Paşi spre maturitate

Vă spuneam data trecută (a trecut cam mult de atunci şi vreau să nu se mai repete) că cele trei condiţii esenţiale ale poeziei sunt poesis, mimesis şi catharsis. În acea ocazie, am vorbit puţin despre poesis. Am spus că rolul poeziei este acela de a ne transmite o stare sufletească, o emoţie. Pentru a realiza acest lucru, poetul are la îndemână metafora. Despre ea am vorbit mai înainte.

Acum vom vorbi despre mimesis. Acest cuvânt vine de la o rădăcină care s-ar putea traduce prin „a copia”, „a reproduce forma unui lucru”. Cel mai apropiat cuvânt în limba română este „a mima”. Cunoaşteţi jocul nostru îndrăgit de altădată, când două echipe se întreceau să ghicească un anumit cuvânt pe care cineva dintre noi îl reproducea făcând diferite gesturi. Spuneam în cuvinte foarte simple că „mimam”. Mimesis este calitatea poeziei de a reproduce pasaje sau secvenţe din realitatea înconjurătoare, cu intenţia de a sugera aspecte mai profunde ale trăirii sufleteşti.

De ce este necesar acest atribut al poeziei? Întrucât poezia se adresează deopotrivă minţii şi inimii, este imperios necesar ca limbajul ei să conţină forme şi structuri pe care noi să le putem recunoaşte, pentru a le putea înţelege, chiar şi numai într-o formă sau fază incipientă. Pentru sufletul nostru are relevanţă numai ceea ce ne este cât de cât familiar.

Prin natura şi definiţia ei, metafora are această calitate de a reflecta realitatea înconjurătoare. Fiind o comparaţie mai dezvoltată, metafora face aluzie la realităţi cu care suntem deja obişnuiţi. Atunci când metafora are şi un anumit grad obligatoriu de originalitate, se cheamă că avem de-a face cu metafore bine lucrate, inspirate şi originale. Nu ar trebui să acceptăm o propunere de poezie ca fiind autentică, dacă nu reuşeşte să ne aducă un număr minim de metafore noi. Pentru un poet autentic, acest lucru este de la sine înţeles.

Deci, poezia adevărată trebuie să fie ca un fel de umbră pe care realitatea o proiectează pe ecranul sensibil al sufletelor noastre, sau un joc secund, cum ar zice Ion Barbu al nostru, cunoscut poet şi teoretician al artei poetice. Unii au mers atât de departe încât au presupus că ceea ce vedem noi cu ochii şi percepem cu ajutorul celorlalte simţuri nu este altceva decât o formă înceţoşată a realităţii pe care noi nu o putem pricepe în totalitatea ei. Nu aş vrea să merg aşa de departe, dar ţin să precizez că poezia are nevoie imperioasă de a reproduce secvenţe din realitate, suficiente pentru a deveni un fel de naraţiune secundă a lucrurilor şi a fenomenelor înconjurătoare.

Pentru a exemplifica această scurtă teorie, voi folosi poeziile pe care ni le-a trimis Kristhine Muller, o cititoare care locuieşte tocmai în frumoasa Bucovină, şi care este o susţinătoare consacrată deja a revistei noastre.

sunt. eşti. suntem.

sunt
pulbere de univers
rădăcina zorilor
freamătul îngerilor
zborul omului
joaca pruncilor.
eşti
mişcarea constelaţiilor
drumul nemuririi
şansa pietrelor
vorba izvorului
cântecul norilor
visul celor fără aripi.
suntem
culoarea cerului
glasul regăsit al sufletului
drumeţia copilăriei
haina cerşetorului
zâmbetul regelui.

Foarte frumos ai scris, Kristhine, această serie de comparaţii dintre noi şi lumea care ne înconjoară şi cu care ne identificăm. Sunt pulbere de univers, spuneai. Când începi să spui sunt pulbere de…, noi începem să ne gândim ce urmează. Omul de rând ar spune: Sunt pulbere de pământ. În acest caz, afirmaţia ar fi foarte clară, dar prea banală pentru meşteşugul poetic. Altcineva ar putea spune: sunt pulbere de aur. Deja începe să se prefigureze lucruri preţioase. Începem să ne gândim la valoarea fiinţei umane. Aurul ne sugerează foarte puternic şi explicit acest lucru.

Poetul ar putea spune: sunt pulbere de stele, sau sunt pulbere de nea, ori sunt pulbere de păpădie. Prin oricare dintre aceste comparaţii ar fi scoase în evidenţă anumite trăsături ale fiinţei. Tu spui însă: sunt pulbere de univers. Noi trebuie să ne gândim la faptul că fiinţa noastră are o descendenţă cerească. Starea de pulbere sugerează faptul că nu a mai rămas mare lucru din ceea ce eram cândva. A mai rămas numai nobleţea materialului din care am fost făcuţi. Acest lucru ne face să mai aspirăm încă la statutul intergalactic de la care am decăzut. Fiecare dintre comparaţiile poemului tău pot fi dezvoltate după modelul acestui paragraf. De fiecare dată, un element al realităţii este „mimat” pentru a sugera ceva inedit şi original legat de fiinţa umană.

Sete

Mi-am împrăştiat cenuşa
prin cratiţa nesmălţuită
a timpului
Am căutat să beau
însetat de lumina sfeşnicului
nemulţumit fiind
cu simpla apă
dintr-o cană veche.

Foarte izbutită această imagine poetică care ilustrează setea. Cenuşa împrăştiată prin cratiţa nesmălţuită a timpului ne sugerează vulnerabilitatea de bunăvoie a fiinţei umane în imensitatea agresivă a timpului. Cratiţa nesmălţuită ne poate produce inconveniente serioase. Cenuşa noastră se poate cocli. Şi totuşi nu suntem mulţumiţi cu apa stătută dintr-o cană veche. Dorim altceva. Simţim că avem dreptul să aspirăm la mai mult. Ne atrage gândul veşniciei, luminaţi de sfeşnicul simbol al Cuvântului etern. De menţionat cum substanţa poeziei copiază conturul lucrurilor reale pentru a ne transpune în lumea magică a versului. Aici avem mimesis autentic şi de cea mai bună calitate.

Rugăciune

mulţumesc pentru că eşti
înainte ca orizontul meu
să-ţi cuprindă ivirea
mulţumesc pentru că sunt
acum
după ce ai apărut întâi
să-mi colorezi
spaţiul unde voi păşi
mulţumesc pentru întâlnirea noastră
de la capătul stâncii
când priveam apusul
neînţelegându-i razele şi norii.
mulţumesc că m-am născut mic
continuând să cresc
mic să rămân,
ca atunci când mă priveşti
în gândul tău să ocup tot drumul
în ochii tăi să fiu irisul
în palma ta
să bată inima mea.

Vă las să vă delectaţi singuri cu metaforele acestei rugăciuni, în timp ce eu mă voi referi scurt doar la ultimele cereri în rugăciune: În ochii tăi să fiu irisul / în palma ta / să bată inima mea. Acestea sunt imagini de cea mai bună calitate poetică. Tatăl ne-a promis că suntem asemenea luminii ochilor Săi şi că nu va lăsa pe nimeni să se atingă de noi. Cererea de rugăciune a Kristhinei face apel în mod simplu şi elegant la această promisiune a lui Dumnezeu. Iar când inima noastră bate în palma divină, pulsul nostru va fi acordat cu zvâcnirea inimii lui Dumnezeu, mişcare eternă care se simte cel mai bine în semnele cuielor din palma Sa. Sună bine! Avem poezie! Avem poeţi! Încercaţi şi voi!

Atelierul din grădină

Vă propun câteva exerciţii pe care le socotesc utile pentru antrenarea minţii celor care doresc să scrie versuri de calitate. Indiferent de stilul şi tehnica folosită, uşurinţa de a lucra cu materialul cuvintelor va fi de un real folos.

Încercaţi să alăturaţi cuvinte din cele două grupe în aşa fel încât să evitaţi banalul, pe de o parte, şi stridentul, pe de altă parte. Între cele două extreme este poezia.

Prima grupă

farmecul, amintirea, curcubeul, pleoapa, noaptea, îngerul, somnul, visul, ochiul,
marea, sângele, timpul, vasul, mâna, inima, cântecul, licărul, culmea, minunea, rimelul

A doua grupă

timpuriu, senin, cuminte, desuet, argintat, suavă, sinistru, luminos, curgător, umbrit, nebun, selenar, sidefat, liber, ascuns, carmin, însăilat, deşirat, rebel, desculţ, lud, legănat

De exemplu: farmecul umbrit, amintirea argintată, curcubeul liber, pleoapa ludă…

Încercaţi şi voi!

Puteţi folosi acelaşi adjectiv de mai multe ori. Puteţi să-l acordaţi după nevoie. Nu am fabricat nimic premeditat sau ascuns. Nu aştept şi nu există o alăturare unică. Folosiţi-vă imaginaţia! Succes! Pentru orice eventualitate, trimiteţi-mi încercările voastre la ionbuciuman @ yahoo . com, şi eu voi comenta opţiunile voastre în numărul viitor al revistei.

Al vostru, Izbuc.

Madianiţii erau un popor nomad, al cărui teritoriu se întindea din partea sudică a peninsulei Sinai spre nord, până în golful Acaba şi până departe în câmpiile de la răsărit de Moab. Ei erau rudele evreilor, având în vedere că Madian a fost fiul lui Avraam de la Chetura, cea de-a doua lui soţie. Tatăl soţiei lui Moise era preot al Madianului (Exod 2:15-21).

Având în vedere că madianiţii erau triburi nomade, ei nu cucereau ţara pentru a se aşeza definitiv în ea, ci preferau ca israeliţi şi neamurile care s-au aşezat în ţară să semene şi să cultive pământul. Apoi, într-o serie de raiduri, ei aveau să măture ţara confiscând recoltele, ducând cu ei toate animalele de fermă pe care le puteau găsi. Conform obiceiului, nu-i loveau pe locuitori, iar casele le lăsau nedărâmate, pentru ca nu cumva fermierii să fie ispitiţi să nu se întoarcă să semene din nou ogoarele. În doar şapte ani … Israel a ajuns foarte nenorocit din pricina lui Madian, şi copiii lui Israel au strigat către Domnul.

Ne miră această concluzie. Israel a stat în robie cu alte ocazii mult mai mult şi nu găsim un raport aşa de tensionat şi de grav. Ce a provocat această stare de nenorocire? Jefuindu-i recoltele şi luându-i animalele, Madian îi răpea lui Israel posibilitatea de a se închina, de a se hrăni şi de a călători. Termenul „nenorocit” mai poate fi regăsit, în acelaşi context, şi în pasajul referitor la biserica Laodicea, din cartea Apocalipsei.

Acest eveniment biblic îmi aminteşte de o paralelă ce ar putea fi făcută între el şi un crâmpei din istoria religioasă a poporului român.

Arătam într-un articol anterior că strămoşii de la nord de Dunăre au locuit împreună cu migratorii sute de ani, împărtăşindu-le creştinismul apostolic şi ferindu-se în acelaşi timp de erezii, dar şi de apostazia oficială a bisericii de apus şi de răsărit. În timpul acesta … românii vor trăi ca naţiune timp de un mileniu, în afara formelor de organizare statală, tocmai fiindcă comunităţile religioase le vor înlocui pe cele politice… În absenţa statului, românii înţelegeau prin creştinism singura formă comunitară de organizare… (Dan Olteanu – Religia Dacilor, colecţia Mithos, Ed. Saeculum I. Q. Bucureşti, 2006, pag. 387).

La Sinodul al VII-lea ecumenic (Niceea, 787), care a restabilit cultul icoanelor [...], nu întâlnim niciun ierarh din ţinuturile dunărene (Mircea Păcurariu – Scurtă Istorie a Bisericii Ortodoxe Române, Cluj-Napoca, 2004, pag.62).

Al şaptelea conciliu de la Niceea a adoptat doctrina imaginilor sacre şi a formulat patru anateme împotriva celor care nu recunosc icoanele şi nu le salută prin ridicarea în picioare, respingând orice tradiţie scrisă sau nescrisă a bisericii. Sinodul a formulat şi 22 de canoane în care se prevedea obligaţia fiecărei biserici de a deţine moaşte ale sfinţilor, dar şi necesitatea de a se îndepărta cărţile în care se critică cultul icoanelor.Mai târziu, patriarhul Metodie, după ce împreună cu Chiril a introdus alfabetul chirilic, a convocat iarăşi sinodul la Constantinopol în martie 843. Sinodalii au rostit anatema asupra tuturor iconoclaştilor. La final a fost compus un text special de anatematizare a tuturor ereticilor.

A. D. Xenopol citează o carte tipărită la Buda în 1844, în limba bulgară, Tarstvenica, în care sunt cuprinse biografiile domnilor bulgarilor. Iată ce scrie această cronică:
Teofilact, venind de la Ohrida, a ajuns Patriarh la Târnov şi a curăţit Bulgaria de erezuri. După aceea, a invitat pe împăratul Asan de a trecut în Vlahia să o cucerească şi să o cureţe de erezii. Şi Asan s-a dus, a supus amândouă Valahiile sub stăpânirea sa şi a silit pe valahi să lase mărturisirea românească şi să nu citească în limba latină, ci în cea bulgară. Şi a poruncit ca celui ce va citi în limba românească să i se taie limba. Şi de atunci vlahii au început a citi bulgăreşte.

Acest citat este reprodus şi de episcopul Melchisedec în Uricariul III, pagina 107. Istoricii spun că pedeapsa trebuie să se fi aplicat cu multă cruzime, căci a rămas până astăzi ameninţarea pentru copii: „Îţi taie popa limba!” Înlocuirea limbii româneşti de nuanţă latină, cu cea chirilică va avea o influenţă nefastă asupra întregii istorii a poporului român.

Deci românii nu mai aveau voie să asculte slujba religioasă în limba poporului, nu mai aveau voie să discute religie în limba lor, să se roage şi să Îl facă pe Dumnezeu cunoscut altora. Deci nu se mai puteau hrăni spiritual.

Evreii, în şapte ani de o robie asemănătoare, au ajuns foarte nenorociţi. Dar românii în peste şapte sute de ani? Să ne mirăm că poporul român are nevoie urgentă de disciplina şi profunzimea moralei creştine? Poporul român are nevoie urgentă de Evanghelia lui Hristos pe limba şi pentru sufletul lui!

Ne întrebăm uneori cum am putea pune în valoare propriile calităţi estetice combinând culorile calde şi naturale. Culori care ne ajută pe noi şi pe cei din jurul nostru să privim lucrurile într-un mod optimist, mulţumindu-I Tatălui ceresc pentru ROGVAIV-ul naturii, special creat pentru a ne „răsfăţa”. Răspunsurile sunt întotdeauna mult mai complexe decât simplele noastre întrebări.

În rândurile următoare, voi încerca să ofer câteva sugestii referitoare la cum am putea combina hainele preferate astfel încât să fim îmbrăcaţi adecvat atât la biserică, cât şi la locul de muncă, când mergem la plimbare, în cadrul evenimentelor importante sau în orice altă împrejurare.

Vă invit să pornim împreună într-o călătorie. Aceea a construirii propriului stil.

Daţi-mi voie să încep cu unul dintre articolele mele preferate: ROCHIA.
Prezenţa rochiilor în garderoba unei femei este o demonstraţie în plus a faptului că stilul masculin nu a înlocuit întru totul candoarea feminină, care pare să dispară din zi în zi. Rochiile purtate ziua conferă o eleganţă aparte oricărei femei şi îi schimbă pur şi simplu înfăţişarea.

Este atât de simplu să te îmbraci în rochie. Nu trebuie decât să o asortezi cu pantoful sau sandaua potrivită (Dana Budeanu – Manual de stil).

Iată câteva sfaturi utile:

Ca să vă fie mai uşor, puteţi achiziţiona una sau două rochiţe pe care să le asortaţi după propriul gust.

Anul acesta se poartă rochiţele vaporoase cu imprimeuri florale în combinaţii care vă fac să zâmbiţi, menite să însenineze zilele câteodată posomorâte. Dacă stilul imprimat nu e chiar preferatul vostru, puteţi opta pentru rochiţele clasice, negre sau o altă culoare unì. O croială simplă vă scoate întotdeauna din impas. Aceste rochii se pot asorta cu orice accesoriu şi sunt accesibile pentru orice buget.

Rochiţele pot fi cambrate, evazate, largi, mai lungi sau medii, sau pe modelul anilor ’60. Modelul trebuie ales în funcţie de ceea ce vă avantajează fizic, de propria personalitate sau de anotimp. Dacă la rochia aleasă alegi pantofii potriviţi, înfăţişarea ta poate avea dintr-o dată un aspect distins.
Acestea sunt doar câteva sfaturi, utile sper…

Încercaţi să identificaţi ceea ce vă place, să vă descoperiţi şi să vă placă ceea ce creaţi. Stilul propriu este cel pe care-l veţi putea aborda natural şi cel care v-ar putea oferi un plus de încredere.

Aţi fi surprinşi să vedeţi cât pot face hainele potrivite pentru voi. Aţi fi şocaţi să aflaţi cât de simplu e să înveţi să ai stil, să-l practici firesc, nu chinuit de împrejurări şi rigori sociale. Nu trebuie să devii ceea ce nu eşti, ci dimpotrivă, să te transformi exact în ceea ce eşti, lăsând povestea despre tine la vedere… (Dana Budeanu – Manual de stil).

Atunci când îţi alegi o ţinută, e bine să te limitezi la doar două, trei culori, deoarece aspectul de curcubeu nu este pe placul nimănui.

Cravata se asortează la cămaşă. Poţi alege pentru ambele aceeaşi culoare, dar în nuanţe diferite. De preferat este ca nuanţa cravatei să fie mai închisă decât cea a cămăşii.

Cureaua se asortează cu pantofii. Atunci când îţi alegi cureaua, este bine să mergi pe culori clasice precum negru, crem sau maro închis. Celelalte culori vor fi greu de asortat.

Ceasul este unul dintre cele mai importante accesorii ale unui băiat. Dacă vrei neapărat să-ţi asortezi şi ceasul, cureaua acestuia ar trebui potrivită cu pantofii şi cureaua de la pantaloni.

Reguli de combinaţii:

1.ALB/NEGRU – ambele se asortează cu orice culoare, albul este preferat mai mult pentru ţinutele de zi (casual), negrul pentru ţinutele de seară.
2.ROŞU – se asortează cu nuanţe închise, chiar dacă unele dintre ele sunt calde (maro, cărămiziu, roz închis, violet, oranj). Verdele reprezintă un „compliment” pentru roşu, atât timp cât nuanţele sunt închise, compacte (ex: kaki).
NU: roşu nu poate fi combinat cu albastru sau galben!
3.ALBASTRU – nuanţe deschise de verde şi violet se asortează foarte bine cu nuanţe închise de albastru.
NU: albastru nu poate fi combinat cu galben şi roşu!
4.GALBEN – se asortează cu negru, violet, verde, oranj.
NU: galben nu poate fi combinat cu roşu şi albastru!
5.VERDE – se asortează foarte bine cu roşu.
6.ROZ – se combină cu o nuanţă neutră (alb, crem, ciocolatiu sau kaki). O combinaţie reuşită poate fi roz, maro şi mov.