Avem marea bucurie de a fi primit la Grădinile Harului un teren suplimentar pentru câteva straturi de poezie, în plus. Mii de mulţumiri celor care au avut curajul şi voinţa de a lua o asemenea decizie!

Am vorbit în numerele trecute despre ce este şi ce nu este poezia, spunând câte ceva  despre metaforă. Consider că aceste lucruri sunt esenţiale în ceea ce priveşte esenţa şi calitatea actului creator numit poezie. În acest număr, aş vrea să fac referire la una dintre calităţile fundamentale ale discursului poetic numit poesis: frumuseţea textului poetic.

Cei din vechime atribuiau artei, în general, şi poeziei, în special, trei funcţii obligatorii: poesis, mimesis şi catharsis. Ne vom ocupa succint de prima dintre ele. Poesis este calitatea unui text de a transmite o emoţie, cu subînţelesul că această emoţie trebuie să fie frumoasă. În realitate, nu toate emoţiile transmise de poezie sunt agreabile şi plăcute, dar nu a fost găsit un alt cuvânt mai potrivit pentru a defini acest aspect de principiu al versului de calitate.

Cu alte cuvinte, numim poezie un text care ne impresionează, care ne creează un sentiment de noutate şi prospeţime, impresia de lucru autentic şi valoros. Emoţia declanşată este în cea mai mare măsură efectul unei imagini poetice pe care poezia o realizează, folosind cuvintele de calitate, numite în numărul trecut al revistei noastre metaforă.  Din această perspectivă, ea este un fel de tablou realizat cu ajutorul metaforelor.

Poetul autentic nu face eforturi deosebite pentru a găsi cuvinte încărcate de emoţie. Este adevărat că aceste cuvinte constituie materialul său de bază, dar munca lui cea mai grea este aceea de a face ca aceste metafore să exprime cât mai clar ideea dorită. El este în luptă cu ambiguitatea şi cu umbrele pe care cuvintele le lasă peste lucrurile cu care se învecinează. Poesis-ul despre care vreau să vă spun este ca un fel de armonie internă a textului. Acest detaliu al poeziei nu este neapărat rodul unei anumite tehnici, ci mai degrabă abilitatea şi talentul autorului de a se exprima poetic. Fiecare creator de poezie realizează în felul său caracteristic imaginea poetică prin care ne încântă. Această încântare este mai întâi în mintea şi în sufletul poetului, iar, de îndată ce el a scris textul, starea de înălţare sufletească ni se transmite şi nouă, cititorilor şi consumatorilor de poezie.

Voi exemplifica această ultrascurtă teorie a frumosului artistic în poezie, folosind următoarele exemple scrise de: Genia Viziru şi Filo Perett.

Nu-s braţe

de Genia Viziru

Nu-s braţe să ne-arunce-n scăldătoare,
nici versuri mute care să şoptească,
nu-s zâmbete decât în depărtare,
nu-s oameni care ştiu să mai iubească.

Nu-s aripi care bat curgând prin soare,
nu-s palme care-ating să încălzească,
nici stele care uită cum se moare,
nu-s oameni care ştiu să mai iubească.

Nu-s vise care pot dansa pe mare,
nici ape care vor să-ncetinească,
nu-s călăreţi care să stea călare,
nu-s oameni care ştiu să mai iubească.

Nu-s cântăreţi decât cu voci bizare,
nu-s frunze care din noroi să crească,
nici rugăciuni mergând prin osanale,
nu-s oameni care ştiu să mai iubească.

GENIA VIZIRU, ai reuşit să ne transmiţi simţământul de penurie, criză şi insuficienţă, prin repetarea frazei: nu-s oameni care ştiu să mai iubească. Te referi la neputinciosul de la Betesda, care nu avea pe nimeni care să îl ajute să fie primul, atunci când se tulburau apele, ca să ne faci conştienţi de tristeţea acestei constatări, pe care o facem şi noi adesea. Apoi ne vorbeşti despre versurile care nu sunt dispuse să ne şoptească vorbe care să ne facă să ne simţim un pic mai bine. Ne mai aminteşti de zâmbetele lipsă care se ţin departe de noi, aşa că nu ne putem bucura de ele. În concluzie, spui tu, nu mai sunt oameni care ştiu să mai iubească. Aici afirmi un adevăr evident şi stânjenitor: Dragostea este o ştiinţă uitată. Dacă este bazată pe cunoştinţe, acestea trebuie învăţate, deprinse şi practicate. Dacă este uitată, atunci ne facem vinovaţi de neglijenţă şi lehamite intenţionată.

Te mai plângi în acest bocet discret că nu mai sunt palme catifelate care să ne transmită căldură prin atingere delicată şi binevoitoare. Apoi te lamentezi de lipsa viselor flotante asemenea valurilor mării care prin du-te-vino-ul lor ne-ar putea sugera abundenţa şi chiar veşnicia iubirii care ne lipseşte. Mai sesizezi că apele nu mai au răbdarea şi calmul prin care să ni se redea liniştea de care avem aşa de mare nevoie. Nu pot enumera aici toate lipsurile pe care le constaţi, deşi ar merita alcătuită o asemenea listă de călăreţi, cântăreţi, frunze şi rugăciuni. Ceea ce este important este că, prin toate aceste metafore, ne faci să simţim durerea pricinuită de lipsa oamenilor în stare să iubească şi să se facă vrednici de a fi iubiţi. Următoarea poezie este un bonus pe care ni-l oferi. Nu am spaţiu să mai comentez. Fiecare să găsească fiorul pus anume pentru a ne face viaţa mai prevăzătoare şi înţeleaptă. Atenţie! S-ar putea să daţi şi peste puţină ironie bine temperată.

Mulţumim, Genia Viziru, şi felicitări!

Ieftinire

de Genia Viziru

Ne plouă cu mirări
şi râsete de sfinţi
Când sus,
în spatele porţilor de aur,
li se plimbă şoapta îndrăzneaţă:
“El, da! El, nu!”
Şi tot aşa…

Ne plouă cu tăcere
şi umbre de apus
Când jos,
în vitrinele cafenelelor,
rugile ascultă sentinţele nepăsătoare:
“Tu, da! Tu, nu!”
Şi n-au ce face..

Dar nu vă întristaţi,
păcătoşi,
postul vesteşte ieftinirea
şi idolii de tarabă vor egala
preţul mântuirii.

Ne plouă,
ne tot plouă cu mirări
şi râsete de sfinţi…

FILO PERETT, ai adus un strop de primăvară autentică în Grădinile Harului cu acest liliac ceresc. Hai să citim, şi apoi să vedem cum şi de ce ne faci zilele mai parfumate şi mai senine.

Liliac nepământean

de Filo Perett

Primăvara, când liliacul înfloreşte,
un dor neîmplinit, pe firul amintirilor mă poartă,
în zilele copilăriei, când am dorit
să am un liliac la poartă.
Parfumul alb de liliac, cu flori bătute,
era un fel de elixir
ce-nviora speranţe vestejite.
Când faţa mi-o îngropam în liliacul mov,
mă cuprindeau adânci fiori
de parcă m-ar fi sărutat un milion de guri.
Deşi nu cred defel în soartă,
nu ştiu de ce, atunci când mi-am dorit,
nu am avut un liliac la poartă.
De-atunci am pribegit prin alte părţi;
n-am mai avut nici curte
şi am rămas si fără porţi.
Acum, chiar dacă mâinile sunt obosite,
nu pot uita dorul dintâi.
Aş vrea să am un liliac măcar la căpătâi.
Curând va veni o zi,
când un parfum de liliac nepământean,
din somnul cel adânc mă va trezi.
Voi locui atunci în casa mea adevărată,
iar dorul meu neîmplinit din nou va înverzi
şi voi avea mereu un liliac la poartă.

Parcă vedem tabloul copilăriei tale, ca şi a noastre, marcate de nevoi şi sărăcie, în care nu am avut un liliac alb sau violet la poartă. Parfumul alb de liliac bătut este un detaliu de efect, când, atribuind parfumului culoarea liliacului, realizezi un detaliu de mare forţă şi sensibilitate. Iar cât despre imaginea sărutului cu un milion de guri oferit de liliacul mov, ce să mai spun… Descrii apoi marea hoinăreală prin lumea în care nici cel puţin nu mai avem porţi, darămite câte un liliac privat.

Presupui că măcar la căpătâiul patului de pulbere să-ţi străjuiască un fir de liliac, nu mai contează de ce culoare, pentru ca la înviere să te trezeşti învăluit în parfumul lui. Speri că acea zi să fie în aprilie sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Te mângâi cu gândul că măcar acolo să ai parte de răcoarea albă a unui milion de săruturi liliachii. Aceasta este poezia poeziei, îmbinare măiestrită de culori şi parfumuri autentice, simple, naturale şi accesibile.

Ca o gâză

de Filo Perett

Pe vârful unei ramuri înflorite,
se căţăra în linişte, o gâză mică -
cu aripi de smarald şi cu argint tivite,
în legănarea vântului, fără să-i fie frică.
Nu bănuia, că doar peste o clipă,
un cioc flămând urma s-o facă neştiută,
lăsând în urmă, doar o fărâmă
dintr-o aripă.
Un gând ciudat, venit în zbor neliniştit,
mi-a îndreptat privirea către paşii mei,
cu duh din ce în ce mai potolit.
Vedeam cum ciocul timpului, o pasăre ursuză,
sufla cu-nverşunare, să-mi risipească zilele,
întocmai ca pe-o spuză.
M-am simţit atunci, ce-i drept, puţin mai mare,
la fel ca şi o gâză.

O fărâmă dintr-o aripă poate deveni un simbol de mare forţă, dacă este să socotim că zborul unei vietăţi libere şi fericite a devenit dintr-odată mai puţin decât o amintire. Imaginea luptei pentru supravieţuire şi vulnerabilitatea fiinţei umane este ilustrată magistral de clipul răpirii unei gâze mici de pe vârful înflorit al unui ram de mai. Simţim efectiv fiorii marii treceri contemplând dansul vieţii şi al morţii din lumea celor care nu cuvântă.

Grădinile Harului rămân deschise zi şi noapte.

Trimiteţi versuri să primenim straturile lună de lună. Scrieţi fără grabă, reveniţi cu folos, insistaţi pe detalii, daţi lumină şi căldură ansamblului, faceţi umbrele să dea răcoare şi puneţi suflet în fiecare cuvânt să ne putem bucura cu toţii.

Al vostru, Izbuc.

Paşi spre maturitate

Vă spuneam data trecută (a trecut cam mult de atunci şi vreau să nu se mai repete) că cele trei condiţii esenţiale ale poeziei sunt poesis, mimesis şi catharsis. În acea ocazie, am vorbit puţin despre poesis. Am spus că rolul poeziei este acela de a ne transmite o stare sufletească, o emoţie. Pentru a realiza acest lucru, poetul are la îndemână metafora. Despre ea am vorbit mai înainte.

Acum vom vorbi despre mimesis. Acest cuvânt vine de la o rădăcină care s-ar putea traduce prin „a copia”, „a reproduce forma unui lucru”. Cel mai apropiat cuvânt în limba română este „a mima”. Cunoaşteţi jocul nostru îndrăgit de altădată, când două echipe se întreceau să ghicească un anumit cuvânt pe care cineva dintre noi îl reproducea făcând diferite gesturi. Spuneam în cuvinte foarte simple că „mimam”. Mimesis este calitatea poeziei de a reproduce pasaje sau secvenţe din realitatea înconjurătoare, cu intenţia de a sugera aspecte mai profunde ale trăirii sufleteşti.

De ce este necesar acest atribut al poeziei? Întrucât poezia se adresează deopotrivă minţii şi inimii, este imperios necesar ca limbajul ei să conţină forme şi structuri pe care noi să le putem recunoaşte, pentru a le putea înţelege, chiar şi numai într-o formă sau fază incipientă. Pentru sufletul nostru are relevanţă numai ceea ce ne este cât de cât familiar.

Prin natura şi definiţia ei, metafora are această calitate de a reflecta realitatea înconjurătoare. Fiind o comparaţie mai dezvoltată, metafora face aluzie la realităţi cu care suntem deja obişnuiţi. Atunci când metafora are şi un anumit grad obligatoriu de originalitate, se cheamă că avem de-a face cu metafore bine lucrate, inspirate şi originale. Nu ar trebui să acceptăm o propunere de poezie ca fiind autentică, dacă nu reuşeşte să ne aducă un număr minim de metafore noi. Pentru un poet autentic, acest lucru este de la sine înţeles.

Deci, poezia adevărată trebuie să fie ca un fel de umbră pe care realitatea o proiectează pe ecranul sensibil al sufletelor noastre, sau un joc secund, cum ar zice Ion Barbu al nostru, cunoscut poet şi teoretician al artei poetice. Unii au mers atât de departe încât au presupus că ceea ce vedem noi cu ochii şi percepem cu ajutorul celorlalte simţuri nu este altceva decât o formă înceţoşată a realităţii pe care noi nu o putem pricepe în totalitatea ei. Nu aş vrea să merg aşa de departe, dar ţin să precizez că poezia are nevoie imperioasă de a reproduce secvenţe din realitate, suficiente pentru a deveni un fel de naraţiune secundă a lucrurilor şi a fenomenelor înconjurătoare.

Pentru a exemplifica această scurtă teorie, voi folosi poeziile pe care ni le-a trimis Kristhine Muller, o cititoare care locuieşte tocmai în frumoasa Bucovină, şi care este o susţinătoare consacrată deja a revistei noastre.

sunt. eşti. suntem.

sunt
pulbere de univers
rădăcina zorilor
freamătul îngerilor
zborul omului
joaca pruncilor.
eşti
mişcarea constelaţiilor
drumul nemuririi
şansa pietrelor
vorba izvorului
cântecul norilor
visul celor fără aripi.
suntem
culoarea cerului
glasul regăsit al sufletului
drumeţia copilăriei
haina cerşetorului
zâmbetul regelui.

Foarte frumos ai scris, Kristhine, această serie de comparaţii dintre noi şi lumea care ne înconjoară şi cu care ne identificăm. Sunt pulbere de univers, spuneai. Când începi să spui sunt pulbere de…, noi începem să ne gândim ce urmează. Omul de rând ar spune: Sunt pulbere de pământ. În acest caz, afirmaţia ar fi foarte clară, dar prea banală pentru meşteşugul poetic. Altcineva ar putea spune: sunt pulbere de aur. Deja începe să se prefigureze lucruri preţioase. Începem să ne gândim la valoarea fiinţei umane. Aurul ne sugerează foarte puternic şi explicit acest lucru.

Poetul ar putea spune: sunt pulbere de stele, sau sunt pulbere de nea, ori sunt pulbere de păpădie. Prin oricare dintre aceste comparaţii ar fi scoase în evidenţă anumite trăsături ale fiinţei. Tu spui însă: sunt pulbere de univers. Noi trebuie să ne gândim la faptul că fiinţa noastră are o descendenţă cerească. Starea de pulbere sugerează faptul că nu a mai rămas mare lucru din ceea ce eram cândva. A mai rămas numai nobleţea materialului din care am fost făcuţi. Acest lucru ne face să mai aspirăm încă la statutul intergalactic de la care am decăzut. Fiecare dintre comparaţiile poemului tău pot fi dezvoltate după modelul acestui paragraf. De fiecare dată, un element al realităţii este „mimat” pentru a sugera ceva inedit şi original legat de fiinţa umană.

Sete

Mi-am împrăştiat cenuşa
prin cratiţa nesmălţuită
a timpului
Am căutat să beau
însetat de lumina sfeşnicului
nemulţumit fiind
cu simpla apă
dintr-o cană veche.

Foarte izbutită această imagine poetică care ilustrează setea. Cenuşa împrăştiată prin cratiţa nesmălţuită a timpului ne sugerează vulnerabilitatea de bunăvoie a fiinţei umane în imensitatea agresivă a timpului. Cratiţa nesmălţuită ne poate produce inconveniente serioase. Cenuşa noastră se poate cocli. Şi totuşi nu suntem mulţumiţi cu apa stătută dintr-o cană veche. Dorim altceva. Simţim că avem dreptul să aspirăm la mai mult. Ne atrage gândul veşniciei, luminaţi de sfeşnicul simbol al Cuvântului etern. De menţionat cum substanţa poeziei copiază conturul lucrurilor reale pentru a ne transpune în lumea magică a versului. Aici avem mimesis autentic şi de cea mai bună calitate.

Rugăciune

mulţumesc pentru că eşti
înainte ca orizontul meu
să-ţi cuprindă ivirea
mulţumesc pentru că sunt
acum
după ce ai apărut întâi
să-mi colorezi
spaţiul unde voi păşi
mulţumesc pentru întâlnirea noastră
de la capătul stâncii
când priveam apusul
neînţelegându-i razele şi norii.
mulţumesc că m-am născut mic
continuând să cresc
mic să rămân,
ca atunci când mă priveşti
în gândul tău să ocup tot drumul
în ochii tăi să fiu irisul
în palma ta
să bată inima mea.

Vă las să vă delectaţi singuri cu metaforele acestei rugăciuni, în timp ce eu mă voi referi scurt doar la ultimele cereri în rugăciune: În ochii tăi să fiu irisul / în palma ta / să bată inima mea. Acestea sunt imagini de cea mai bună calitate poetică. Tatăl ne-a promis că suntem asemenea luminii ochilor Săi şi că nu va lăsa pe nimeni să se atingă de noi. Cererea de rugăciune a Kristhinei face apel în mod simplu şi elegant la această promisiune a lui Dumnezeu. Iar când inima noastră bate în palma divină, pulsul nostru va fi acordat cu zvâcnirea inimii lui Dumnezeu, mişcare eternă care se simte cel mai bine în semnele cuielor din palma Sa. Sună bine! Avem poezie! Avem poeţi! Încercaţi şi voi!

Atelierul din grădină

Vă propun câteva exerciţii pe care le socotesc utile pentru antrenarea minţii celor care doresc să scrie versuri de calitate. Indiferent de stilul şi tehnica folosită, uşurinţa de a lucra cu materialul cuvintelor va fi de un real folos.

Încercaţi să alăturaţi cuvinte din cele două grupe în aşa fel încât să evitaţi banalul, pe de o parte, şi stridentul, pe de altă parte. Între cele două extreme este poezia.

Prima grupă

farmecul, amintirea, curcubeul, pleoapa, noaptea, îngerul, somnul, visul, ochiul,
marea, sângele, timpul, vasul, mâna, inima, cântecul, licărul, culmea, minunea, rimelul

A doua grupă

timpuriu, senin, cuminte, desuet, argintat, suavă, sinistru, luminos, curgător, umbrit, nebun, selenar, sidefat, liber, ascuns, carmin, însăilat, deşirat, rebel, desculţ, lud, legănat

De exemplu: farmecul umbrit, amintirea argintată, curcubeul liber, pleoapa ludă…

Încercaţi şi voi!

Puteţi folosi acelaşi adjectiv de mai multe ori. Puteţi să-l acordaţi după nevoie. Nu am fabricat nimic premeditat sau ascuns. Nu aştept şi nu există o alăturare unică. Folosiţi-vă imaginaţia! Succes! Pentru orice eventualitate, trimiteţi-mi încercările voastre la ionbuciuman @ yahoo . com, şi eu voi comenta opţiunile voastre în numărul viitor al revistei.

Al vostru, Izbuc.