Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi. – Iacov 4,7

În lupta vieţii, există doi generali: Dumnezeu şi diavolul. Iacov ne îndeamnă să ne alăturăm lui Hristos şi să luptăm împotriva lui Satana. Dacă facem aşa, victoria este asigurată. Dacă vom continua să luptăm, diavolul se va retrage.

Bătălia de la Bunker Hill (Dealul cazemată) ilustrează aceasta. Ea a fost prima bătălie adevărată a Revoluţiei Americane. Dealul cazemată era unul dintre cele două dealuri de pe o peninsulă exact la nord de Boston, despărţită de continent printr-un dig.

Generalul Thomas Gage, comandantul britanic, a plănuit să fortifice aceste dealuri de îndată ce vor sosi întăriri din Anglia. Când americanii au aflat de acest plan, ei au hotărât să ocupe mai întâi dealurile.

În dimineaţa zilei de 17 iunie 1775, generalul Gage a văzut că america­nii erau stăpâni pe deal. El a trimis de îndată 2.500 de soldaţi să cucerească dealul.

El le-a ordonat oamenilor lui să înainteze spre vârf pe panta stâncoasă şi dificilă. La început, se părea că nu va fi nicio rezistenţă. Britanicii au mărşăluit înainte în desfăşurare ordonată, dar tocmai când ei au ajuns la vârf, america­nii au început să tragă. Rezistenţa lor a fost atât de puternică, încât britanicii au fost forţaţi să se retragă.

Generalul Gage le-a ordonat oamenilor lui să înainteze încă o dată. Din nou, ei au fost respinşi de focul puternic al americanilor.

La a treia încercare, britanicii au reuşit să cucerească vârful dealului şi să captureze câteva arme. Americanii au fugit; ei îşi terminaseră muniţia şi n-au mai putut rezista.

Într-un fel asemănător, diavolul lansează zilnic atacuri împotriva noastră. Atâta timp cât avem muniţie şi continuăm să rezistăm, Satana n-are altă şansă decât să se retragă. El însă are aceeaşi perseverenţă ca şi acele trupe britanice. El continuă să atace, sperând că, mai devreme sau mai târziu, să ne găsească fără apărare. › citește în continuare

Ea nu se dă, în schimbul aurului curat, nu se cumpără cântărin-du-se cu argint. – Iov 28,15

La 16 iunie 1897, un vas cu aburi din Alaska intra în portul San Francisco. De îndată ce vasul a acostat la doc, o grupă pestriţă de bărbaţi bărboşi au coborât, clătinându-se sub încărcăturile lor de aur. Metalul preţios era în buzunarele şi geamantanele lor. Era băgat în cutii vechi de cafea şi borcane de sticlă. Unii îl cărau în pungi din piele de elan, lucrate acasă. În total, a fost scos din acel vas aur în valoare de 750.000 de dolari. › citește în continuare

Să faceţi orice vă va zice. – Ioan 2,5

Într-una din zilele primăverii anului 1905, Pastorul John A. Burden a deschis o scrisoare primită de la Ellen White, care se afla atunci în Wash­ington D.C., luând parte la Conferinţa Generală. El a citit: „Cumpără neapărat proprietatea.”

Proprietatea în discuţie era o suprafaţă de treizeci şi opt de hectare, aproape de Redlands, California, într-un loc numit Loma Linda. Acesta părea a fi un loc ideal pentru o instituţie medicală şi educaţională. Proprietarii au cerut la început 110.000 dolari, dar acum au redus preţul la 40.000 de dolari.

„Mergi înainte, prin credinţă, şi banii vor veni din surse neaşteptate”, zicea scrisoarea.

Pastorul Burden s-a hotărât să se încreadă în Cuvântul Domnului aşa cum era dat prin Ellen White. El personal a făcut un împrumut de 1.000 de dolari şi a achitat prima rată. A doua rată de 4.000 de dolari trebuia plătită la 15 iunie. Unde avea să găsească el atâţia bani?

Pastorul Burden a auzit de un frate adventist care nu de mult întrebase Conferinţa dacă nu cumva are nevoie de bani. Poate că el îi va da pentru Loma Linda. Aşadar, pastorul Burden a luat trenul electric de la Los An­geles până la ferma unde locuia acest frate, la o depărtare de vreo 2,5 km.

Când, în cele din urmă, a dat de cabană, nu era nimeni în ea. Dezamăgit, Burden s-a întors la gară să aştepte trenul următor. › citește în continuare

Mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă. – Psalmi 73,24

Charles Lindbergh n-a fost primul care să zboare fără oprire peste Atlantic. Arthur Brown şi John Alcock, doi britanici, au făcut lucrul acesta cu opt ani înainte.

La 14 iunie 1919, cei doi bărbaţi au pornit de la Newfoundland într-un bombardier transformat, numit Vimy. După şaisprezece ore şi douăsprezece minute ei au aterizat pe un islaz din Irlanda.

Atâtea lucruri s-au defectat pe drum, încât a fost o minune că Brown şi Alcock au reuşit. La şase ore după decolare, generatorul de vânt s-a desfăcut de aripă. Aparatul lor de radio a încetat să mai funcţioneze. Apoi au văzut cum parte din ţeava de eşapament a căzut în mare.

Câteva ore mai târziu, ei zburau printr-o furtună periculoasă nord-atlantică, cu grindină, ploaie, fulgere şi vânturi vijelioase. Ei erau aruncaţi încoace şi încolo, ca o jucărie uşoară. Alcock a pierdut controlul asupra avionului şi acesta cădea în spirală înr-un plonjon spre ocean, la 1 500 m mai jos. Exact la 20 m deasupra valurilor înspumate, el a fost în măsură să redreseze avionul.

Peste câteva minute, Brown arăta spre busolă şi Alcock a izbucnit în râs. Furtuna întorsese nava lor invers şi ei înaintau în plină viteză înapoi spre Newfoundland (Terra Nova)!

Din fericire, busola funcţiona. De îndată ce au văzut eroarea lor, le-a fost uşor să se întoarcă şi să se îndrepte pe direcţia cea bună. În furtună, ei n-aveau nicio cale spre a obţine legătura radio. Fără busolă, ei puteau să rătăcească în cercuri deasupra oceanului până ce li se termina combustibilul. Fără busolă, probabil că nu şi-ar fi ajuns ţinta.

Tu şi cu mine avem de ajuns o ţintă, căminul nostru ceresc. Şi noi avem nevoie de o busolă care să ne călăuzească prin vremea cea furtunoasă a vieţii. Avem nevoie de o călăuză sigură şi adevărată, dacă avem de gând să ne păstrăm pe direcţie şi să ajungem la destinaţie. › citește în continuare