«Fiecare om ar trebui să aibă un cimitir personal respectabil, în care să poată îngropa greşelile prietenilor lui.»

Mark Twain

Cu ceva timp în urmă, de ziua mea, am primit o carte pe care era scris acest motto, precum şi un sincer „Îmi pare rău!”. Atunci am început să calc firav, dar sigur, pe lungul drum al iertării. Am învăţat că a ierta este o adevărată artă şi că fiecare dintre noi poate fi un artist! Am fost rănită de oameni şi rana cea mai greu de vindecat şi de iertat e cea produsă de persoanele la care ţin… deoarece este „mai uşor să ierţi un duşman decât un prieten.” (Willliam Black) Este atât de uşor să rănim, dar după ce suntem răniţi la rândul nostru şi vedem ce implică iertarea, poate că vom învăţa să nu-i mai rănim pe cei dragi! Ne trăim existenţa cufundaţi în superlative: avem impresia că iubim prea mult, că oferim prea mult, doar că atunci când vorbim despre iertare se pare că avem mari restanţe, deoarece iertăm prea puţin…

Răsfoind câteva site-uri, am descoperit o afirmaţie pe cât de surprinzătoare, pe atât de adevărată: „Iertarea este drumul care-l face pe om fericit.” Începem să vorbim despre iertare doar atunci când apare o greşeală, o rană care pare să fi luat şi ultima fărâmă de fericire, iar o resuscitare pare imposibilă. Continuând linia lui „prea”, constatăm: prea multă ură acumulată, prea multă ranchiună, prea multă tristeţe şi ostilitate adunate într-o biată inimă a unui chip de lut.

Iertarea!!!… sublim cuvânt! Dacă ar fi trebuit să vorbesc despre iertare înainte de a mi se greşi, nu aş fi ştiut să spun prea multe, decât poate un: „E bine şi trebuie să ierţi!… şi puţină filosofie pentru a demonstra teoretic acest lucru. Şi asta pentru că înainte de a fi confruntată direct cu acest subiect, nu ştiam ce implică iertarea. Înţelegi iertarea atunci când ierţi, înveţi iertarea atunci când alegi să ierţi şi când înţelegi interdependenţa dintre a oferi şi a primi iertare…

În acest context, nu pot să nu împart oamenii în mai multe categorii. Astfel, există persoane pentru care iertarea vine foarte greu; persoane care spun că iartă, dar nu uită; persoane care poate iartă cu mintea, dar nu cu sufletul; persoane pentru care iertarea este direct proporţională cu gravitatea greşelii şi persoane inflexibile, care habar nu au ce înseamnă la nivel practic acest cuvânt. Deoarece iertarea împlică un drum, cred că în mare parte toate aceste ipostaze au fost încercate şi traversate de cel care a învăţat în cele din urmă să ierte. Dacă la început, acordarea iertării poate fi străină de noi, confruntaţi fiind cu situaţia în care avem nevoie de iertare şi de a o oferi, învăţăm mai întâi să iertăm cu mintea, apoi, mai greu, şi cu sufletul.

Iertarea înseamnă libertate. Şi asta pentru că iertarea aduce mai multe beneficii celui care iartă decât celui care este iertat. Dacă am vedea iertarea ca fiind eliberarea din închisoarea emoţională în care ranchiuna ne ţine prizonieri, am opta pentru iertare în locul urii. De ce să iertăm? Fiecare dintre noi a întâlnit oameni care l-au rănit, umilit şi din această cauză a fost prins în vârtejul mâniei, depresiei şi resentimentului. Iertăm ca să putem trăi împăcaţi cu noi înşine, pentru ca să putem merge mai departe cu fruntea sus, lăsând în urmă tot ceea ce ne-a făcut rău. De fapt, iertarea nu este altceva decât remediu pentru un suflet rănit, iar oferind-o nu facem un favor celuilalt, ci ne facem nouă cel mai mare bine. Poate că o inimă rănită care oferă iertare nu va renaşte ca pasărea Phoenix din propria cenuşă, dar va renaşte. Va fi o persoană rănită, dar o persoană nouă, eliberată de ranchiună, de resentimente, o persoană care a învăţat iertarea şi prin oferirea ei îşi dă de fapt sieşi o nouă şansă de a merge mai departe, unica şansă de altfel.

Iertarea de sine

De multe ori însă, pentru a putea oferi iertare, trebuie ca mai întâi să ne iertăm pe noi înşine pentru că doar o inimă împăcată cu sine poate oferi iertare. Nu poţi oferi şi nu poţi primi iertare dacă nu ai reuşit să ierţi mai întâi ceea ce ţi-ai făcut ţie însuţi. Iar asta implică recunoaşterea greşelii şi a faptului că imperfecţiunea caracterizează fiinţa umană. Acceptarea situaţiei constituie cel mai important pas. Timpul nu mai poate fi dat înapoi şi oricât de multe reproşuri am avea, nimic nu poate schimba realitatea. Aşa că, indiferent cât de mult doare, indiferent cât de mult am rănit sau ne-am rănit, pentru a ierta trebuie să facem acest prim şi important pas: să ne iertăm pe noi înşine.

Bucuria de a fi iertat

Pe de altă parte ce poate fi mai liniştitor, mai reconfortant decât să ştii că eşti iertat atunci când ai greşit!? Când povara şi greutatea păcatului apasă asupra sufletului, când întregul echilibru sufletesc îţi este răsturnat şi tânjeşti să primeşti iertare… Pare un deziderat!! Iar când în cele din urmă acest mare dar este primit, viaţa capătă sens şi găseşti puterea de a merge mai departe… Nimic altceva nu echivalează cu darul iertării şi cu beneficiile lui. Îmi place să mă gândesc la iertarea divină de care ne putem bucura fiecare. Greşim mereu, mereu, iar fiecare păcat este îndreptat în mod direct împotriva Creatorului nostru, care nu ne reproşează, ci ne oferă cu dragoste acest dar nemeritat. Dacă am reţine acest aspect, am fi şi noi mai iertători cu cei care ne greşesc! Cu adevărat a greşi e omeneşte, iar a ierta este divin. Nu putem separa iertarea de iubire deoarece doar iubirea generează iertare: „Cât timp iubeşti, ierţi!” (La Rochefoucauld) Doar aşa se explică iertarea lui Dumnezeu, iertarea mea şi… iertarea ta! Aşa că gândeşte-te la cât de mult ţi s-a iertat şi atunci nu vei putea decât să oferi iertare.

Trăim într-o lume a păcatului, o lume alcătuită din oameni imperfecţi, în care rănile sunt inevitabile, iar pentru obţinerea păcii şi echilibrului sufletesc avem nevoie de iertare. Alegând ura în locul iertării, trebuie să ţinem cont de faptul că „ura este ca acidul: distruge mai întâi vasul în care e ţinut şi apoi ceea ce are în preajmă.”

Raportându-ne la divinitate, Dumnezeu ne porunceşte să iertăm ori de câte ori suntem răniţi şi să ne împăcăm ori de câte ori este posibil, pentru că viaţa este prea scurtă ca să procedăm altfel, iar cu timpul „vei învăţa că încercând să ierţi sau să ceri iertare dinaintea… unui mormânt nu mai are niciun sens.” (Jorge Luis Borges).

„Dacă nu ierţi – dacă laşi mândria, resentimentele, încăpăţânarea şi autoapărarea să stea în calea ta – vei deveni o persoană dificilă şi plină de amărăciune. Vei purta în inima ta o povară care va strivi umanitatea din tine. Vei deveni mai rece cu fiecare zi ce trece. Vei muri!” (John Ortberg)

Ne ducem existenţa presărată cu păreri de rău şi regrete pentru că… nu putem altfel. În tot acest tumult, suntem într-o continuă căutare: a fericirii, a succesului… dorindu-ne astfel să punem bazele unei vieţi trăite din belşug. Nu ne vom putea bucura însă, dacă nu includem în viaţa noastră şi iertarea. În sens contrar, ne distrugem unica „punte pe care trebuie să trecem noi înşine.” (Iacob Negruzzi)

Şi da! Cred că aşa cum, metaforic vorbind, Dumnezeu are o mare întinsă în care păcatele noastre sunt aruncate şi uitate, iar pescuitul este interzis, în acelaşi fel „fiecare dintre noi ar trebui să aibă un cimitir personal respectabil, în care să poată îngropa greşelile prietenilor lui.” Dar… să nu începem să numărăm mormintele!

De ce scriu aceste rânduri?!

Pentru că privesc în jur, şi ceea ce văd mă înfioară. Văd oameni care s-au obişnuit cu „realitatea”, văd oameni care nu doar că nu mai întrezăresc speranţa, dar nici nu mai cred în existenţa ei, ba mai mult, s-a ajuns ca potecile înşelătoare ale acestei lumi să nu fie doar nesemnalate, ci chiar recomandate ca scurtături spre o viaţă mai… „bună”. Şi asta în timp ce mereu auzim şoptit printre noi că oricum nimănui nu-i pasă, oricum am fost uitaţi. Se pare că suntem cu adevărat convinşi că am fost uitaţi de Dumnezeu! Cu gândul acesta, în fiecare zi ne depărtăm mai mult de ce am fost odată şi semănăm tot mai mult în fapte şi gândire cu agresorul cel vechi, care oricât de bun a început să ni se pară, e vrăjmaş.

Dacă te simţi părăsit, dacă credinţa ta s-a întunecat şi speranţa a încetat să-ţi mai lumineze viitorul, azi am primit un mesaj care te poate ajuta. Adevărul e că nu suntem uitaţi, că se face totul pentru salvarea noastră şi că se merită să mai aşteptăm… încă puţin. Ascultă!…

Pe acest pământ întunecat de păcat, El a venit să descopere lumina iubirii lui Dumnezeu, pentru a fi „Dumnezeu cu noi” (Ellen G. White – Viaţa lui Iisus, cap. Dumnezeu cu noi, pag. 19 în orig.). Cu mult timp în urmă, „atunci când lumina adevărului părea că dispăruse dintre oameni”, planul de mântuire a omului a fost pus în aplicare şi Emanuel, Iisus, Mântuitorul lumii s-a născut la Betleem pentru mântuirea noastră. Pe colinele Betleemului vestea aceasta a făcut ca îngerii să cânte de bucurie unor păstori, care au dus vestea întregii cetăţi.

De ce a venit Iisus?

Pentru că noi, cei născuţi în robie, am uitat cum e acasă. Am uitat cum e Tatăl, iar El a venit să ne descopere adevărul. Pământul s-a întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia sfărâmată… Această lucrare o putea face doar o singură Fiinţă din tot universul. Numai Acela care cunoştea înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu o putea face cunoscută. Peste noaptea întunecată a lumii, trebuia să răsară „Soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile Lui” (Maleahi 4:2) (Ellen G. White – Viaţa lui Iisus, cap. Dumnezeu cu noi, pag. 22 în orig.).

De atunci ştim că Dumnezeu cunoaşte încercările noastre şi că nu am fost uitaţi. Fiecare zi petrecută printre noi a fost folosită de Iisus pentru a ne ajuta să vedem cum ar fi trebuit să fim şi noi, să vedem ce a dorit Dumnezeu pentru noi. Fiecare clipă era o descoperire a lui Dumnezeu.

El mereu spunea: Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului (Luca 4:18-19).

Dacă dorim, putem fi eliberaţi din robia păcatului. Aceasta nu înseamnă că păcatul dispare din lume. Trăim încă într-o lume captivă păcatului. Totuşi, Dumnezeu nu este indiferent faţă de condiţia noastră decăzută, iar dovadă stă faptul că, pe cînd eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi (Romani 5:8). Cel mai de preţ dar al cerului a fost trimis pentru mântuirea omului. Atât de mare e dragostea Sa pentru noi!

El a fost tratat aşa cum meritam noi, pentru ca noi să putem fi trataţi aşa cum merita El. El a fost condamnat pentru păcatele noastre, la care El n-a contribuit cu nimic. El a suferit moartea care era a noastră, ca noi să putem primi viaţa care era a Lui (Ellen G. White – Viaţa lui Iisus, cap. Dumnezeu cu noi, pag. 25 în orig.). Dar puţini au crezut.

Cei ce au crezut au reuşit să se ridice, să vadă mai departe decât ar fi putut în negura păcatului. Au ales să nu mai piardă din vedere speranţa şi au devenit aşteptători ai zilei eliberării lor, ai zilei în care Dumnezeu va face lucrurile ca la început.

Tu crezi?

Probabil că te-ai folosi de cuvinte pe înţelesul lor pentru a le explica pe cele necunoscute, ai folosi idei şi teme cu care se întâlnesc zilnic pentru ca ei să-şi facă o părere despre cele de care încă nu au auzit.

Dar, dacă de înţelegerea acestor lucruri depinde salvarea şi fericirea acelor oameni, cu câtă persuasiune ai vorbi?

Aceasta a fost provocarea lui Iisus Hristos atunci când a venit pe pământ. Cum să explice unor oamenii nefericiţi ce este fericirea? Mai mult, El a trebuit să prezinte principiile cerului într-o formă uşor de înţeles chiar şi pentru un copil. A trebuit să prezinte în mod clar instrucţiunile de salvare de pe o planetă aflată la un pas de colaps, unor oameni care nu doar că nu realizau pericolul în care se află, dar se simţeau bine în starea lor căzută. Şi toate acestea într-un limbaj accesibil şi atrăgător.

Seminţele pentru semănat, neghina, năvodul, banii pierduţi, păstorul cu turma au devenit material didactic pentru a explica dragostea şi grija lui Dumnezeu, darurile Creatorului pentru noi, răspândirea Evangheliei şi efectele acesteia, principiile care guvernează Împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, lucrurile familiare le deschideau mintea şi inima pentru a înţelege lucrurile cereşti.

Pentru anul de care ne apropiem, vă propunem să păşim într-o nouă lume prin intermediul unei cărţi menite să ne prezinte povestiri dintr-o ţară depărtată.

Colegii şi prietenii vor fi încântaţi să descopere alături de tine acest nou tărâm numit Împărăţia lui Dumnezeu. Şi dacă vrei să spui mai departe aceleaşi uimitoare povestiri, poţi începe uitându-te în jur şi folosindu-te de cuvintele familiare ţie şi prietenilor tăi, ca să le prezinţi lucruri nemaiauzite.

Azi, tu descoperi lucruri noi!

Casa de Editura Viață și Sănătate
Str. Valeriu Braniște, Nr. 29, Sector 3, București, 030715
Telefon: +4021-323-00-20 / +4021-323-48-95 / +4021-326-17-50 / +40740-10-10-34

Ultimele două secole au adus asupra populaţiei pământului schimbări majore în privinţa percepţiei de sine: n-a existat niciodată o acumulare de informaţie vizuală mai mare ca acum. Peste tot unde întorci privirea, ochii se umplu de imagini ale corpului omenesc: reviste, afişe, postere. Pielea este un magnet al publicităţii, care arată tot mai mult şi în linii tot mai atrăgătoare. Iată de ce oglinda ne devine, în fiecare zi, icoană sau obiect de tortură, fie că este în baia personală, în poşetă sau în vitrinele magazinelor de pretutindeni. Şi, deşi femeile sunt mai preocupate de aspectul fizic decât bărbaţii, mania aparenţei nu iartă nici sexul puternic.

Veţi spune: desigur, a te îngriji de aspectul fizic este firesc şi indicat. Dar unde este delimitarea extremelor? Unde începe Frumuseţea să ne joace feste, urâţindu-ne sufletele?

Puţină istorie

În Grecia Antică, idealul estetic era asociat calităţilor sufleteşti. Oracolul din Delfi, la întrebarea referitoare la criteriul de apreciere a frumuseţii, a răspuns: „Cel mai drept e cel mai frumos.” Aşadar, dreptatea era una dintre calităţile asociate omului frumos.

În timp, concepţia despre simetrie şi proporţie s-a modificat. Corpul a început să fie privit ca o parte detaşată a sinelui, descoperirile secolului XX permiţând modificări şi îngrijiri neîntâlnite până atunci. Femeile au început să conşientizeze că pot lucra asupra propriului corp, schimbându-i forma sau măsurile.

Apărută în spitalele militare, introdusă în 1919 în Franţa de doctorul Raymond Passot, chirurgia estetică s-a dezvoltat rapid. Liftingul, eliminarea ridurilor din jurul ochilor, netezirea frunţii, a pielii gâtului, a pleoapelor, chirurgia sânilor, a abdomenului au devenit posibile într-un cabinet medical.

Motive

Dar care e motivul real pentru care o persoană îşi doreşte să arate bine din punct de vedere fizic? Doctorul Ardeshir Vahidi, specialist în chirurgie plastică şi microchirurgie reconstructivă la Spitalul de Urgenţă Floreasca, numeşte ca motiv principal forma informaţională. Cu alte cuvinte, mărimea şi forma anumitor părţi ale corpului uman transmit semnale percepute de sexul opus. Linia corpului comportă informaţie şi, tocmai de aceea, cu cât ochii, sprâncenele, fruntea, buzele, sânii, talia sunt mai aproape de standardele impuse de societatea în care trăim, cu atât semnalele transmise de femeie sunt mai puternice. Ambele sexe sunt afectate şi influenţate de propriul corp, dar şi de semnalele primite din partea celorlalţi. În ceea ce priveşte femeile, specialiştii explică: dacă semnalele corpului unei femei nu sunt suficient de puternice pentru a fi recepţionate de bărbaţi sau sunt alte femei care atrag mai multe priviri, atunci femeia consideră că are o problemă, iar una dintre căile de rezolvare este chirurgia estetică.

O viziune sănătoasă asupra frumuseţii

E sfârşit de an şi poate îţi pui întrebări legate de cât de multe ai realizat în anul care a trecut. Dacă nu ştiai până acum, află că reuşita actiunilor tale depinde în foarte mare măsură de gradul de încredere pe care o ai în tine. Dumnezeu creează oameni plini de potenţial. Iar când aspectul fizic te nemulţumeşte, aminteşte-ţi următoarele:

1. Priveşte-te în oglindă şi zâmbeşte! Conştientizează-ţi punctele forte. E temă pentru 2010!

2. Ascultă şi complimentele, nu doar criticile.

3. Adoptă un stil de viaţă sănătos: o dietă echilibrată, exerciţiu regulat, consum de apă, odihnă la ore potrivite. Cunoşti multe din aceste principii, e cazul să le pui în aplicare! Nivelul de încredere de sine va creşte simţitor.

4. Când te copleşesc imaginile ideale difuzate la televizor sau aduse privirii prin intermediul revistelor, dă o fugă în natură. Mai puţin concentrat asupra ta şi mai mult asupra lucrării lui Dumnezeu, vei reuşi să evaluezi corect realitatea şi să te intereseze mai puţin frumuseţea fizică şi acceptarea din partea celorlalţi.

5. Roagă-te! Atunci când te cuprinde simţământul nimicniciei, gândeşte-te la naşterea lui Iisus Hristos, într-o iesle, pentru tine.

Începe noul an cu mai multă încredere. Iar până la următorul articol, îţi dau următoarea temă la care să meditezi: „Promisiunile mele realiste pentru noul an.” Spor la treabă şi…„La Mulţi Ani!”