Diferenţa dintre un alpinist amator şi unul profesionist este dată de atitudinea fiecăruia faţă de vârf. Primul porneşte către vârful pe care de cele mai multe ori îl alege în funcţie de rezistenţa sa la efort, iar când se simte epuizat, consideră apogeul atins şi se întoarce. Cel de-al doilea îşi propune să atingă acele vârfuri care reprezintă o provocare serioasă pentru capacităţile lui şi depune eforturi sporite în acest sens, depăşindu-şi adeseori limitele. Astfel, alpinistul amator nu se raportează la vârfuri, dorind ca întotdeauna să le atingă, ci se raportează doar la sine, la capacitatea sa de a depune efort.

Pentru multe decenii, în atletism a existat o ţintă despre care nimeni nu credea că va putea fi atinsă vreodată: parcurgerea a 100 m în mai puţin de 10,3 secunde. Foarte mulţi credeau că acest timp este imposibil de realizat în condiţii normale. Cu toate acestea, Percy Williams, din Canada, a reuşit să-l realizeze, la data de 9 august 1930. La doi ani după acesta, trei atleţi au reuşit acest timp, iar peste alţi patru ani, încă patru atleţi au atins acest record. › citește în continuare

Fie că sunt practicanţi sau nu, fie că au probleme mai mari sau mai mici la capitolul credinţă, majoritatea creştinilor îşi doresc să ajungă în acel lor mult dorit – Împărăţia lui Dumnezeu. Pornind de la principiul „toate drumurile duc la Roma”, mulţi şi-au ales propria cale de a ajunge acolo, de preferinţă una cât mai uşoară.  Isus Hristos vine însă cu o abordare diferită într-o discuţie despre timpul sfârşitului: Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea. Odată ce Stăpânul casei Se va scula şi va încuia uşa, şi voi veţi fi afară şi veţi începe să bateţi la uşă şi să ziceţi: „Doamne, Doamne, deschide-ne!”, drept răspuns El vă va zice: „Nu ştiu de unde sunteţi.”
(Luca 13:24.25).

În vremea lui Noe, vreme cu care Domnul Hristos compară timpul sfârşitului, doritorii au putut intra în arcă cât timp uşa a fost deschisă. Din momentul în care ea s-a închis, acest lucru a devenit imposibil. Trecerea pragului reprezenta un act de credinţă pentru că nu se vedea niciun nor la orizont. › citește în continuare

Le-am cumpărat din piaţă pe alese. Să fie cele mai frumoase. Diversitate: crini… trandafiri… jerbera… Cele mai frumoase. Rezistente. Nu m-am uitat la preţ! Le-am luat în braţe uşor, cu grijă, să nu păţească nimic… Le-am dus aşa până la maşină şi apoi atent le-am aşezat în spate să nu se lovească sau să se rupă. Ajuns acasă, le-am pus în apă rece. Până m-am culcat, am mai trecut de două ori prin hol – cel mai răcoros loc din apartament. Doar ca să le mai privesc o dată. În general nu prea îmi plac florile, dar acestea trebuiau tratate special. În ziua următoare, aveau un drum lung de parcurs şi trebuiau păstrate în cea mai bună formă. M-am culcat cu gândul la ele şi la ziua de mâine.

Dimineaţa, cum am deschis ochii, am făcut primul drum la ele. Le-am admirat şi chiar le-am zis „Bună dimineaţa!”. › citește în continuare

Ieri mi-am dat seama că până la ora actuală am văzut toate filmele.

E simplu. Dacă filmul începe frumos, cu peisaje deosebite sau cu o dragoste perfectă…, sigur va urma o tragedie…, un criminal…, un accident sau altceva care strică armonia. În cele din urmă însă, adevărul va ieşi la iveală. Sau nu…
Dacă filmul începe trist, sumbru, atunci are un final glorios, încununat de succes şi probabil lacrimogen…

Toate filmele au un personaj principal – eroul magnific care suportă durerea, căldura, frigul, şapte gloanţe inel, parcurge kilometri fără să mănânce… Ce mai! O maşină care până la urmă îl aranjează pe “ăla rău” şi totul se termină bine. Sau nu. Uneori mai şi moare împreună cu “cel rău”. › citește în continuare