singurătatea și mai mereu vin la pachet !

A fi tu însuți în prezența celuilalt e un alt secret de care merită să ții cont în prietenia ta. De cele mai multe ori însă, avem tendința să purtăm măști în diferitele circumstanțe ale vieții.

Și azi suntem intelectualul putred de carte, picurându-ne din urechi atotștiința , dând pe spate orice auditoriu mai puțin cunoscător de măști și kitsch-uri…și impresionând până la refuz așa-zișii-viitori prieteni. Și mâine suntem prietenul de gașcă, gata și bine dispus, cel ce întreține atmosfera petrecerii, măscăriciul tuturor și cel care face caterincă de oricine și orice, uitând cu desăvârșire Codul Bunelor Maniere, având drept carte de căpătâi Ghidul Nesimțitului. Și poimâine, suntem omul sufletist, uman și plin de milostenie pentru orice amărât și bătut de soartă, ce e gata să ajute bătrânica ce așteaptă să treacă strada, sau vecinul încărcat cu sacoșe precum pomul de Crăciun, ce vine de la piață… Și toate aceste roluri și măști ( și multe altele , ce nu le mai enumăr ) , le purtăm doar pentru a impresiona pe cei ce ni-i dorim ca prieteni. Dar nu uita că într-o zi, mai devreme sau mai târziu, adevărul va ieși la iveală, masca va cădea iar rolul tău va fi nominalizat la “Zmeura de aur” . Ești sigur că îți dorești asta?

Spune NU măștilor, spune NU ipocriziei , spune NU minciunii… fii tu însuți în prezența tuturor. Cu bune, cu rele, dacă ei își doresc cu adevărat prietenia ta, înseamnă că au învățat lecția acceptării, și te vor primi în grupul lor, fără să fie nevoie de parada măștilor.

În orice prietenie , de orice natură ar fi ea, interpretează-te pe tine însuți. E biletul tău spre o prietenie autentică !

A fi tu însuți în prezența cuiva, iată secretul prieteniei !

În linii mari, cam așa vezi tu prietenia perfectă, nu? Adică , acestea îți sunt așteptările. Dar pentru că tu nu realizezi că așteptările îți sunt puțin cam piperate, îndrăznești să afirmi că prieten adevărat și prietenie perfectă sunt termeni abstracți, cuvinte pe cale de dispariție din vocabularul nostru. Ba chiar mai mult, citezi din memorie pe alții mai iscusiți decât tine și spui : prietenia e o floare rară…

Viața e o afacere interesantă. E precum la piață : cerere și ofertă. Și culmea, te avertizez că și în prietenie primează același principiu : cerere și ofertă. Dar bineînțeles, nouă ne place mai mult partea cu cererea. Să oferim, e puțin cam greu și anevoios de realizat. Simți așa un ușor disconfort sufletesc când vine vorba de oferit. E mai comod și benefic să primești. Pentru prietenia perfectă pe care ți-o dorești , tu ce ești dispus să oferi? Îți vând un pont : ai putea aplica principiul de la box  “mai bine dai, decât să primești”.

Probabil zâmbești puțin , însă pentru o prietenie nu e suficient doar să primești. Ci trebuie să și oferi. Și ca să fie perfectă, trebuie să oferi cel puțin exact cât ceri.

Secretul prieteniei perfecte stă în mâinile tale : oferă ceea ce ai vrea să primești. Și abia apoi, cere.

Și cu ochii pierduți în lumea misterioasă a imaginației, visam cu ochii mai mult sau mai puțin deschiși, la Făt-Frumos sau Zâna cea bună… zâmbind satisfăcuți și oftând ușor . Nici măcar nu reușesc să-mi dau seama ce transmitea oftatul acela. Un amestec de speranță și dezamăgire în același timp, judec eu cu mintea de acum.

Și vremea a trecut… și astăzi, ne jucăm la fel. Doar că am schimbat obiectul persecuției. Nu ne mai luăm de viața florilor, ci din contră, le lăsăm să-și ducă liniștite prestația lor scurtă de altfel. Acum am găsit un obiect de joacă mult mai interesant ( sau nu ?! ). O inimă. Umană. Și azi o iubim, și mâine nu o mai iubim. Dar poimâine revenim la sentimente mai bune, și o iubim din nou. Dar ne trezim în dimineața următoare că ne-a jefuit cineva sufletul, și-n jaful respectiv, ne-a luat și dragostea. Și tot așa. Și rupem petale din inima celuilalt cu fiecare zi ce apune. Un nou răsărit, o nouă petală. Iar când ajungem la ultima petală, de s-a nimerit să rostim Nu mă iubește, fără regrete, mergem mai departe. La o altă inimă. Unde din nou…ne-ncepem ritualul. Te întrebi până când? Doar până găsești o inimă care oricât ai împărți-o și oricât te-ai chinui s-o ciopârțești, e tot impară. Și asta pentru că, din oficiu se presupune că-ți începi jocul cu Mă iubește… Ghinionul inimilor care la împărțeală sunt pare, nu?

A trecut de mult vremea când dragostea se afla printr-un joc stupid de-a imparul și parul petalelor rupte. O inimă nu trebuie sfâșiată în petale pare sau impare. Prin natura ei, e una singură, adică impară. Și regula jocului începe cu Mă iubește.