Revista Respiro » Gabriel Iarca

Program de consiliere gratuită pentru tineri

Gabriel Iarca — Fri, 04 Jun 2010 16:49:40 +0000

Revista Re:spiro în colaborare cu Departamentul de Tineret al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea a lansat un program de consiliere pe internet destinat în mod special tinerilor.

Având ca motto Nu te lupta singur, lasă-ne să te ajutăm!, programul cuprinde pentru moment șase domenii de activitate, printre care spiritualitate, relaţii, vicii, probleme practice de viaţă. Scopul acestui proiect este de a-i ajuta pe tineri să depăşească problemele şi situaţiile dificile cu care se confruntă, oferindu-le ocazia de a apela la specialişti în domeniul consilierii.

Această metodă oarecum inedită de consiliere a fost aleasă și având în vedere faptul că, de cele mai multe ori, cei afectați de anumite probleme nu au dispoziția necesară pentru a împărtăşi greutăţile lor cu familia, biserica sau alte persoane specializate. Astfel, datorită avantajului oferit de posibilitatea păstrării anonimatului şi datorită modului foarte simplu în care este creat sistemul, este mult mai probabil ca tinerii să se deschidă şi să ceară ajutor.

Oricine doreşte să beneficieze de aceste servicii poate intra pe site-ul Consiliere. Doar cu un nume de utilizator şi o parolă (adresa de e-mail este opţională), cei interesați își pot crea un cont, care le pune la dispoziţie o pagină personală la care are acces doar persoana căreia îi aparține contul. Pe această pagină poate adresa întrebări, poate consulta materiale şi răspunde la diferite chestionare.

Tinerii sunt încurajați să apeleze la acest program cu toată deschiderea, inițiatorii promițând că vor face tot ceea ce pot pentru a-i ajuta pe cei care apelează.

Este bine ca orice problemă să fie discutată și rezolvată înainte ca aceasta să se adâncească. Pe cei care nu au curajul sau posibilitatea să se deschidă în mod personal faţă de o persoană care ar putea să îi ajute sau nu ştiu cui să se adreseze pentru problemele lor, acest proiect îi poate ajuta cu siguranță (Gabriel Iarca).

„Iisus trăiește!” – Concert Extraordinar de Paște

Gabriel Iarca — Wed, 24 Mar 2010 16:32:57 +0000

Revista Semnele timpului și Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale organizează un Concert Extraordinar de Paște intitulat „Iisus trăiește!”, susținut de corurile reunite AMiCUS București și AMiCUS Cluj-Napoca, Orchestra de cameră ProNobile și solista Gabriela Pepelea.

Vor fi interpretate lucrări de: J. S. Bach, G. F. Haendel, Johann Pachelbel, F. M. Bartholdy, Horst Gehann, Antonio Vivaldi, Valeriu Burciu. Evenimentul va avea loc la Palatul Parlamentului, pe 29 martie, la ora 18:00.

În cadrul acestui eveniment, ST va lansa un nou număr special, care va trata exclusiv istoria „Ultimelor zile ale lui Iisus”.

Am pregătit 4 bannere pentru cei care vor să ne ajute să anunțăm transmisiunea LIVE:

Cod HTML

<a href=”http://www.semneletimpului.ro/Transmisie-live-148.htm” mce_href=”http://www.semneletimpului.ro/Transmisie-live-148.htm” target=”_blank”></a>

Cod HTML

Poți prelua bannerul orizontal la două dimensiuni

Cod HTML 468px x 60px

Cod HTML 728px x 90px

Ştii ce ai de făcut?

Gabriel Iarca — Mon, 25 Jan 2010 14:35:08 +0000

Unul dintre motivele care pot umbri uneori copilăria este autoritatea crescută a părinţilor. Când este mic, copilul este nevoit să facă tot ceea ce îi cere părintele, iar libertatea lui este mai restrânsă decât a unui adult. Când părintele solicită un serviciu copilului, de cele mai multe ori e mai mult decât sigur că va primi răspunsul aşteptat. Iar dacă nu…, se rezolvă cu ceva autoritate. Odată cu creşterea, raportul dintre cei doi începe să sufere unele modificări. Copilul începe să îl contrazică sau să exprime o altă părere decât cea a tatălui, în timp ce modul de exprimare al tatălui începe să îşi piardă din supremaţia de la început şi din convingerea de reuşită în intenţia pe care o are.

Raportul dintre tată şi fiu se regăseşte şi la nivelul relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Din păcate, mulţi înţeleg însă greşit această legătură. Dumnezeu este perceput ca fiind autoritar, dur şi sever. În plus, cine este împotriva Lui va fi pedepsit în modul cel mai aspru. Astfel, imaginea lui Dumnezeu în ochii oamenilor este înţeleasă greşit, iar lucrarea pe care Dumnezeu o face şi cea pe care omul o are de făcut este umbrită.

Pentru a clarifica lucrurile, Isus ne-a lăsat o poveste. O poveste care schiţează tabloul relaţiei dintre om şi Dumnezeu, inclusiv ceea ce face sau are de făcut fiecare dintre ei.

Un tată avea doi fii. Într-o zi, fiul cel mic s-a hotărât să plece de acasă. Voia o viaţă nouă. Fără monotonia, munca continuă, lipsa de împlinire şi de bucurie de acasă. Odată plecat, a început să trăiască după placul inimii lui. Un timp a fost fericit. La un moment dat însă şi-a dat seama că realitatea nu era deloc aşa cum şi-a imaginat-o. Mai ales atunci când banii primiţi de acasă, ca parte de moştenire, s-au terminat.

Situaţia dificilă în care a ajuns l-a convins să se întoarcă acasă. Se gândea că tatăl, în dragostea lui, îi va permite măcar să lucreze ca rob. Atitudinea acestuia a fost însă una mai mult decât impresionantă. Tatăl nu încetase niciun moment să-l aştepte. Şi la întoarcerea lui, s-a purtat cu el ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

În tot acest timp, fiul cel mare rămăsese acasă, sprijinindu-şi tatăl în toate treburile. Întoarcerea fratelui l-a uimit şi pe el. Atât de mult, încât toate sentimentele lui, bine ascunse până atunci, au ieşit la iveală. Atitudinea tatălui l-a uimit nespus. Nu se aştepta să se poarte astfel cu el. S-a considerat nedreptăţit şi a susţinut că tatăl a greşit în modul în care s-a comportat faţă de el şi faţă de fratele său.

Această poveste poate fi o oglindă a relaţiei dintre Dumnezeu Tatăl şi oameni. Nu e greu de observat diferenţa dintre cum vedem noi lucrurile uneori şi cum arată ele de fapt. Dumnezeu nu este un tiran, ci întotdeauna a arătat dragoste, disponibilitate şi răbdare faţă de fiecare dintre noi. De asemenea, noi am avut întotdeauna libertatea de gândire şi de acţiune dorită.

Unul dintre lucrurile care ies foarte bine în evidenţă din întâmplarea relatată este acela că tatăl îi iubea pe copiii săi indiferent de ceea ce făceau. Atitudinea copiilor a scos însă la iveală un lucru: dragostea copiilor faţă de tatăl lor… nu era la fel.

Plecarea fiului celui mic poate fi o dovadă a faptului că el nu preţuia tot ceea ce tatăl făcuse pentru el. Nici fratele mai mare, deşi a rămas acasă, nu era plin de sentimente mai calde. S-ar putea spune că acesta stătea acasă în aşteptarea unei posibile răsplătiri.

Sunt mulţi aceia care nu găsesc nimic la Dumnezeu care i-ar putea atrage în vreun fel, sau rămân „credincioşi” în mod formal, în aşteptarea anumitor beneficii. Problema unor astfel de oameni este aceea că nu-L cunosc cu adevărat pe Dumnezeu şi în concluzie nici nu Îl iubesc. Ei nu ştiu că cea mai mare poruncă pe care Dumnezeu i-a dat-o omului este: Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta (Marcu 12:30). Aceasta este cea mai mare dorinţă a inimii Lui.

De fapt, nimic nu este mai important pentru un creştin ca dragostea faţă de Dumnezeu. Din momentul conştientizării ei, activităţile lui vor fi altele, atitudinea lui va fi alta, dorinţa de întâlnire cu Tatăl îl va face să aştepte veşnicia şi să se pregătească pentru ea. Va spune tuturor despre Tatăl său şi Îl va iubi atât de mult, încât comunicarea dintre el şi Tatăl va fi una foarte strânsă. Practic, nu va mai face nimic fără El.

Şi pentru că nu poţi iubi pe cineva pe care nu-l cunoşti, cunoaşterea va conduce la o mai mare conştientizare a puterii lui Dumnezeu. Şi constatarea acestui fapt ar trebui, în mod normal, să atragă după sine ceea ce ar putea fi numit: predare. Predarea în mâna Lui a fiecărei activităţi pe care o ai de făcut. Mai mult decât atât, nu vei mai face nimic din ce L-ar întrista, ci fie că mănânci, fie că bei, fie că vei face orice altceva, vei face totul spre slava Tatălui (1 Corinteni 10:31, adaptat).

Singura responsabilitate amintită în dreptul omului, la nivelul contractului încheiat cu Dumnezeu, este dragostea. Un lucru atât de simplu şi de benefic. Iubirea îl va schimba pe fiu şi îl va face să se asemene din ce în ce mai mult cu Tatăl. În plus, nu poate fi concepută veşnicia fără iubirea celor prezenţi acolo pentru Cel care i-a creat şi mântuit.

Ce are omul de făcut? Dacă vrea să ajungă în cer lângă Tatăl, atunci trebuie să-L iubească. Iubire necondiţionată contra iubire necondiţionată. Aceasta este legea contractului dintre om şi Dumnezeu.

Munţii fără vârf

Gabriel Iarca — Mon, 04 Jan 2010 10:18:39 +0000

Diferenţa dintre un alpinist amator şi unul profesionist este dată de atitudinea fiecăruia faţă de vârf. Primul porneşte către vârful pe care de cele mai multe ori îl alege în funcţie de rezistenţa sa la efort, iar când se simte epuizat, consideră apogeul atins şi se întoarce. Cel de-al doilea îşi propune să atingă acele vârfuri care reprezintă o provocare serioasă pentru capacităţile lui şi depune eforturi sporite în acest sens, depăşindu-şi adeseori limitele. Astfel, alpinistul amator nu se raportează la vârfuri, dorind ca întotdeauna să le atingă, ci se raportează doar la sine, la capacitatea sa de a depune efort.

Pentru multe decenii, în atletism a existat o ţintă despre care nimeni nu credea că va putea fi atinsă vreodată: parcurgerea a 100 m în mai puţin de 10,3 secunde. Foarte mulţi credeau că acest timp este imposibil de realizat în condiţii normale. Cu toate acestea, Percy Williams, din Canada, a reuşit să-l realizeze, la data de 9 august 1930. La doi ani după acesta, trei atleţi au reuşit acest timp, iar peste alţi patru ani, încă patru atleţi au atins acest record. După cinci ani, recordul a fost doborât de Jesse Owens, din Statele Unite, cu 10,2 secunde. Reţeta succesului pentru toţi cei care au doborât recorduri a fost aceea de a ţinti întotdeauna către un vârf mai înalt decât cel atins anterior, pentru că cine ţinteşte doar către vechiul record, niciodată nu îl va putea depăşi.

Marea problemă a celor mai mulţi este că nu au un vârf ca reper. Singura lor culme sunt ei, fără să aibă un reper obiectiv. Astfel că fiecare îşi are dreptatea proprie, adevărul propriu, frumuseţea proprie, logica proprie, standardul moral propriu, gustul propriu etc. Neavând un reper comun, oamenii intră în conflict şi nu reuşesc să se mai armonizeze.

Mai mult decât atât, viaţa unui om fără un reper din exterior este la fel ca iedera care creşte pe faţada caselor şi, dacă nu este îngrijită, se extinde fără limită. Sunt mulţi oameni care caută fericirea, succesul şi adevărul, umblând după propriile legi şi făcând ceea ce propriul cuget le dictează. Însă aceasta înseamnă o creştere la întâmplare, care duce mai degrabă spre haos decât la descoperirea adevăratelor valori.

Dacă vei vrea să descoperi realitatea prin propria experienţă, creându-ţi propriile valori, nu înseamnă decât că vei vrea să te predai în mod deliberat în mâinile lui Satana pentru ca el să-ţi transmită valorile sale.

Cine nu are un reper transcendental nu va reuşi niciodată să urce până în vârf, ci va coborî. Fii un alpinist! Însă pe un munte cu vârf!